Artisti aproape uitati: Agepsina Macri-Eftimiu

Agepsina Macri s-a născut la Pitești în anul 1885, într-o familie de origine grecească. A fost trimisă de părinți la Universitatea Sorbona pentru a studia literele. În capitala Franței a luat primele lecții de teatru și a jucat pe mai multe scene pariziene.

Agepsina Macri în Ophelia

După o scurtă perioadă petrecută în tară, în care a colaborat cu Pompiliu Eliade și cu Barbu Ștefănescu-Delavrancea, s-a întors în Franța, unde a locuit până la sfârșitul Primului Război Mondial. A revenit în țară după război și a devenit societară a Teatrului Național din București, pe scena căruia a jucat cu precădere roluri tragice, în piese scrise de viitorul ei soț, Victor Eftimiu, de Al. Davila, Eugene O’Neill, H. Ibsen, W. Shakespeare ş.a. A jucat și în două dintre primele filme românești: Independența României (1912) și Maiorul Mura (1927–1928). O fotografie din această perioadă a frumoasei actrițe am găsit în volumul memorialistic scris de marele actor Iancu Brezeanu - Amintiri... vinurile mele - publicat la editura ziarului Universul în anul 1939:

Agepsina Macri împreună 
cu marele actor Iancu Brezeanu

O altă mare actriță a acelor timpuri, Agatha Bârsescu, o menționa astfel pe Agepsina Macri în memoriile sale: „Cu fermecătoarea Agepsina Macri am avut în urmă plăcerea de a juca în Prometeu, valoroasa operă teatrală a d-lui Victor Eftimiu și păstrez o frumoasă amintire de pe urma acestor vremuri.” 

În piesa Înșir'te Mărgărite
de Victor Eftimiu

Agepsina Macri-Eftimiu a fost una dintre actrițele cele mai talentate ale acelor ani. Sensibilă, expresivă, delicată, era adorată de iubitorii scenei. Dar nu numai de ei: dramaturgul Victor Eftimiu s-a îndrăgostit de frumoasa actriță şi a luat-o mai apoi de sotie. O alinta „Gipsi”. Povestea primului contact dintre Agepsina Macri și Victor Eftimiu este evocat de acesta din urmă în volumul Portrete și amintiri, publicat la Editura pentru literatură, în anul 1965: „Pompiliu Eliade îmi propuse (notă: pentru rolul Ileana Cosânzeana din piesa Mărul de aur) o nouă angajată a Teatrului Național, o domnișoară Agepsina Macri pe care n-o cunoșteam. Cum un prieten din teatru al Eleonorei Mihăilescu mă ruga insistent să dau un rol blondei și frumoasei Eleonora, și cum n-o cunoșteam nici pe ea, l-am dat Eleonorei.” Așadar Agepsina Macri nu a primit rolul din piesa lui Victor Eftimiu, dar avea să primească mai târziu cel mai important rol din viața acestuia. Cei doi s-au căsătorit și au locuit mult timp într-un bloc de lângă parcul Cișmigiu.

Agepsina Macri

C. D Zeletin – în articolul Amintirea lui Victor Eftimiu publicat de revista Acolada în numărul din iulie – august 2010 își amintea: „Căsătorindu-se cu admirabila actriță Agepsina Macri, ființă fermecătoare, fiica bogătașului Panait Macri, care și-a adorat ginerele, a făcut ceea ce se numea o partidă, suficientă pentru a alimenta butade ori epigrame excesive, cum este aceea a lui Virgiliu Slăvescu (pare-mi-se inedită): După cum cred a se ști,/ El e un... şi ea e o...;/ Agepsina e Macri,/ Eftimiu e macro...”

Agepsina Macri-Eftimiu în rolul Voevodului Nenoroc
 din Cocoșul Negru

Agepsina Macri-Eftimiu a fost o membră marcantă a Marii Loji Masonice Feminine din România, alături de alte femei influente ale timpului precum Elena Roza Prager, Bucura Dumbravă sau Smaranda Maltopol.

Agepsina Macri-Eftimiu pe coperta
 "Realităţii ilustrate" din 23 octombrie 1931

Miliţa Pătraşcu i-a făcut o statuie cu alură monumentală, din marmură, reprezentare în rolul Sapho, din piesa lui Alphonse Daudet, pusă în scenă la Teatrul Naţional (1930), o alta în rolul Antigonei de Sofocle și un bust (1934). Agepsina Macri-Eftimiu a murit la București în anul 1961. Pe placa de la mormântul Agepsinei Macri din Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat mai târziu și Victor Eftimiu, scrie:

De când te-ai dus, m-a năpădit pustiul…

N-aș fi crezut atâta gol să fie!

Monumentul funerar
 din Cimitirul Bellu

E vană orișice filozofie

Când zorile și-au stins trandafiriul.

Mi-ai fost unicul gând și avuție…

De când mi te-a înfășurat sicriul

Zadarnic mai încerc să fac pe viul,

Mi-e mult mai greu pământul decât ție!

Ne-a despărțit ursita nemiloasă…

A fulgerat spăimântătoarea coasă

Tăindu-ne-mpletitele destine

Și lacrimilor n-a secat șuvoiul!

