Maria
Filotti (n.
9 octombrie 1883 - d. 5 noimebrie 1956) a fost una dintre cele mai apreciate actrițe ale României
din perioada interbelică. A jucat în 167 de piese de teatru. A apărut pe scenă
în compania selectă a unor mari actori ai teatrului românesc: C.I. Nottara,
Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Petre Liciu, Aristide Demetriade, Nicolae
Soreanu, Tony Bulandra. A fost de asemenea una dintre cele mai apreciate
profesoare ale Conservatorului de Artă Dramatică din București, societară de
onoare a Teatrului Național din București și reprezentantă a României în
Comitetul Internațional al Societății Universale de Teatru. Cred că sunt
suficiente informații biografice pentru a vă stârni curiozitatea
și să citiți un interviu acordat în anul 1932 de Maria Filotti săptămânalului “Ilustrațiunea
Română”:
“O minunată
după amiază de toamnă, cu belșug de soare primăvăratec. Automobilul a oprit în
fața unui imobil înalt, alb, svelt, respirând cu destulă cochetărie liniile
unei arhitecturi moderne: locuința d-nei Maria Filotti, distinsa și talentata
noastră artistă, din str. Vasile Pârvan No. 12. Câteva
clipe și iată-mă așteptând “în biroul de lucru" încărcat cu cărți,
tablouri și flori.
Un ochi deprins cu “meșteșugul interioarelor"
deslușește limpede, dintr’o simplă privire, că biroul și celelalte
“încăperi" sunt ispititoare bijuterii de artă și de bun gust, pe care o
minte înțelegătoare le-a gândit cândva, îndelung și le-a realizat cum nu
se poate mai frumos. De aceea fiecare lucru, fiecare mobilă, fiecare frântură
de zid poartă ceva din căldura unui suflet adevărat de artist. O căldură umană, diferită de aceea pe care ne-o procură modernismul “artei
în interior", ce e drept impresionantă, dar artificială. O căldura care
împrumută lucrurilor ceva din viața care le-a creat... Aşa'şi trăiesc
lucrurile viața lor tainică, fermecătoare, odihnind ochiul celui obosit,
desfătând spiritul celui frământat de nimicurile vieții de toate zilele...
Ca
să ajung în biroul cu lumina picurând printre jaluzele, am trecut prin hall-ul
cel mare, în care un cămin majestos evoca o întreagă epocă: “Renașterea
italiană”. Mai târziu am putut afla că minunatul cămin este o copie
credincioasă după o piesă din Palazzo Davanzati pe care d-na Filotti îl
vizitase la Florența. Acolo am admirat și dantelăriile sculpturii ușilor
de nuc, lucrate cu deosebită măiestrie după opera lui Michelozzo pe care
îndrăgostiții artei de odinioară o pot admira în sacristia Domului din
Florența. Dar portalul sacristiei bisericii San Giorgio din Geneva, reprodus în
arcada zidului care desparte hall-ul de luxoasa sufragerie! Cine ar putea trece
pe lângă asemenea comori de cămin fără ca privirea să nu le dijmuiască vraja?...”
Menageria de porțelan a Mariei Filotti
“Sus,
pe un raft de cărți scumpe, cineva a rânduit o menagerie de porțelan. Un
cățel, o pisică, un cărăbuș, o gâscă și trei elefanți stau
gata să povestească celui dintâi indiscret ce mâini delicate i-au așezat
așa, în atitudini de minuscul muzeu. Singur un pui de rață cu puful
ca gălbenușul oului, stă bosumflat într’un colț. A fost pedepsit, sau
îl jenează tovărășia animalelor de uscat? Încântată peste măsură e
doar pisicuța neagră, care, cu coada ridicată în forma unui semn de
întrebare, a împietrit așa, într’o mișcare felină. Micuța
menagerie nu-i decât o colecție de fetișe. Fiecare “animal" poartă
noroc. Cine știe! Poate că elefantul aduce mai mult noroc decât
pisicuța, cărăbușul sau puiul de rață. Dar superstiția e
superstiție și credința fiecăruia e adevărată lege.
Maria Filotti în anii primelor ei succese pe scenă |
Mă gândeam
tocmai la superstițiile marilor artiști, când o voce mlădioasă mă făcu atent că “numai șapte elefanți aduc într’adevăr noroc": era doamna Filotti care,
zâmbind, mă făcu să înțeleg că “în materie de fetiș fiecare’și
are socoteala proprie".
