În poveștile care ne-au fermecat copilăria, “iarba
fiarelor” și “fluierul fermecat” erau două dintre obiectele magice folosite de
eroii noștri îndrăgiți pentru a deschide lacătele cu care erau zăvorâte alesele
lor și comorile cele mai ascunse, sau pentru a-și vrăji dușmanii cu ajutorul
unor cântece minunate. Poveștile nu ne-au dezvăluit însă secretul dobândirii acestor obiecte cu
puteri supranaturale. Am găsit aceste “secrete” în două numere din anul 1927 ale revistei “Comoara
satelor”:
Iarba
fiarelor, planta misterioasă pomenită în multe dintre basmele românilor, avea
puterea de a deschide orice lacăt sau zăvor. Ea avea de asemenea darul de a-l face
invincibil pe cel care o deținea în fața cuțitelor, săbiilor sau gloanțelor. Iosif
Dumitrescu, un învățător din Bistrița în anul 1927 - ne dezvăluia
secretul dobândirii acestui obiect magic:
“Căutăm
pui de arici, îngrădim împrejurul lor cu un gard de nuiele în așa fel încât să
nu poată ieși și să plece mai departe, nici părinții lor să nu treacă la ei.
Când ariciul își vede puii în primejdie, caută să-i scape. Dacă vede însă că
totul e în zadar, atunci se duce și caută prin iarbă, până găsește “iarba
fiarelor”. Cu aceasta vine
și atinge gardul, care cade jos la pământ și astfel puii devin liberi. Ariciul
ia după aceea “iarba fiarelor” și o înghite. Cine taie
atunci ariciul, v-a găsi în burta lui “iarba fiarelor”, pe care o va lua și o
va pune sub unghia de la degetul mic de la mână. Acel om va avea o putere de
neînchipuit și se poate opune chiar “contra glonțului de pușcă” și va putea să sfărâme ziduri de fier. Orice lacăt, prin
atingerea cu degetul în care se află “iarba
fiarelor”, se sfărâmă. Se zice că
bandiții – hoții cei mari – au iarba fiarelor.” (Iosif Dumitrescu - învățător din Bistrița – în “Comoara
satelor” - numărul 9-10 din anul 1927).
Fluierul fermecat
Iată ce trebuie să faci dacă vrei să ai un fluier
fermecat, un instrument cu care să poți cânta atât de frumos încât atunci când
îl vei pune la gură “să joace pietrele,
să stea apele și frunzele de pe copaci să te asculte”: “Să te
duci la un meșter și să-i ceri să-ți facă un fluieraș potrivit. Să te păzești
numai ca de foc să nu care cumva să-l pui, tu ori meșterul, în gură. Mai pe
scurt, să stai lângă el până ți-l gătește. Dacă ți l’o
gătat, îl iei frumușel
și-l înfunzi cu smoală la un capăt și la toate bortele. Cauți după aceea o
capră roșie, o mulgi și torni laptele în fluier și îl înfunzi și la celălalt
capăt. După ce ai făcut trebușoara asta, aștepți până la cântatul cocoșului
de miezul nopții și te duci cu el la o răspântie de drumuri afară din sat.
Măsori cu pasul șapte obrațe (notă: veche
unitate de lungime egală cu 26,76 m) din răspântie, te dezbraci frumos în chelcăluța goală, te
pui jos cu fața în sus și-ncepi a săpa cu un cuțitaș, cu mâinile la spate, o
gropșoară cam cât o încăpea fluierul tău. Pui fluierul în groapă, îl astuchi și
praștia acasă, după ce ai făcut mai întâi trei mătănii cu fața spre răsărit. A treia noapte te duci,
tot pe acea vreme, te dezbraci iar și tot cu mâinile la spate îl desgropi. Dacă
l’ai
dezgropat, îl desfunzi
și bei laptele din el și pe urmă îl pui la gură și ce cântec ți-a veni în gând,
acela ți-l zice. Că de nu-i ști a cânta batăr din gură, cu fluierul ăsta cânți
așa de minunat orice cântec de joacă și chietrele.”