Eu sunt în lumea celor vii strigoiul

Iar cel adevărat sunt lângă tine…

(Victor Eftimiu)

Citește mai mult... »

“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București

Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:

Citește mai mult... »

La ghicitoare (II)

Citește prima parte a articolului  AICI

În prima parte a articolului l-am însoțit pe reporterul Ion Tik în periplul său prin cartierele periferice ale capitalei în căutarea unei “cărturărese autentice” – fără a avea însă “şansa” de a pătrunde în “cabinetul” vreuneia dintre ele. Ziaristul “pur sânge” nu s-a dat bătut. Astăzi, cu ajutorul lui, vom pătrunde cu adevărat în lumea “magică” a ghicitoarelor din anul 1929:

 

LA ANA MOLDOVANCA

“Pornim spre strada Traian, la adresa renumitei “cărturarese" Ana Moldovanca. Automobilul opreşte în fața unei firme pe care o reproducem în fotografia din acest reportaj şi pe care se vede distinct emblema profesiunei - cele trei carţi de joc. În strada Traian numărul 18 între "două case cu geamurile la stradă”, se face o străduţă îngustă de câteva palme prin care pătrunzi într’o curte încercuită de camere, magazii, magazioare, încăperi sărăcăcioase de oameni nevoiaşi care-şi ţin o parte din lucruri în curte din cauza strâmtoarei. De aceia curtea îţi dă aspectul unei hale de vechituri în care doar gâştele jumulite, fulgii ce se desprind din şorţurile gospodinelor şi mulţimea de câini cât mai schimba decorul.

Presentul. trecutul și viitorul...

În primul apartament "locuieşte”  Ana Moldovanca. Două perechi de cărţi înfipte în uşă reprezintă cea mai sugestivă şi mai lămurită carte de vizită. Un interior curat de om nevoiaş. Intrarea, o marchiză de lemn, serveşte de sală de aşteptare, de bucătărie şi de cămară de provizii. Două cununi de ceapă spânzurate deasupra capetelor noastre primesc ca un adevărat arc de triumf al biruinţei noastre: am găsit o “cărturăreasă” care să ne ghicească! 

Ana Moldovanca - ghicitoarea în cărţi

Interiorul “camerei de consultaţie" modest, dar curat. O femeie bătrână, cu ochii stinşi dar cu privirea totuşi scrutătoare, ne întâmpină cu amabilitate. Se recomandă, Ana Moldovanca, cărturăreasă, fără şiretlicuri şi fără vrăjitorii. Ne roagă să-i spunem ce anume dorim să ne ghicească: de dragoste, de afaceri, de încurcături familiare, de boală şi sănătate, de inimă rea...

Ana Moldovanca îşi ia o mutră gravă, misterioasă, apoi cu vocea aproape supărată ne spune:

- Îmi veţi răspunde adevărul şi numai adevărul. Cine încearcă să mă încurce sau să râdă de meseria mea “îmi taie” cărţile şi poate să-şi aducă nenoroc.

- Înainte de a ghici, ne dai voie să te întrebăm ceva?

- Mă rog, mă rog...

- Câţi ani ai?

- Şaptezecişidoi.

- Şi de câti ani profesezi cărturăria?

- Am uitat de câţi ani. În orice caz de mulţi ani.

- Şi de ce-ţi zice Moldovanca?

- Pentru că sunt din Moldova, din Bot'şeni. Şi la urma urmei de ce mă întrebi atâtea, ce, eşti judecător de instrucţie?

Bătrâna făcu o mutră acră ca şi când ar fi înghiţit o întreagă ladă cu lămâi. În cele din urmă ne împăcarăm şi bătrâna începu să amestece cărţile vechi şi atât de unsuroase încât grăsimea lor ar fi putut stârni invidia oricărui fabricant de lumânări. În timpul amestecului, bătrâna bombăni un întreg descântec pe care nu-l putură auzi decât doar “urechile” cărţilor. Din când în când ochii bătrânei, din care dispăruse acea vioiciune hipnotică pe care cărturăresele o folosesc pentru subjugarea “subiectelor” încercau să ne arunce fulgere scurte, pătrunzătoare urme din vlaga de odinioară a acestei femei pe care valurile vieţei o făcuseră cărturăreasă. Vocabularul binecunoscut al acestor «cărturărese» presărat cu formule cabalistice, cărora bătrâneţea le dă un colorit special începu să-mi gâdile urechea.

Drum de seară - temei - un crai de tobă care'mi iese înainte pe drum de seară, «scârba» pe care o dau la spate, vorbe, bucurie într'o adunare, lacrimi de durere, un drum peste o apă mare şi în sfârşit... dragoste la aşternut.

N'am prea înteles bine ceea ce spunea, pentru că gândul meu sbura spre lumea aceasta de naivi sau de oameni care se lasă cu tot dinadinsul prostiţi de dragul unei vorbe în doi peri, plini de speranţe nedesluşite. Ana Moldovanca mă privea cu neîncredere şi cu aer de dojană pentru că observase cât de puţin convins ascultam profeţiile ei. Dar despre păsul care mă roade nu mi’a spus nimic.

