Bătrâna Stradă a Colței a reprezentat una dintre cele mai importante artere comerciale și culturale ale vechiului București. În vremurile sase de glorie, această micuță cale urbană, croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și își găsea sfârșitul în Piața Sfântul Gheorghe.
 |
| Imagini de pe strada Colței din 1879 (stânga) și din perioada interbelică, după modernizare (dreapta) |
Nevoia imperioasă de modernizare și sistematizare a Capitalei a făcut ca acest colț încărcat de istorie să fie modificat radical și, în cele din urmă, șters în forma sa originală de pe harta orașului:
„Partea ei nordică, spre Str. Clemența, a fost desființată, cu prilejul croirei primei părți a Bulevardului Brătianu, care prin mărimea lui, prin block-hausurile impunătoare și recenta prelungire, e menit să devină artera principală a Bucureștilor moderni. Vestita stradă a Colții a fost osândită definitiv, fără nici un drept de recurs. Târnăcoapele cad nemiloase peste ultimile clădiri, rămase pe mica porțiune dintre spitalul Colții și biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrânești privesc cu jale și neputincioase cum li se smulg din țâțâni ușile și ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele “uliței Colții" e menit să fie uitat, poate mai repede decât credem, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului București despre care se va pomeni doar prin cronici.”
Reporterul Alex F. Mihail a surprins această agonie într-un emoționant reportaj publicat în presa interbelică în revista „Realitatea Ilustrată”. Însă dispariția uliței înguste și transformarea ei într-o arteră de tip occidental a fost un proces de durată, început cu zeci de ani în urmă. Despre aceste transformări uluitoare, care au schimbat fața orașului „ca prin farmec”, ne vorbesc mărturiile semnate de Alex F. Mihail în 1935 și cele ale dr. N. I. Angelescu din 1933.
Ulița de altădată și faimosul ei Turn
Înainte de a deveni bulevardul larg de astăzi, strada Colței era o uliță strâmtă, a cărei faimă se datora în mod deosebit unei structuri legendare: Turnul Colței. Această construcție monumentală a fost adânc împletită cu însăși existența și dramele Bucureștiului.
 |
| Legendarul Turn al Colței în ilustrații de epocă |
Din păcate, sistematizarea stradală a cerut sacrificii timpurii. Casele din jurul turnului au fost demolate înainte de anul 1888, an în care însuși turnul a fost pus la pământ pentru a se realiza prima aliniere a străzii. Ulterior, o a doua aliniere a dus la mutarea pietrei comemorative, lăsându-ne fără un indicator precis al locului original în care se înălța odinioară edificiul.
Piatra respectivă a păstrat însă peste timp o inscripție valoroasă:
„aci a fost Turnul Colței edificat la anul 1742 și care a servit ca foișor pentru foc de la 1847-1888 când s'a dărâmat”.
Rolul de punct de observație al incendiilor pe care l-a primit turnul după anul 1847 se explică prin prăbușirea vechiului „observator” din Piața Sfântul Gheorghe, mistuit de marele incendiu din acel an — un eveniment tragic rămas adânc întipărit în memoria colectivă sub numele de „foc de pomenire”. Șubrezit ulterior de valurile de seisme care au lovit Capitala, turnul devenise complet inutilizabil, păstrându-și doar farmecul pitoresc și legendele istorice înainte de a fi complet dărâmat.
Laboratorul de chimie și amintirea doctorilor Davila și Bernad
Pe lângă turnul legendar, ulița Colței adăpostea imobile de o importanță deosebită pentru începuturile culturii și științei românești. Chiar „în rând cu faimosul turn era o clădire cu un etaj” de care se leagă strâns destinele a doi oameni de seamă: „amintirea d-rului Bernad, un tânăr și învățat chimist, adus în țară de d-rul Davila”. Înfruntând lipsuri materiale greu de imaginat astăzi, dar înarmat cu o determinare uluitoare,
„...d-rul Bernad, aproape din nimic, grație extraordinarei sale abilități, reușește să construiască singur aproape toate aparatele, cu care instalează un laborator complet pentru lucrările de chimie pură și aplicată”.
În acest laborator modest de pe ulița Colței s-au pus bazele cercetării științifice moderne din țara noastră. Aici:
„...dr. Bernad, chimist iscusit și abil, execută primele analize complete ale apelor noastre minerale, pe care le expune la Expoziția Universală din Viena, din anul 1873, de unde aduce pentru el și pentru țară cele mai mari recompense”.
Dincolo de cercetarea chimică, clădirea a fost un adevărat pilon al învățământului medical românesc. Dr. Angelescu sublinia cum doctorul Carol Davila clădea aici temelia viitoarelor generații de medici români:
„Tot de acest local și acest laborator se leagă amintirea d-rului Davila, căci tot acolo într-o sală care se prelungea în curtea spitalului, d-rul Davila își ținea cursurile și faimoasele sale conferințe”.