Atenție însă: "dobândirea
fluierului fermecat te expune la mari pericole. Dracii își doresc și ei mult un
așa instrument minunat, așa că vor încerca să te ispitească: “Cum ai început a cânta, ai să auzi în urma ta trăsnind și fulgerând, cai
și căruțe care ți se va năzării că dau buzna peste tine și draci răcnindu-ți la
ureche să te ferești, că te smonesc (notă: ispitesc) cu bani și alte scumpeturi, doar te-o pune păcatul să le răspunzi sau să
te uiți în urmă. Cum îi face o mișcare ceva, te și pocesc: îți iau o mână ori un chicior. Tu s’o
ții coardă’nainte,
căutând, până’i trece de cele șapte obrațe, că pe urmă nu mai auzi nimica și’ai
scăpat teafăr. Acum a
doua noapte să nu te culci până n’or cânta cocoșii de miezul nopții și de te-or striga, să nu
răspunzi, că aista ți’i leacul. Gheavolul umblă’ntr-acela timp să te amăgească cumva și să puie camca
pe tine. A treia noapte tot așa.
Într’a patra noapte or să vie să te întrebe:
- Mă ista, mă cutare, cum vrei tu să cânți?
Toate cântecele de pe lume sau numai de jumătate sau pe sfert?
Tu să-i spui că pe jumătate ori pe sfert, numa
pe toate să nu zici, că rămâi mort pe loc, dar așa le-ai tăiat haudacu.” (spusă
de Grigore a Mariei din Hârtoape, comuna Lespezi, jud. Fălticeni - publicată în “Comoara
satelor” - numărul 2 din anul 1926).
Postări
Etnograful I.A. Cândrea spune că Legenda „Ierbii Fiarelor” se crede că vine din Orientul Apropiat, a fost preluată de Greci, apoi de Romani şi a rămas cunoscută şi de alte popoare.
RăspundețiȘtergereEa este denumită la francezi: „Herbe du Pic” – adică „Iarba Ciocănitoarei”; Germanii o cunosc sub denumirea: „Springwurzel” , adică „Iarba sfărâmătoare”; italienii: „”Sferacavallo” – adică”Despotcoveşte calul”; ruşii: „Razriv-trava” adică „Iarbă desfăcătoare”; sârbii: „Raskovnic” – „Desfăcătoarea”.
Ceea ce dovedeşte că tradiţile şi.. de ce nu? - superstiţile, sunt preluate din generaţie în generaţie, de la popor la popor
Legendele de azi sunt asadar transpuneri ale miturilor primordiale...
ȘtergereReferitor la Mitica Iarbă a fiarelor iată ce spune etnologul Ovidiu Bîrlea în cartea sa "Mica enciclopedie":" Ea creşte pe locuri greu accesibile, pe stânci abrupte, în desişul pădurilor, în locuri mlăştinoase. Este invizibilă ziua deoarece are culoarea verde şi nu poate fi deosebită de alte plante, dar noaptea scânteiază sau arde ca o flacără roşiatică sau argintie. Vitele care o pasc - mor.După o legendă românească ea s-ar fi născut din picătura de sânge care s-a scurs din buricul lui Iisus Christos răstignit pe cruce. Haşdeu spune că ea poate fi găsită sau înfloreşte doar în anumite zile ale anului: În ziua de Ispas (40 de zile după Paști – sărbătoarea Înălțarea Domnului dar şi folcloricul Paştele Cailor), în noaptea Paştilor, la Ovidenii (21 noiembrie - este sărbătoarea Intrării în Templu a Fecioarei Maria, prilej de praznic) şi în noaptea de Sângeorz (22 aprilie, când se crede că umblă strigoii şi moroii prin lume).