- Mai deunăzi era să'mi tai iubita ca pe un pepene galben, în felii. Aşa mi-a venit într’o zi o bănuială grozavă care...

- Dumneata mă'ncurci cu fantezii; ştiu eu: dumitale nu'ţi este nici de dragoste, nici de cărturărie. Nu eşti şi nu poţi fi clientul meu pentru că dincolo de ochii cu care mă priveşti, ai alte gânduri.

- Asta ai ghicit-o în cărţi?

- Nu. Presupun eu după cum mă întrebi şi după cum mă priveşti.

GHICITUL ÎN PALMĂ ŞI ÎN CAFEA

Deopotrivă de interesante şi de amuzante sunt ghicitoarele «în palmă» sau în cafea. Sunt deaproape înrudite cu cărturăresele; dar una mai bătrână şi mai isteaţă le face pe toate. Liniile palmei sau liniile pe care drojdia cafelei le face atunci când răsturnăm ceşcuţa cu gura în jos sunt baza de “operaţie” a acestor ghicitoare. Mulţimea este dispusă să creadă toate profeţiile brodate pe analiza acestor linii cărora li se spune “drumuri”, cu cât şi oameni de bună condiţie şi chiar intelectualii se ocupă`cu misterele celui de al şaselea simţ. Mi-a ghicit şi mie în cafea o asemenea ghicitoare. În fumul celor trei tigări pe care le-a fumat una după alta şi cu glasul răguşit şi tenebros, mi-a povestit ceea ce povesteşte, desigur tuturor, agravând sau atenuând profeţiile după natura clientului. Mi-a vorbit de căsătoria mea. Când i-am replicat că eram căsătorit de multă vreme mi-a spus că aşa se întâmplă cu toţi acei cari nu cred în profeţiile ceşcuţei cu cafea şi cari, pe deasupra îşi propun să deruteze ghicitul prin indicaţiuni mincinoase... Bătrâna ghicitoare, la gândul că i-aş putea zeflemisi meseria, mi-a povestit cu un aer de legitimă mândrie:

O ghicitoare în palmă

- Eu nu fac şarlatanii, nu dau la gazete notiţe că sunt înrudită cu diavolul sau cu Dumnezeu şi nu abuzez de naivitatea celor ce mă consultă. Slavă Domnului că până acum, în casa mea, nu 'mi-a spus nimeni că fac scamatorii. Eu sunt, Domnule, femeie care am avut cinstea să ghicesc celor mai ilustre persoane, printre care Fuad - Prinţul Egiptului, Ristan - Pașă turc, John Wilborton - celebrul prinzător de lei, Braun - fostul Director al Circului cu acelaşi nume şi câte alte persoane, pe care discreţia profesională mă obligă să le trec sub tăcere. O singură dată în lunga mea carieră am avut un incident regretabil, scandal provocat de o cucoană, care se pretindea atotştiutoare şi care mi-a făcut buclucul. O cucoană între două vârste îmi ceru într'o zi o consultaţie condiţionându-mi să-i ghicesc la ea acasă şi numai în cafeaua pe care şi-ar prepara-o singură. Am primit propunerea mai ales că mi se făgăduia un onorariu destul de rotund. I-am ghicit, după toate reguliie. Dar la un moment dat, când i-am spus că va avea noroc în dragostea pe care o încearca în taină, a sărit străpunsă ca de un stilet. Din câteva lovituri a sfărâmat masa în mii de bucăţi, a spart câteva lucruri şi m'a luat la bătaie. Urla ca o fiară rănită şi din tot urletul n'am descifrat decât cuvântul mincinoasă. Nici până astăzi nu ştiu ce s'a petrecut în capul clientei mele. În urmă a depus o reclamaţie la poliţie contra mea, acuzându-mă de vrăjitorie. Reclamaţia s'a clasat fără multe cercetări pentru că Doamna în chestiune suferea de mania persecuţiei. Precum vezi am avut o singură neplăcere şi aceea  - cum era şi firesc - cu o persoană bolnavă.

O ghicitoare în cafea

CU GHIOCUL

Deopotrivă de interesante sunt tigăncile care ghicesc cu ghiocul. Am stat de vorbă cu o asemenea ghicitoare cu faţa de bronz, cu ochii strălucitori şi cu dinţii de fildeş. Vorbindu-i de taina ghicitului, ţiganca a protestat energic contra tuturor celorlalte sisteme, jurându-se în cele două limbi, româneşte şi ţigăneşte, că singur ghiocul spune adevărul. Când i-am spus că şi ghicitul în ghioc este o şarlatanie, a început să se bocească şi să se bată cu pumnii în piept de ţi se rupea inima. Iar când i-am spus că ghicitul ei poate fi prilej de a'mi şterpeli portofelul, țiganca isbucni într’un atac furios contra părului ei şi contra zdrenţelor cu care era îmbrăcată. Smulgându-şi părul şi hainele, şi scuipând mereu în sân, ţipa cât o lua gura de insulta pe care i-am făcut-o şi de discreditul adus meseriei ei. Ne-am împăcat în cele din urmă astupând gaura ghiocului cu trei poli şi cu făgăduiala de a asculta ceea ce îmi ghiceşte.