Inima comerțului de altădată: Carvansaraua și negoțul cu Lipsca
În plan comercial, Ulița Colței era un punct de maximă importanță, fiind situată în inima „Târgului-din-Năuntru”. În vremurile în care nu existau căi ferate, sosirea caravanelor cu mărfuri occidentale de la Lipsca reprezenta un eveniment de o importanță capitală pentru întregul oraș:
„Abia în primul an al descălecării domnitorului Carol I, s'a construit cea dintâi linie ferată, București-Giurgiu, care pe calea Dunării ne punea în legătură cu Apusul. Până atunci călătorii veneau la București cu poștalionul, iar mărfurile se aduceau cu carele cu boi. Pe vremea lui Cuza Vodă nu era nici un kilometru de cale ferată în țară. Bătrânul morar Assan, tatăl cunoscuților frați Assan, a trebuit să construiască diferite poduri solide peste râuri când a adus în țară primul motor greu, cu aburi, pentru moara întemeiată de dânsul pe șoseaua Ștefan cel Mare. Toate aceste care cu mărfuri ale toptangiilor (marii angrosiști), ca și vaporul minunat al lui Assan (de la care a rămas până azi numele unei străzi de prin partea locului, “Strada Vaporul lui Assan"), toate aceste vehicule erau aduse mai întâi la Carvansaraua domnească, pentru vămuire.”
Istoria acestui punct vamal este strâns legată de zona Colței. Inițial, Carvansaraua nu avea un sediu fix, mutându-se permanent de pe un maidan pe altul. Situația s-a schimbat datorită inițiativei egumenului de la Colțea:
„Carvansaraua, înainte de 1778, era vagaboandă, mutându-se din loc în loc, pe diferite maidane dimprejurul Târgului-de-Sus și Târgului-din-Năuntru. Egumenul de la Colțea, om deștept, avea pe aceea vreme un maidan, destul de intins, pe locul ocupat azi de aripa dreaptă a Spitalului, cam pe unde e expoziția de fructe. Un maidan care se întindea poate și dincolo de Bulevardul ce-a fost croit după răsboiul din 1877. Egumenul a clădit acolo niște odăi, pe care le-a închiriat Marelui Vameș, care-a hotărât că din acel moment, Carvansaraua să nu se mai strămute mereu pe toate maidanele, ci să rămână aici stabilă, unde-și rânduiseră și slujbașii condicile lor, prin rafturile din odăile egumenului.”
După ce treceau de vama de la Carvansara, lăzile cu mărfuri erau depozitate la Hanul Sfântul Gheorghe-Nou. Ziua deschiderii lăzilor devenea o adevărată sărbătoare și un teatru al negocierilor dure purtate de marii angrosiști (toptangii) cu micii negustori:
„Era atunci o adevărată bursă în jurul carelor. Toptangiul, cu catastiful în mâini, era înconjurat de negustorii cei mici. Se vindea marfa cu prețul pe care-l hotăra el, toptangiul, după învoiala ce făcuse cu ceilalți toptangii, pentru care-și deteseră și zapise la mână, unii altora. Un adevărat cartel, după cum observă Gion în “Istoria Bucureștilor". De crâcnea negustorașul și zicea că e cam scump, toptangiul nu-i mai dădea de loc marfă, ba îl făcea “mojic ori budală”, cuvânt de origine turcească (prostănac sau năuc). După asta, vechiul angrosist își muia pana de gâscă în călimara de la brâu, fără să-i pese de văicărelile și de rugămințile celor refuzați de dânsul, și scria lăzile pe numele altor negustori, grav și impasibil ca un judecător de la Divanul Sultanului.”
De la uliță la bulevard modern
Procesul ireversibil al modernizării a făcut ca ulița îngustă și turnul ei să devină istorie. În locul lor s-a deschis un bulevard generos, adaptat ritmului alert al vieții moderne, un spațiu intens circulat care oferă clădirilor din jur o perspectivă arhitecturală monumentală. Astăzi, pe acest traseu modernizat, privirile trecătorilor sunt atrase de clădirea Spitalului Colțea și de imobilele elegante ce se întind până la intersecția cu strada Doamnei.
Recomandări de lectură:
- Citește și despre o altă arteră comercială dispărută a Capitalei: Din Bucureștii care s-au dus: Strada Bazaca.
- Descoperă farmecul și rivalitățile celei mai celebre străzi comerciale: Lipscani – strada vanităților.
- Află istoria singurului han conservat în forma sa originală: Hanul cu Tei: Istoria și poveștile mai puțin știute ale ultimului han al Lipscanilor.
Surse utilizate:
- Articolul „Bucureștii care se duc. Agonia străzii Colței”, semnat de Alex F. Mihail, publicat în revista „Realitatea ilustrată”, nr. din 14 august 1935.
- Articolul „Bucureștii, odată și acum: Bulevardul Colței”, semnat de dr. N. I. Angelescu, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”, nr. din 1 noiembrie 1933.
0 comments:
Trimiteți un comentariu