RăspundețiȘtergereTâlharii o implantau în palma dreaptă, ca să nu-i omoare gloanţele – de aceia e numită şi Iarba tâlharilor. Caii care calcă pe ea îşi pierd potcoavele. O altă credinţă este că la puiul de arici închis în cuşcă, vine aricioaica mamă cu Iarba Fiarelor în gură. Atunci trebuie să i-o iei. Dacă o mănâncă moare.
De acord cu tine. E si mai putin sadic asa. Asadar, decat sa incercat sa descoperiti iarba fiarelor in stomacul ariciului, mai bine il panditi si ii furati obiectul atunci cand se intoarce sa isi elibereze puii!! :)
ȘtergereVechimea fluierului şi provenienţa lui nu se cunoaşte. Se ştie însă din mitologia celţilor, că zânele îşi făceau din soc, Fluierul lor fermecat. De ce soc? La celţi sfârşitul anului avea o importanţă decisivă, nu putea fi parcurs oricum, el era „veghiat” de soc - considerat planta magică a lui HEL - Zeiţa Morţii, o pavăză împotriva duhurilor rele, a vrăjitoarelor şi tuturor personajelor malefice. În acest sens ocupă ultimul loc în cercul magic al copacilor (25 noiembrie - 24 decembrie). Şi acum în Irlanda credinţa în puterile lui magice este atât de înrădăcinată în conştiinţa oamenilor încât, prin lege, este protejat, fiind interzisă tăierea lui, iar amenzile contravenienţilor sunt mai mult decât respectabile.
RăspundețiȘtergereÎn mitologia română a fost preluată această credinţă despre Iele, Rusalii, Şoimane (spiritele strămoşilor feminini) care joacă horele lor de Rusalii, acompoaniate de fluier.
Etnograful (O. Bîrlea) afirmă : În mitologia română fluierul este un instrument sacral, legendele spun că el a fost făcut de Dumnezeu pe vremea când umbla ca păstor pe pământ. El l-a pus sub lâna oii şi l-au găsit ciobanii în vremea tunsului. La început fluierul a fost în Rai, pus după uşă, dar Dumnezeu l-a dat lui Petrea (Păcală) ca răsplată pentru fumul de tămâie ajuns la cer. El este legat de Cultul Strămăşilor fiind considerat un mijloc de comunicare – prin “viersul său dulce” cu cei din altă lume. Descoperirile arheologice atestă indubitabil că la început a fost făcut din oase omeneşti (Tibia) de aici şi denumirea dată acesteia “Fluierul piciorului”. Mai târziu au fost confecţionate din plante totemice, astfel în balada Mioriţa se cunosc trei feluri de fluier: “ Fluieraş de os / mult zice duios. Fluieraş de soc / mult cântă cu foc. / Fluieraş de fag / Mult cântă cu drag.
Etnograful I. Muşlea în cartea sa: “Cercetări de etnografie şi folclor” afirmă că în credinţa populară încă din cele mai vechi timpuri, fluierele rituale se făceau din piciorul Cocorului, considerat “una dintre cele mai frecvente încarnări zoomorfe ale spiritului strămoşului mitic.
Din osul piciorului de cocor se poate face un fluier din care poţi cânta orice, fără să fi învăţat vreodată”.
Etnograful T. Pamfilie, în cartea sa “ Duşmani şi prieteni” afirmă că ielele pot dărui cuiva darul de a cânta minunat din fluier, folosind procedeul descris în relatările din articol, cu laptele de capră roşie etc.
Multumesc din nou pentru completari. Te mai astept!
Ștergerefoarte interesant și draguț și frumos și altfel. respect
RăspundețiȘtergereRespect si pentru tine, vero!
Ștergeream aflat lucruri interesante, neştiute de mulţi, cu siguranţă. Mulţumim!
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Ioan. Te mai aștept pe blog!
Ștergere