Cu ghiocul...

LUMEA CREDE...

După ce colindasem atâtea cărturărese şi văzusem cu ochii mei lumea care aleargă de la un cap la altul al Capitalei numai să găsească o cărturăreasă bună, mă gândeam la rolul acestor femei care întreţin curiozitatea atâtor suflete, risipesc atâtea speranţe şi sădesc atâtea iluzii. Am văzut fete tremurând în faţa ceşcuţei cu cafea, în aşteptarea sentinţei; altele zâmbind, încrezătoare în «steaua» lor care nici în ceaşca de cafea nu le-ar putea părăsi. Am văzut cucoane cutreierând cărturăresele cum cutreieră femeile fără treburi, dimineaţa, prăvăliile. O lume întreagă care crede în puterea ghicitului, în puterea supranaturală a celor ce posedă al şaselea simţ, o lume care crede fără să cerceteze, care se mulţumeşte cu ceea ce produce fantezia cărturăreselor şi care, în definitiv, s'ar simţi stingherită fără acest condiment al sbuciumului şi al mulţumirilor cotidiene”

Mi-a plăcut mult acest articol. Nu numai datorită imaginii pe care a transcris-o în lumea vorbelor ziaristul, ci şi pentru bucăţica uitată de cotidian interbelic pe care o devoalează. O particică din lumea mahalalei bucureştene de altădată. Pentru că de fapt asta încerc eu să fac pe blog: să caut “imagini” din cotidianul României de ieri, să “extrag” mici fragmente din acea lume, piese mici de puzzle din care, cu puterea imaginaţiei, să încercăm să recompunem lumea de atunci. Dacă reusesc sau nu – o să îmi spuneti voi. Să nu uit să precizez că nu aş fi reusit acest "joc" fără ajutorul unor ziarişti adevăraţi din perioada interbelică, cărora trebuie să le mulţumesc pentru articolele scrise. Dacă nu ar fi pus în paginile gazetelor chipuri şi imagini interesante din “lumea lor”, acestea  s-ar fi pierdut. Şi sigur nu ar fi ajuns, în nici un caz, în lumea virtuală de astăzi.

Sursa: articolul “La cărturărese” - semnat Ion Tik - publicat în revista “Ilustraţiunea Română” numărul din 17 octombrie 1929 - citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.

Citește mai mult... »

1931: De la Nistru până la Atlantic – aceeaşi oră

Ne apropiem de trecerea la ora de iarnă 2020. Trecerea la ora de iarnă 2020 se va face în ultimul weekend din octombrie, adică în noaptea de 24 spre 25 octombrie, când ora 4:00 va deveni ora 3:00. Este noaptea în care, se spune, „dormim mai mult”, ziua de 25 octombrie fiind cea mai lungă din an, pentru că, practic, are 25 de ore. Deoarece Comisia Europeană a propus să se renunțe la schimbarea sezonieră a orei în Europa, oferind statelor membre libertatea de a decide, odată pentru totdeauna, dacă doresc să aplice în mod permanent ora de vară sau de iarnă, anul acesta s-ar putea să avem parte de ultima zi de 25 de ore. 

“Până la 15 Mai ceasornicele noastre mergeau normal, diferenţa între timpul Bucureştilor şi al Vienei fiind de o oră, iar între Bucureşti şi Paris de două ore. Franţa şi-a dat timpul cu o oră înainte, iar România cu o oră înapoi. De la Nistru până la Oceanul Atlantic avem deci acelaşi orar.” Acestea sunt primele rânduri ale articolului “Cu o oră înapoi”, semnat “Neptun”,  publicat în numărul din 11 iunie 1931 al revistei „Realitatea Ilustrată”.

Știrea a fost pentru mine o surpriză pentru că eram convins că introducerea "orei de vară” în România s-a făcut de către autorităţile comuniste în anul 1979. Cu toate acestea, am aflat că ideea trecerii la ora exactă de vară îi aparţine celebrului om de ştiinţă Benjamin Franklin şi a fost enunțată în anul 1784 în eseul “Un proiect economic” în care îndemna populaţia să se trezească mai devreme pentru a se folosi de lumina soarelui şi pentru a economisi uleiul utilizat la lămpile de iluminat public.

Introducerea orei de vară s-a aplicat pentru prima dată însă în timpul primului Război Mondial. Germania și Austro-Ungaria, au fost primele țări care au introdus acest sistem, începând cu 30 aprilie 1916, în scopul economisirii rezervelor de cărbune necesare producției de război. Puterile Antantei au adoptat această reglementare un an mai târziu, în 1917. Acest  fapt a făcut ca și România să adopte pentru prima dată ora de vară în 1917. Principala motivație a fost economia la electricitate. În 19 martie 1918 s-a introdus şi în Statele Unite, dar a fost folosită doar până în 1919, când s-a renunţat la această reglementare din cauza opoziţiei fermierilor. Au adoptat ora de vară pe rând Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Turcia şi Tasmania. În SUA a fost aplicată, pentru o perioada mai îndelungată în timpul celui de al Doilea Război Mondial, între 3 februarie 1942 şi 30 septembrie 1945, dar s-a creat confuzie pentru că fiecare stat avea propria regulă de introducere a orei de vară, situaţie ce s-a menţinut până în 1966. Ora de vară a fost reintrodusă în România în anul 1931. Schimbarea orei se făcea atunci în prima duminică din aprilie şi se revenea la ora de iarnă în prima duminica din octombrie. Practica trecerii la ora de vară a fost suspendată la sfârşitul anului 1942 – practica fiind reluată câteva decenii mai târziu – în anul 1979.