Maria Filotti: despre teatru și cinematograf
“Îmi
cerui scuze pentru vizita pe care i-o făceam poate la o oră nepotrivită și
convorbirea alunecă repede asupra câtorva subiecte de artă și de
teatru. Vorbeam pentru întâia oară cu strălucita artistă pe care
o văzusem, pe scena Teatrului Național, în atâtea creațiuni nepieritoare. Același
glas adânc, convingător, același timbru fin și nuanțat, aceeași prestanță
princiară, aceeași distincție, grație și cochetărie captivantă. Aceiași ochi
arzători strălucind de inteligență și de aristocratică intelectualitate;
aceeași naturalețe în tot ceea ce spune și ceea ce gândește...
- Ați
avut, D-nă, în “Pasărea de foc", o nouă și strălucită creație. I-ați
asigurat, desigur, o serie lungă de reprezentații cu săli arhipline. Și asta într`o vreme în care teatrele, orice s'ar spune, trec
printr’o pronunțată criză...
-
Cine știe! Poate că și genul piesei contribuie la succes...
Vorbirăm
apoi despre criză, despre cinema, despre prezența artiștilor de
teatru pe ecran.
-
Constatați și Dv., doamnă, o criză a teatrului? Există o
corelație între aceasta și desvoltarea gustului pentru cinema?
- Că
există o criză a teatrului, e adevărat. Dar cred că, nu e decât
un simplu reflex al crizei economice generale. Organic, teatrul suferă cel
mult de frământările unei adaptări la atmosfera, mentalitatea și
preocupările vremii. Nu cred însă că cinematograful ar putea fi
socotit drept provocatorul crizei teatrale. Concurența lui e de ordin, dacă se
poate spune așa, exterior, de modalitate practică. Frecventarea
cinematografului e mai comodă. Nu ești silit să te integrezi în ținuta și
pretențiile sălii; uzezi de spectacol așa cum îți convine, intri, ieși,
rămâi sau pleci când și cum îți place.
La oglindă |
La teatru, dimpotrivă, persoana spectatorului trebuie să se supună unei ordonanțe și unui stil care sunt al sălii, să se integreze lor, să le suporte rigorile. Poate că făcând această comparație, mulți spectatori grăbiți au renunțat la teatru în favoarea cinematografului. Dar cred că nu pierderea acestora ar putea să determine soarta teatrului. Influența cinematografului este însă reală asupra actorului, așa cum este reală asupra literaturii de pildă. Filmul dă o importanță, un accent excesiv detaliilor. De aceia el cere un stil special concentrat, dozat, nuanțat. Actorii cari de pe scenă au trecut pe ecran, au trebuit să se adapteze acestui imperativ, dacă au vrut să aibă succes. De aceia cinematograful mi se pare că a contribuit în largă măsura să impună “un fel de a juca mai sobru, mai interiorizat", deci mai în nota vremilor noastre.
Maria Filotti în turneu pentru promovarea teatrului
“Prin
ușa balconului larg deschisă năvălea un soare de primăvară. Este poate cea din
urmă zi frumoasă de toamnă. În bătaia razelor argintii, interiorul își scaldă
măreția în nesfârșitul joc de lumini... Iată o masă antică de bronz lustruit:
un bulgăre de aur care arde ca într’o poveste orientală. În desmierdarea
soarelui călduț, căminul își cânta poezia vrajei.
Maria Filotti acordând interviul |
Intrăm în sufragerie. Oglinzi
de cristal pe care de abia le cuprinzi cu ochii, împodobesc pereții... Un
asemenea perete stă sprijinit pe umerii unor lei de marmoră de Carrara: o
sculptură pompeiană de savuroasă factură. Cristale, porțelanuri fine, tablouri,
flori, obiecte de artă, rânduite cu grijă completează cum nu se poate mai frumos
acest colț de interior. Reluăm firul convorbirei:
-
Mi-ați putea spune, doamnă, ce mai studiați pentru actuala stagiune?
- Deocamdată
plec într'un mare turneu de propagandă culturală. Și celelalte
orașe au dreptul să cunoască producțiile artistice ale Capitalei...
Cineva
ne întrerupse brusc convorbirea: d-na Filotti era chemată la telefon.
Cine
a avut norocul să vadă ca și mine “cuibul d-nei Filotti", a rămas
impresionat de ceea ce a putut realiza, după ani de muncă și inimoase
străduințe. O latură nouă, puțin cunoscută marelui public și totuși o
manifestare din același domeniu al artei, care întregește personalitatea
acestei strălucite și occidentale artiste, fruntașă a primei noastre scene.”
Sursa:
articolul “Un ceas la d-na Maria Filotti” – semnat “T.” – fotografii semnate “Rădulescu”
– publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 9 noiembrie 1932 - disponibilă în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
cum se schimbă gusturile!
RăspundețiȘtergereAlte măști, aceiași scenă..
ȘtergereA fost o actriță mare. E bine că nu au uitat-o, că din câte știu eu este un teatru care îi poartă numele. Frumos articol.
RăspundețiȘtergereTeatrul "Maria Filotti" din Braila...
Ștergere