O iniţiativă pentru trecerea României la ora Europei Centrale - absolut justificată din punctul meu de vedere - a fost promovată anii trecuți prin Parlament. Dar - ca orice iniţiativă legislativă bună - se pare că s-a pierdut pe undeva prin sertarele deputaţilor noştri. Și am rămas astfel în rândul țărilor care utilizează Ora Europei de Est. Motivul iniţial al introducerii orei de vară nu a fost – aşa cum s-ar crede – folosirea mai eficientă a luminii soarelui ci... încurcăturile apărute - din cauza fusurilor orare diferite - pe căile ferate europene. De altfel, trecerea la "ora de vară” din anul 1931 o datorăm conducerii Căilor Ferate Române: “Schimbarea orei n'a fost executată din iniţiativa astronomilor, cum greşit cred unii. O astfel de crimă nu putea fi înfăptuită de oamenii ştiinţei. Ideea adoptării orei centrale aparţine C. F. R. Comitetul naţional astronomic a fost principial contra schimbării timpului, dar având în vedere cererea insistentă a direcţiunei generale C. F. R. savanţii noştri au admis moţiunea d-lui prof. Vâlcovici, prin care n'au mai luat în consideraţie fictivele fusuri orare ale americanului Allen, nici chiar meridianele noastre geografice, timpul fiind la urma urmei relativ, conform teoriilor lui Einstein.” (cf. articolului menţionat mai sus)

Pentru că argumentele folosite de direcţiunea C.F.R. în anul 1931 sunt atât de valabile şi astăzi – poate chiar mai actuale în era modernă decât în perioada interbelică – o să le citez din expunerea “d-lui inginer-sef I. Macovei, directorul mişcării C. F. R.”, unul din autorii introducerii orei Europei Centrale în ţara noastră: “Dacă se priveşte o hartă C.F.R. se poate vedea că avem 15 puncte de legătură internatională ca: Stamora Moraviţa, Clucent, Jimbolia, Curtici, Pecica, Salonta Mare, Episcopia Bihor, Valea lui Mihai, Halmeu, Dragoş Vodă, Bocicoiul Mare, Valea Vişăului, Grigore Ghica Vodă, Schit şi Ştefăneşti  cu Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, ţări amice nouă şi conduse de ora centrală, pe când cu vecina Rusie cu a cărei oră mergem, nu avem nici o legătură şi relaţie. Şi de asemenea că Meridianul Estic al Poloniei 28° 15 trece prin Soroca - Reni -Cavarna, lăsând către Vest cea mai mare parte a ţărei noastre, care prin analogie cu Polonia poate avea fără inconvenient aceiaşi oră, adică ora Europei centrale. Diferenţa de orarii provoacă mari neajunsuri în stabilirea de legături de trenuri internaţionale, nu pentru că trebuie a se da minutarele ceasornicelor de frontieră cu o oră înainte sau înapoi, ci deoarece ştiinţa mersurilor de tren impune între altele, plecări şi sosiri de trenuri la ore convenabile în capitalele ţărilor pe cari le leagă. O plecare mai devreme de ora 7 şi o sosire mai târzie de ora 23 sau 23.30 se consideră ca nepotrivită. Orice deplasare a acestor ore, lipseşte publicul de mijloacele de comunicaţie frecvente şi ieftine ale oraşelor, le diminuează timpul de odihnă de noapte, iar trenurile riscă a avea o frecvenţă puţin intensă. Un tren care ar pleca la ora 7 din Viena şi ar sosi după ora 24 în Bucureşti, este neconvenabil. Acelaşi tren cu ora centrală soseşte după ora 23.

În conferinţele internaţionale ale orariilor, acest neajuns a putut fi înregistrat foarte adeseori, multe legături neputând fi stabilite din această cauză iar alteori s'a recurs chiar la sistemul condamnabil al oprirei trenurilor, timp nejustificat, în anumite staţii intermediare, ceea ce ocaziona şi supremaţia unora faţă de altele. Fiecare ţară îşi are graficul său de mers de tren stabilit pe condiţiuni de veracitate, legături, încrucişări, etc. Punerea lor în concordanţă de frontiere în cazul diferenţei de orarii, mai ales când se traversează aceleaşi frontiere de mai multe ori, implică deplasări sau denaturări a graficului cu urmări dezagreabile celorlalte trenuri. Aşa e cazul liniei Grigore Ghica-Vodă - Satu Mare unde aceleaşi trenuri trec de 4 ori frontierele (Grigore Ghica-Vodă, Valea Vişăului, Dragoş Vodă şi Halmeu). În sistemul actual citirea unui mers de tren, fie el de călători, fie direct de marfă internaţional ne dă un timp aparent, cel real obţinându-se prin operaţii de adăogiri sau scăderi de ore sau minute.

Trenul Orient Expres care pleacă la ora 19,50 din Paris şi soseşte a treia zi la ora 18,25 în Bucureşti, parcurge această distanţă în 44 ore 25' iar nu în 46,25', după cum ramura ce pleacă din Amsterdam la 19.02 şi soseşte la 18,25 o parcurge în 45°43' în loc de 47°23' cât se citeşte în livretul de mers de tren. În intreaga literatură a orariilor, nicăieri nu apare România cu mândrul său nume, suntem pur şi simplu aruncaţi la urmă ca stat Balcanic. Dacă pe toate tărâmurile ne străduim pentru occidentalizare, adoptarea orei Europei Centrale va contribui în acest sens.”

Sursa:  articolul “Cu o oră înapoi” - semnat “Neptun” - din „Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iunie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Poate iubi o femeie…

Voi continua un joc început mai demult pe paginile blogului. O să încerc vă provoc să vă jucaţi şi voi puţin răspunzând la o întrebare delicată şi uşor indiscretă:

 “Poate iubi o femeie de mai multe ori?”

Ca să vă ajut, o să  vă dezvălui câteva dintre răspunsurile cititoarelor revistei “Moda Nouă Ilustrată” (numerele din 6, 14 şi 21 februarie 1904) la aceasta întrebare, păreri publicate în cadrul rubricii “Anchetele revistei Moda Nouă Ilustrată”. Ca şi până acum, o să completez răspunsurile şi comentariile voastre cu cele date acum mai bine de un veac de străbunicele noastre. Nu vă grăbiţi însă să trageţi concluzii. Doamnele şi domniţele de la începutul secolului trecut nu erau chiar atât de conservatoare  cât am putea fi tentaţi poate să credem. Și pentru că vreau încă de la început să vă zgândăresc puţin orgoliul stimate cititoare, o să încep cu răspunsul unor domni:

Răspunsuri "de ieri":

D.  IONEL, T.- SEVERIN: “Sunt de idee că o femeie poate iubi de două, chiar de trei, de patru, etc. ori. Da ! Căci femeia nu poate iubi serios; ea nu este statornică. Niciodată iubirea unei femei nu va fi lucru serios. Şi, cu toate acestea, câte scene de dragoste pasionată, câte asigurări de iubire, câte cuvine ca să’ţi spuie că te va iubi veşnic. Dar asta numai şi numai ca să te atragă şi mai mult. Dar nu trece mult şi altul e acel fericit.  Ah ! Sunt ingrate femeile ! Ce crude sunt adesea cu acei care îşi jertfesc viaţa pentru ele ! Şi asta numai din cauza acelui farmec căruia nu-I poţi rezista ! Da, o femeie poate iubi de mai multe ori. Nu numai atât, dar poate iubi chiar pe mai mulţi o dată. Da, da, o femeie poate iubi de mai multe ori.”

D.  Z. VOLRAM, Brăila: “O femeie nu poate iubi nici o dată, dar de mai multe ori. O femeie nu ştie ceea ce e amorul. Este adevărat că ele pretind că ştiu şi că simt ce e amorul. Dar nu e adevărat. Amorul adevărat nu poate fi priceput şi simţit decât de sexul bărbătesc. ”

Acum e rândul doamnelor şi domnişoarelor:

D-şoara MIŢA CU OCHI ALBAŞTRI, T. - Măgurele: “Nu poate iubi decât o singură dată, atunci când a iubit cu adevărat; în cazul în care a fost doar o simplă simpatie, atunci se poate repeta de mai multe ori. Sunt unele femei care pretind să fi iubit de mai multe ori. Adevărul însă este că una din aceste pretinse iubiri a fost adevărată iubire, pe când cele-l’alte nişte simpatii, sau poate chiar toate au fost numai simpatii. Repet dar încă o dată: o femeie nu poate iubi adevărat decât o singură dată ! ”.

D-şoara ATHENA S., Giurgiu: “Cum nu? Oare dacă o femeie a iubit odată, aceasta înseamnă că tot focul iubirii s’a stins la acea femeie, că nu va mai putea iubi o altă persoană? Dar aceasta ar fi o nenorocire cum nu poate fi mai mare, un bluestem teribil! Căci dacă un bărbat, ceea ce se întâmplă adeseori, ar părăsi odată pentru o altă femeie pe amanta lui, care l’a iubit şi’l iubeşte la nebunie, ar urma ca aceasta să înebunească de tristeţe văzându-se cu totul părăsită? Nu!  Cred că nici o femeie nu e aşa blestemată încât să nu poată iubi decât o dată şi să despereze pentru că iubitul ei s’a purtat în mod ingrate cu ea.”

O roză din Caracal crede că  „o femeie poate să iubească de mai multe ori, însă nici o iubire nu e mai sinceră şi adevărată ca cea dintâi. Mai târziu iubeşti pe alţii în amintirea celui dintâi şi a celui din urmă.”

D-şoara Jeanetta, Craiova: “Atunci când acela din care ţi-ai făcut un D-zeu îţi nesocoteşte cele mai sfinte sentimente, cred că nu faci nici un rău când cauţi o altă inimă, însă bună şi sinceră, care să te înţeleagă şi căreia să i te devotezi; deci, în acest caz, nu e de condamnat o femeie că a iubit de mai multe ori, ci sunt de dispreţuit aceia care nu ştiu a pune preţ pe-o inimă bună şi sinceră. Bine a zis poeta Elisa Mustea:

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge

Şi mai priveşte’n altă parte,

Când vezi iubitul cum întoarce

De iute filele din carte.”

D-şoara Nathalie cu ochi negri, Loco, ne vorbeşte de iubirea de care d-sa palpită şi, după ce găseşte că nimic nu e mai sfânt şi mai sublim decât a iubi, trage concluzia că: “O femeie nu poate iubi de mai multe ori în viaţa ei. Numai în cazul când a fost un capriciu şi i s-a părut că iubeşte, atunci poate să iubească de mai multe ori.”

D-şoara Verveine: “(…) O! de-ar răspunde bărbaţii la primul amor al unei fecioare, nu s’ar mai plânge ei nici o dată că femeile nu pot iubi ! E de observat însă că mai temeinic iubeşte o femeie urâtă decât una frumoasă; se întâmplă însă că tocmai cele urâte nu sunt prea iubite. Bine ar fi să nu încercaţi întrebarea <<  De câte ori iubeşte un bărbat ?  >> , căci zău, răspunsurile nu cred că ar fi prea măgulitoare pentru domniile lor...”

D-şoara CAROLINA,  Tecuci: “Majoritatea femeilor sunt sincere şi puţine sunt cele care pot iubi de mai multe ori!... Sunt sigură însă că nu ar mai fi nici o femeie care să iubească de mai multe ori dacă bărbaţii ar fi mai sinceri şi mai constanţi!!! O femeie sinceră iubeşte, cu ideea că acel pe care-l iubeşte e sincer şi o va iubi până la infinit, dar în realitate el e schimbător şi o părăseşte, fie că nu o mai poate iubi, fie că o schimbă cu alta! Acelei femei puţin îi va păsa într’un caz sau în altul; dacă într’adevăr a fost sinceră, ea nu va înceta nici un moment de a’l iubi.”

D-şoara MARIOARA ILIESCU, Valea Şcheii: “Luând propriul înţeles al cuvântului  <<  iubire >>, o femeie nu iubeşte decât o singură dată, cele-l’alte iubiri nu trebuiesc numite decât simpatii. Prima şi adevărata iubire e dezinteresată, entuziastă, ideală, e o încredere fără margini, o adevărată părăsire de sine, e un consimţământ natural pornit dintr’o inimă inocentă care n’a fost nici măcar atinsă de meschinăriile vieţii şi care lucrează liberă şi independent de raţiune, pe când cele-l’alte sunt prudente, practice şi bazate numai pe sentimente egoiste şi, oricât de dulce ar părea a doua sau a treia iubire, nu vor avea nici o dată farmecul celei dintâi. Deci, orice s’ar zice, susţin sus şi tare: O singură dată numai se iubeşte dumnezeieşte. Une fleur peut bien être conservẻe belle, dans une verre d’eau, mais elle n’aura jamais le charme que lui donne la rosẻe .”

Răspunsuri "de azi":

D-na ADRIANA RATA, București: Foarte bună întrebarea !!! Fiind căsătorită de 45 de ani, nu mi-am pus niciodată această întrebare!!!! Dar cred că sunt femei şi bărbaţi care pot iubi de 4 - 5 ori, după câte mariaje au...

D-şoara ZABARA SOFIA, București: Nu cred... o femeie poate iubi cu adevărat o singură dată, părerea mea! Mulțumesc, o zi bună vă doresc drag prieten! 

D-na SIMONA, Oradea: Eu sigur am iubit de trei ori:

- când eram foarte tânără, am cunoscut prima mea iubire

- mulți ani mai târziu, am cunoscut marea mea iubire

- acum trăiesc adevărata mea iubire

În toate am fost sinceră. Dar fiecare dintre ele s-a "derulat" conform maturității mele emoționale la care mă aflam.

D-na CRISTIANA MARIA PURDESCU, București: În general, iubirea adevărată, cea necondiționată, cea care nu exclude pe nimeni pentru un motiv oarecare, cea care te ajută să vezi dincolo de aparențe... vine întodeauna prea târziu. Celelalte așa-zise "iubiri" înseamnă comerț, negociere și tocmeală.

MARIA: D-șoara Verveine avea dreptate, ar fi mult mai interesantă provocarea dacă am pune întrebarea în sens invers. Noi am fost sincere și am spus că femeia poate iubi de mai multe ori dar......ce ne puteți spune dumneavoastră, dragi bărbați ? Dumneavoastră care ne faceți sufletul să treacă prin mari suferințe și totodată și prin multe clipe de fericire!

IRINA: O femeie iubește de fiecare dată. Sau cel puțin, e capabilă. Diferă intensitatea, gradul de implicare într-o eventuală relație și gradul de sinceritate față de ea însăși... Aș mai adăuga eu, citând de pe blogul Irinei: " Ce ştiu acum e că dacă mâine ai veni şi m-ai privi, dacă mâine mi-ai spune că mă doreşti, nu aş avea nici o secundă gândul să spun “nu”. Te-aş urma acolo unde m-ai duce să fiu a ta. Asta aş face pentru tine..."  (https://dordedoi.wordpress.com/)

CORINA MATEAS: Hmmm... :) Cu adevărat , iubești doar o singură dată în viață :) dacă după douăzeci de ani găsești aceași privire caldă în ochii celui care-i privești, dacă simți că îi este greu chiar dacă nu-i vorbești, dacă te strigă chiar dacă nu-l auzi ... :) înseamnă că sunt două suflete care se iubesc... sincer, necondiționat, dezinteresat.

CAMELIA C.: Cred că iubirea reală se construiește și se dezvoltă în timp, de aceea cred că real și profund se poate iubi o singură dată, dar cred că iubirea se poate confunda de multe ori cu pasiunea sau dorința. Ca să vezi dacă iubești, cred că trebuie să treci testul timpului.(http://forthesakeofmakeup.blogspot.ro/ )

LUSY YSUL: Eu cred ca iubim diferit in perioade ale vietii diferite...de la adolescenta pana la batranete! Dragostea (iubirea) adevarata o poti trai la orice varsta atata timp cat este neconditionata! Acum ce sa zic femeile se indragostesc, cocheteaza cu vorbele si daca simte, iubeste atunci cand nu are iubire! Important este sa nu "simta" de multe ori ca pierde marea iubire!:) Daca n-ai noroc din prima nu trebuie sa stai doar pentru faptul ca "gura lumii sloboda"! Da, poti iubii frumos de mai multe ori ...depinde de "soarta-destin"! :)

LILIANA BOLDOR: Iubirea e dorinta, e pasiune dar, adevarata, profunda, poate fi o singura data.

IULICA AND: Absolut ! De ce n-ar putea ?! Nu cred intr-o singura poveste de dragoste pe tot parcursul unei vieti, desi sunt fascinata de legenda Isoldei si a lui Tristan, si constienta scot din context, licoarea bauta, tocmai ca sa existe exceptia... da, femeile pot iubi infernal, total si amarnic de mai multe ori in viata ! Ca si barbatii, de altminteri. M-a cucerit sinceritatea doamnei Simona ,din Oradea ...prin similitudine.

GEORGEA SERBANESCU: Sinceritatea... in rest sunt perioade din viața noastră care în principiu, se derulează cam la fel. ... sau altfel. ... se întâmplă, să nu întâlnești marea iubire niciodată.... nu știu dacă te mulțumește răspunsul meu... "FILOZOFIA" vieții, complicat... 

SIMONA DUINU: Offf !!!..Iubirea pura o simti in anii adolescentei, atunci cand nu cunosti adevaratele principii ale statorniciei... Iubirea in anii maturitatii, consider ca este mai profunda, intai te cunosti pe tine si-ti doresti sa te regasesti prin pers. de langa tine... Cam complicat!!! Atunci cand cel de langa tine stie cu o sec. inaintea ta ce-ti doresti, cand aveti aceeleasi intrebari si le rostiti in acelasi timp, atunci stii sigur ca iubesti!! Iubirea in estenta ei, o poti intalni doar o data... restul sunt doar copilarii

Damaschin James Robert Papa: O femeie are tot dreptul şi poate iubi de mai multe ori, la fel ca un bărbat. Dragostea este un sentiment complex. Nu poţi alege pe cine să iubeşti. Nu trebuie să judecăm pe nimeni că iubeşte. Dacă eşti mereu atent cu ea şi îi demonstrezi în fiecare zi cât o iubeşti o femeie nu va renunţa niciodată la tine indiferent cum araţi sau cine eşti atâta vreme cât iubirea ta e sinceră. Oamenii nu înţeleg iubirea, ei cred că au drepturi asupra unei persoane, nimeni nu te poate avea în proprietate atâta timp cât nu îţi doreşti. În momentul în care în loc să te bucuri de faptul că ea te lasă s-o deţii cauţi să forţezi voinţa ei, o îngrădeşti, nu o iubeşti ci o tratezi ca pe un obiect. Dacă începi să o judeci, să o acuzi, să îi vorbeşti urât nu arată decât că nu ai iubit-o niciodată ci că ai incercat să o ţii legată ca pe un obiect de colecţie. Când iubeşti nu poţi să urăşti, să faci rău... asta nu mai e iubire!

Constanța Ferentz: Se poate. Și la fel de bine se poate să nu iubească de loc. Depinde de o multitudine de situații și de momente. Uneori, un banal joc, se transformă în pasiune; chiar dacă nu e ea cea arsă de pasiune. Blazarea unei femei nu vine cu vârsta. Războaiele armate aparțin bărbaților. Ale noastre sunt mai subtile! Nici măcar nu vă veți da seama că ați fost învinși, subjugați... pe când femeia v-a zâmbi cu superioritate, spunând în mintea, pe care o credeți scurtă:-al meu e! Deși mâine vă v-a părăsi, alergând după altă cucerire...

Sursa: revista “Moda Nouă Ilustrată” - numerele din 6, 14 şi 21 februarie 1904 – citite din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »