Iubirile Reginei Maria a României (3)

Click aici pentru inceputul poveștii

Marele Duce Boris nu a fost singurul bănuit (probabil că aceasta a fost singura bârfa neadevărată  legată de copiii viitoarei Regine Maria) că ar putea fi tatăl micuței Principese Maria, cunoscută sub numele de Mărioara sau de Mignon. În perioada următoare relaţia dintre Ferdinand și Maria s-a deteriorat în mod iremediabil. În primul rând datorită felului de a fi al lui Ferdinand (Nando – cum îi spuneau cei apropiaţi): „lenea, indolenţa, antipatia pentru orice fel de muncă, pentru orice întreprindere serioasă şi... mai rău decât toate, pasiunea lui senzuală pentru Missy, care au ajuns... s-o îndepărteze. Nando singur a recunoscut - îi scria mama Principesei Maria Regelui Carol I -  că şi-a tratat nevasta ca pe o metresă, fără să-l preocupe prea mult starea ei afectivă, ca să-şi satisfacă în permanenţă nevoile fizice". Aventurile extraconjugale ale Principelui Moştenitor Ferdinand erau şi ele binecunoscute în epocă.

Principesa Maria a României

La începutul anului 1897, un tânărul ofiţer din regimentul de roşiori, Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, un bărbat “nu prea înalt, subţire, brunet, amuzant şi elegant”, în vârstă de 27 de ani, începea să aibă întâlniri din ce în ce mai numeroase cu Principesa Maria. Povestea a continuat în primăvara anului 1898, atunci când tânărul Zizi Cantacuzino a fost adus la palat ca profesor de gimnastică pentru prinţul Carol. Idila a continuat ulterior în Germania, unde Maria a plecat la tratament, și mai apoi la Constanţa, la bordul unui vas ancorat în larg (drept paravan era folosită verișoara lui Zizi Cantacuzino, o adolescentă). „Apariţiile Mariei  la Constanţa, însoţită în permanenţă de Zizi şi de verişoara acestuia, provocau scandal. Se spunea că Principesa Moştenitoare bătea oraşul cu locotenentul român, însoţită doar de tânăra de treisprezece ani. Instruiţi de Rege să fie informat în legătură cu ceea ce făcea Principesa Moştenitoare, membrii din suita Mariei au relatat că erau împreună de dimineaţa până seara şi că el stătea ore întregi în cabina ei. Au mai spus că Principesa Moştenitoare ofensase oficialităţile locale şi pe membrii corpului consular,  luîndu-şi  oficial rămas - bun de la oraş cu tânărul locotenent lângă ea. Regina Elisabeta şi Mm. Winter au acuzat-o pe Maria de a fi invitat o fată orfană de mamă să petreacă vara cu ea ca să-i servească drept paravan pentru idila ei cu Zizi.” (Hannah Pakula - "Ultima romantica – Viaţa Reginei Maria a României").

Principii Ferdinand si Maria
 în  ziarul Epoca din 18 septembrie 1896

În înalta societate a vremii a început să se vorbească tot mai mult despre iminentul divorţ al cuplului moştenitor. Cert este că micuţa prinţesă Maria – Mignon -  s-a născut la Castelul Friedenstein din Gotha la 8 ianuarie 1900. Problema paternității sale a iscat furtună în sânul familiei regale, soarta succesiunii fiind în impas. Principesa Moștenitoare a României a ameninţat cu divorțul și cu plecarea sa împreună cu fiul ei Carol din România şi de asemenea cu renunțarea în numele acestuia la succesiune. Intrigile țesute la Curte de intriganta guvernatoare Miss Winter în defavoarea Principesei Maria a României nu au avut o finalitate. Principele Moștenitor Ferdinand însuşi, însoţit de câțiva miniștri, a plecat la Gotha și a recunoscut ca fiică a sa pe Mignon. De-a lungul timpului Ferdinand a arătat un atașament profund față de Mignon (viitoarea Regină a Iugoslaviei), aceasta fiind fiica sa favorită. La întoarcerea sa din Germania, Principesa Maria a găsit în suita sa doamne de companie ivite din senin (printre care: Nadejda Știrbei, Maruka Cantacuzino sau Martha Bibescu) care aveau  scopul de a o împiedica să mai intre într-o relaţie care să îi pericliteze statutul.

Principesa Maria În ziarul Epoca
 din 24 mai 1897

Idila cu Zizi Cantacuzino a încetat – dar nu şi bârfele. Missy mărturisea mamei sale: „La  început, crezi că dacă nu găseşti fericirea în căminul conjugal o poţi găsi pe căi ocolite, dar mi-a fost dat să aflu că acest lucru nu este posibil şi că este aspru pedepsit". Măsurile “de protecţie” luate de Regele Carol I nu aveau să oprească însă setea de dragoste a Principesei  Maria. În vara anului 1902 Maria şi Ferdinand au plecat la Londra pentru a asista la încoronarea lui Edward al Vll-lea. Maria a rămas în Anglia pe perioada verii şi în această perioadă l-a cunoscut pe tânărul Waldorf Astor care avea atunci puţin peste 20 de ani. Maria s-a îndrăgostit instantaneu şi a avut se pare cu acesta o idilă pătimaşă. Viitoarea Regină a României avea să mmenționeze câțiva ani mai târziu referindu-se la această perioadă: “Săptămânile acelea în frumosul Cliveden sunt printre amintirile cele mai frumoase din viaţa mea. Au fost fericire pură. Lipsită de lucrurile pentru care fusesem născută, am găsit la Cliveden o viaţă sănătoasă şi plină de libertate în nişte împrejurimi superbe, cu tovarăşi tineri, apropiaţi ca spirit ".

Wiliam Waldorf Astor

După încoronarea Regelui Edward, Maria şi Ferdinand s-au reîntors în România. Missy l-a invitat pe noul său prieten, însoţit de sora acestuia Pauline, să petreacă luna octombrie la Sinaia. Relaţia dintre Missy si Waldorf a continuat până în anul 1906, an în care tânărul englez s-a căsătorit cu Nancy Shaw. Deşi Principesa spera ca relaţia ei cu tânărul Waldorf să continue într-o formă oarecare, acesta s-a retras din viaţa tinerei prinţese românce (cei doi soţi – Waldorf si Nancy - au refuzat invitaţia de a-şi petrece luna de miere în România). “Îl iubeam sincer şi natural, cu tot ce firea mea avea mai bun de dăruit…”, îi scria Principesa Maria Paulinei Waldorf. “El era suflarea, aerul şi spiritul vieţii mele şi el o ştia. Şi totuşi, în momentul în care s-a căsătorit, a renunţat total la mine, de fapt fără milă… Şi el ştia ce înseamnă să trăiesc dintr-o dată fără el”.

Prințul Barbu Știrbei

Adevărata mare iubire a viitoarei Regine a României urma să se nască abia în anul următor, 1907. Această iubire a fost prinţul Barbu Ştirbei, nepotul domnitorului Barbu Ştirbei, un brunet cu ochi căprui, un tânăr de o eleganţă aristocratică, un bărbat care cu mintea lui ascuţită a cucerit-o definitiv (sau aproape definitiv…) pe Maria.

Povestea continuă aici...

Surse:

Ultima romantica regina Maria a României - Hannah Pakula 

Povestea vietii mele - Memoriile  Reginei Maria a României - Hannah Pakula

Citește mai mult... »

Iubirile Reginei Maria a României (2)

Click aici pentru prima parte

Nunta prinţesei Maria de Edinburgh cu Principele moştenitor Ferdinand al României a avut loc în 10 ianuarie 1893 la castelul medieval al familiei de Hohenzollern de la Sigmaringen. Au fost oficiate trei ceremonii, una civilă și două religioase (catolică și protestantă). Hannah Pakula consemnează în cartea sa "Ultima romantică – Viaţa Reginei Maria a României": “În dimineaţa de 10 ianuarie 1893, Missy s-a trezit în dangătul clopotelor de cununie. Era o zi rece de iarnă. Ceremonia a fost celebrată de trei ori - civilă, catolică şi protestantă. Ceremonia catolică a fost cea mai impresionantă, fiindcă Ferdinand era devotat credinţei sale. Slujba a fost interminabil de lungă, dar mireasa a găsit o oarecare alinare în culturile latineşti monotone: "M-au învăluit într-un soi de transă protectoare, care mi-a potolit teama şi a lăsat speranţa să se strecoare în inima mea care bătea înspăimântător de tare." Ceremonia anglicană s-a desfăşurat într-un mic antreu al Sălii Strămoşilor din castelul Sigmaringen, oficiată de un preot din marina britanică. Missy a traversat ceremoniile şi banchetul de nuntă „ca şi cum ar fi fost un vis, un vis îndepărtat, în care jucam un rol de vis".

Principele Ferdinand după căsătoria 
cu Maria de Edinburgh - 1893

Vraja s-a destrămat însă foarte repede. Luna de miere a fost petrecută la castelul de vânătoare din Krauchenwies – în apropiere de Sigmaringen - și a fost un eşec. Regina Maria nota: „Era iarnă, noi eram timizi şi încă străini unul faţă de celălalt şi nu era absolut nimic de făcut. Nando (Ferdinand) nu era un bărbat spiritual şi nici unul plin de imaginaţie, aşa încât nu prea ştia ce să facă s-o întreţină pe tânăra şi atât de copilăroasa lui soţie." De asemenea, mărturisea Regina Maria: „M-am căsătorit atât de tânără... nimic nu se trezise în mine... căsătoria a fost pentru mine un şoc neplăcut şi numai cu foarte mare greutate am izbutit să-mi obişnuiesc mintea... s-o accepte".

Principesa Maria a României

Lucrurile nu au stat mai bine nici după venirea în România. Viaţa la curtea Regelui Carol I era foarte austeră. Tânăra prinţesă de 17 ani trebuia să îşi îndeplinească multele îndatoriri impuse de severul ei socru. Într-o scrisoare adresată mamei sale, Missy se destăinuia: „Sunt o atracţie atât de mare pentru toată lumea, încât toţi vor să mă vadă. La ultimul bal m-am simţit ca un soi de animal expus la vedere, dar dacă, privindu-mă, au o satisfacţie oarecare, lucrul acesta nu mă deranjează câtuşi de putin." Din păcate, relaţia cu Prinţul Ferdinand (care încă suspina după vechea lui dragoste – Elena Văcărescu) era și ea una din ce în ce mai rece. În aceste luni de neadaptare la noul statut, într-o ţară cu obiceiuri complet străine, Principesa Maria – care avea doar 17 ani – se pregătea să nască primul ei copil. “Durerile naşterii au început sâmbătă, la vremea cinei, iar a doua zi, duminică 15 octombrie 1893, la ora 1, Missy a adus pe lume, în marele dormitor oficial din Castelul Peleş, un băiat. Nou-născutul a primit numele de Carol, după numele unchiului tatălui său.” (Hannah Pakula - "Ultima romantica – Viaţa Reginei Maria a României").

Principesa Maria a României 
și marea ei pasiune -  călăria

Trei luni mai târziu, Principesa Maria a rămas din nou însărcinată. Și sarcinile nu au fost uşoare pentru viitoarea Regină: „Nu ştiu dacă toate femeile suferă la fel de mult ca mine când trec prin aşa ceva. Poate nu se cuvine să mă simt astfel, dar nu-mi pot reprima acest sentiment." Ca şi la prima naştere, doctorul român care a asistat-o a refuzat să îi administreze vreun anestezic (conform moralei ortodoxe a vremii, "femeile trebuie să plătească prin suferinţă păcatul Evei"). Această experiență a fost una traumatizantă pe prinţesă. A născut la 12 octombrie 1894 o fetiţă căreia i s-a pus numele Elisabeta, după numele Reginei, pe cea care avea să fie mai târziu Regina Greciei.

Marele Duce Boris Vladimirovici

În toată această perioadă relaţia dintre Maria şi Ferdinand s-a răcit constant. Ca urmare, în anii care au urmat, au început să apară şi primele zvonuri despre iubirile din afara căsătoriei ale prinţesei. În anul 1896 Maria şi Ferdinand au fost invitaţi la Moscova pentru a participa la încoronarea verilor ei Nicolae al II-lea şi Alexandra. Aici tânăra principesă Maria a avut un succes răsunator. Şi din acest moment destinul prinţesei a început să se schimbe. „A cucerit pe dată o întreagă trupă de admiratori înfocaţi, „cei mai mulţi dintre ei... ofiţeri sclipitori, eleganţi, sentimentali, îndrăzneţi, plini de ardoare ruseasca împletită cu acea melancolie aproape insuportabilă atît de caracteristică slavilor, o melancolie ce-ţi frânge coardele inimii şi-ți tulbură liniştea". Cel mai înfocat a fost vărul ei, Marele Duce Boris, cu zâmbetul său larg şi vocea puternică. Missy nu a fost intimidată de reputaţia lui de Cassanova. „Ruşii se aprind uşor, spunea ea, iar vorbele slavilor sunt dulci." Gurile rele spuneau că în acea vizită Missy s-a îndrăgostit de Marele Duce Boris Vladimirovici.

Printesa Maria cu Principele Carol,
Principesele Elisabeta si Maria

Zvonurile despre o presupusă iubire dintre cei doi au fost alimentate și de o lungă vizită la Sinaia a Marelui Duce. „Boris era plin de energie. Boris, spune ea, „nu este leneş ca Nando, care stă şi cască". Şederea îndelungată a vărului ei şi evidenta lui adoraţie faţă de Maria au stârnit însă comentarii în cercurile re­gale şi i-au atras reproşuri din partea mamei. Ce-i trecea prin minte lui Missy? Îl prefera oare pe Boris soţului ei? “ – conform memorialistei Hannah Pakula. Cârcotașii răspândeau informația că Boris ar fi fost tatăl celui de-al treilea copil al Principesei, o fetiţă, Maria, căreia i se spunea Mignon care s-a născut în 6 ianuarie 1900. Deşi cu strângere de inimă, Ferdinand a fost nevoit să accepte copilul ca fiind al său. Au început însă să circule și primele bârfe care prevesteau un eventual divorţ al cuplului princiar.

Citește continuarea poveștii aici...

Volumul poate fi comandat aici:

Surse:

Ultima romantica regina Maria a României - Hannah Pakula 

Povestea vietii mele - Memoriile  Reginei Maria a României - Hannah Pakula

Citește mai mult... »

Iubirile Reginei Maria a României (1)

„Azi, la ora 10,30, Alteţa Sa Regală şi Imperială Ducesa de Edinburgh a născut o Prinţesă. Alteţa Sa Regală şi Imperială şi Prinţesa Infantă se simt perfect". Acesta este textul notei publicate în cotidianul londonez Times care anunţa nașterea -  la 29 octombrie 1875 - a celei ce urma să devină Regina României. Nou-născutei i s-a spus Maria Alexandra Victoria, Prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei. Prinţesei i se va spune mai târziu Missy. Amintindu-și despre copilăria sa din Anglia, Regina Maria mărturisea: "Am crescut ca o mică persoană cu maniere excesiv de regeşti, plină de propria-mi importanţă şi cu convingerea că strălucirea noastră, asemenea celei solare, era o realitate incontestabilă".

Ducesa de Edinburgh
 împreună cu copii

În 1876, când Missy avea unsprezece ani, tatăl său a fost numit comandantul Flotei din Mediterana al Maiestăţii Sale şi ca urmare familia de Edinburgh s-a mutat la Malta. Aici viitoarea regină avea să locuiască, împreună cu familia, în palatul San Antonio, "o oază orientală cu aspect misterios". Şi tot aici avea să simtă primii fiori ai dragostei: "O prezenţă fericită în copilăria lui Missy a fost Maurice Bourke, un tânăr care a pătruns în viaţa familiei Edinburgh pe când se aflau în Malta, unde era căpitanul iahtului Ducelui. Bourke, un irlandez cu părul negru ondulat, ochi albaştri şi simţ al umorului, era reconfortant în comparaţie cu doamnele arţăgoase din jurul Ducesei. „Mărturisesc cinstit că Maurice Bourke a fost prima mea iubire", scria Regina Măria. Și adăuga: „Am  făcut chiar crize de gelozie cumplită cînd m-am temut că ar putea să ţină mai mult la vreuna din surorile mele decît la mine." ("Viața Reginei Maria a României" - Hannah Pakula).

Prințesa Maria de Edinburg

În Malta, tânăra prinţesă a avut de asemenea o relație specială cu vărul ei primar George, viitorul Rege George al V-lea al Angliei. „Mi-e atât de dor să te văd, draga mea Missy" sau „Eşti mereu în gândurile mele, dragă Missy" - erau adresările utilizate de acesta în scrisorile trimise Mariei de Edinburg. Cu toate acestea, nimeni din familia regală engleză nu a înţeles de ce Prinţesa Maria de Edinburgh nu s-a căsătorit cu Prinţul George al Angliei, care o dorea  de soţie.

În 1889, familia Edinburgh s-au mutat din nou. De astă dată  în micul ducat german Coburg, pe care Ducele urma să-l moştenească împreună cu teritoriul învecinat, Gotha. În această perioadă mama frumoasei prinţese Maria, Ducesa de Edinburgh, o germanofilă înfocată, a început să negocieze căsătoria lui Missy cu Ferdinand Victor Albert Mainrad, Prinţ de Hohenzollern-Sigmaringen, Principele Moştenitor al României. În acel timp Prințul Ferdinand tocmai își luase în faţa unchiului său, Regele Carol I, angajamentul că va renunţa la marea sa iubire, frumoasa Elena Văcărescu.

Printesa Maria în anul căsătoriei (1893)

Cei doi, Missy și Ferdinand, s-au cunoscut la o petrecre data de Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei într-un castel din Cassel. Missy, care nu ştia încă nimic de aranjamentul făcut de mama sa, a fost aşezată lângă Ferdinand al României. Îmbrăcată într-o rochie superbă mov, Missy s-a străduit să fie amuzantă. Ferdinand nu vorbea englezeşte, dar a fost reconfortant de modest în atmosfera ceremonioasă şi plină de îngâmfare de la Curtea Kaiserului. Ducesa de Edinburgh  a aranjat în continuare întâlniri între cei doi tineri: excursii, vizite la galerii de artă, spectacole de teatru, cumpărături. Regina Maria se confesa mai apoi scriind despre această perioadă: „Munchenul este oraşul ideal pentru un asemenea lucru... eram amândoi tineri, văzduhul era plin de iubire, era primăvară, iar chipul mamei era fericit, plin de speranţe." 

Principele moştenitor Ferdinand
 în anul căsătoriei (1893)

Logodna a urmat repede și a avut loc la Neue Palais din Potsdam. „Mama era radioasă şi cred că Charly a fost aceea care l-a ghidat pe timidul Prinţ spre momentul crucial. Pentru mine este un mister cum de a avut curajul să mă ceară de soţie; dar a făcut-o, iar eu am acceptat - am spus «Da», ca şi cum ar fi fost un cuvânt firesc și simplu de rostit. «Da», şi cu acest «da» mi-am pecetluit soarta". Viitoarea Regină a României avea atunci abia 17 ani iar prinţul Ferdinand era cu 10 ani mai în vârstă. 

Click aici pentru continuarea articolului...

Volumul poate fi comandat aici:

Surse:

Ultima romantica regina Maria a României - Hannah Pakula 

Povestea vietii mele - Memoriile  Reginei Maria a României - Hannah Pakula

Citește mai mult... »

Alegerile de altă dată

Pentru că suntem într-o perioadă fierbinte din punct de vedere electoral, am căutat prin presa interbelică câteva știri de altă dată care se referă la alegeri. Nu o să vă mire cred dacă o să va spun că „nimic nu e nou sub soarele României”. Nici măcar metodele de fraudare a votului. Oamenii politici de azi nu dau nici măcar dovadă de imaginație. Metodele și mijloacele sunt aceleași azi ca și acum aproape o sută de ani. Așa că o să vă mobilizez și eu – așa e la modă în zilele astea – să mergeți la vot. Și să votați așa cum va îndeamnă conștiința. Poate că totuși contează!? Dar pentru că sunt prietenul vostru o să vă urez și ca cel pe care îl veți vota „să nu iasă” parlamentar. Oricare ar fi acela. De ce? Pentru că nu vreau să fiți dezamăgiți din nou peste doar câteva luni. Să detaliem așadar mijloacele de fraudare a alegerilor, de ieri sau de azi, împreună cu Alex F. Mihail, reporter al revistei  „Realitatea Ilustrată” în perioada interbelică:

Bugetul și cei care vor să fure ouăle de aur de sub cloșcă

SUVEICA

„Suveica era o minunată invenție electorală, cu ajutorul căreia o alegere se putea câștiga la sigur. Ea a fost pusă în practică odată cu cu buletinele de vot, pe care președintele biroului le înmâna alegătorilor. Alegătorul intra în sala de vot și primea de la președinte un buletin, pe care urma să-l completeze în cabina secretă. La ieșire, punea buletinul în urna din fața președintelui. Totul era ca, prin vreo manoperă oarecare, să se fure un asemenea buletin alb de vot. Dacă opoziția reușea să pună mâna pe un asemenea buletin, lucrurile mergeau strună: buletinul era completat și predat unui alegător nesigur, cu obligația să-l dea președintelui, iar pe cel gol, ce-l va primi, să-l dosească și să-l ducă afară, nescris. Al doilea buletin era iarăși completat de agent și predat apoi unui nou alegător, care în schimb aducea alt buletin alb, ascuns in buzunarul lui. Și tot așa mai departe, la infinit. Cu sistemul acesta toți alegătorii suspecți puteau fi controlați, fiind astfel obligați să voteze pentru un anumit candidat impus. Dacă taina suveicei se păstra bine până la sfârșit, surpriza rezultatului alegerii provoca cele mai hazlii incidente. La un județ de hotar, dintre două provincii, unul dintre cei mai buni șefi de organizație liberală se vede că mânuise atât de bine acest “sistem electoral” în cursul lungei sale existențe politice, încât ca un delicat omagiu din partea electorilor respectivi, i s’a aninat de nume porecla de “Suveică”. Pe care bineînțeles timpul a prefăcut-o în renume.”

În fața secției de votare

URNA VOLANTĂ

„Toate invențiile se perfecționează. Mai ales după răsboi, s'au făcut progrese uluitoare în diferite domenii ale gândirii omenești. Dacă votul universal ne-a scăpat de bătăi, în schimb a venit cu alte subtilități electorale. Astfel se povestește că într’un rând, un judecător-substitut, student în drept cu studiile neterminate, era președintele unui birou electoral din Secuime. Candidat era chiar profesorul lui de la facultate, la care trebuia să mai depuie examene. La un moment dat, oamenii profesorului au pus la cale un enorm scandal în localul de vot. Atunci președintele a ridicat urna și s'a retras cu dânsa în altă cameră, adăpostită, deoarece datoria proședintelui este de a păzi urna. După terminarea scandalului, s'a întors în sală, ținând într’adevăr în brațe o urnă. Dar gurile rele spun că era alta, anume una umplută cu buletine de vot de ale profesorului. Acesta a reușit într’adevăr la alegeri cu o mare majoritate, deși alegătorii susțin că nu-l votase nimeni. După scurt timp “studentul" venind la examen, profesorul deputat l-a recunoscut imediat:

- Ce mai faci domnule judecător? - l-a întrebat, strângându-i mâna cu efusiune.

Și ăsta a fost tot examenul. Altă întrebare nu i-a mai pus, dându-i nota maximă. Suntem asigurați că numele judecătorului nostru va rămâne în istoria moravurilor noastre electorate, ca inventator al “urnei volante".”

Copii admirând afișele electorale

CHINOROSUL

„Prin unele circumscripții electorale se spune că ar mai fi rămas în vigoare și alte vechi manopere electorale. Astfel, mai votează și azi morții... adică agenții electorali cu cărți de alegători furate. Se spune că un magistrat spiritual, președinte al unei alegeri, ar fi observat pe unul care venise de câteva ori la vot, mereu cu altă carte de alegător. 

- Mai schimbă căciula nene, că „ne bagi în bucluc!" - ar fi spus magistratul zelosului agent.

Pentru reușita unei alegeri mijloacele erau multiple. De multe ori vreun alegător recalcitrant trebuia intimidat sau ridiculizat:

- Bună ziua, cucoane! - întâmpina vreun vlăjgan cu căciula mare pe unul bănuit că vine să voteze cu partidul advers. Și ridicând respectuos căciula, plină cu chinoros negru, o atingea ca din greșală, de fața boierului.

Alegătorul, de multe ori fără a bănui farsa, intra în localul de vot, unde stârnea o ilaritate generală, trebuind să plece fără să mai voteze. Altă dată era mai grav: Alegătorul, fiind spionat în cabină, se descoperea că ar fi votat cu adversarii, deși „promisese" votul lui și primise poate chiar „plata cuvenită”. Atunci, vreun agent electoral, care era în localul de vot îi făcea pe furiș o cruce cu creta pe spinare.“Trădătorul" ieșit în stradă mânca - pe neașteptate - o bătaie sau chiar mai multe, de la diferiții bătăuși ce așteptau pe la colțurile de stradă.

- De unde știți bre, cu cine am votat? - întreba el, uimit mai mult de darul de ghicire al bătăușilor decât de loviturile ce primea.”

Preacinstita comisie din secția de votare 

MĂLAIUL 

„Altă dată era imposibil de a se face spionagiul în cabină: președintele era prea vigilent. Totuși abilii electori nu se dădeau învinși:

- Bagă de seamă, băi ! - spuneau ei - câte unui țăran, sus în pod, e unul de ai noștri.Te pândește printr-o gaură din tavan... Dacă votezi cu ăilalți îți presară mălai pe suman... Acela, care se știa că votase cu adversarii, când ieșea pe ușa cabinei, începea să se scuture pe haină cu mâna. I se făcea și lui o cruce pe spinare...”

MANIPULAREA PRIN PRESĂ

„Merită să menționăm cu acest prilej și o farsă pe care ziarul „Adevărul" a făcut-o pe vremuri unui politician. Erau niște alegeri parțiale, într’un oraș de provincie, la care candida acest politician, în conflict cu ziarul. Chiar în ziua alegerii, „Adevărul" a scos o ediție specială, pe care a expediat-o în mare secret numai în acest oraș de provincie. „Adevărul" anunța căderea guvernului. Vestea, căzută ca o bombă în ziua alegerii, a derutat complet pe alegători. Până să se lămurească totul prin telegrame schimbate cu centrul, deoarece telefonul nu era usitat pe atunci, până să se clarifice situația, alegătorii trecuseră pe la urne și votaseră împotriva generalului Algiu (dacă memoria nu ne înșelă, acesta era candidatul combătut de ziarul „Adevărul". Deși, în cele din urmă, se stabilise că totul a fost numai o farsă a „Adevărului" și că guvernul nu demisionase, totuși generalul Algiu a rămas bun căzut la alegeri. Ziarele adverse au căutat să prezinte farsa ca o manoperă electorală imorală din partea ziarului. „Adevărul" a jubilat însă, arătând că s'a dovedit încă odată absurditatea sistemului electoral și ce imorală și ridicolă este situația acelor alegători, cari se lasă bătuți ca o salcie de vânt și votează totdeauna numai cu guvernul, oricare ar fi el.” Și toate aceste furtișaguri pentru ca cineva să exclame fericit: „În sfârșit au venit ai noștri!”

Bradul interbelic împodobit și el cu pomene electorale

Sursa: articolul „Alegerile de altă dată” – semnat Alex F. Mihail – “Realitatea Ilustrată” din 7 decembrie 1933 – citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor.

Citește mai mult... »

E bun divorțul, ba e rău...

Nu o să încerc să alcătuiesc aici si acum o “istorie a divorţului”. O să vă spun doar că de-a lungul a multor secole doar barbaţii aveau dreptul de a divorţa. Abia către sfărşitul secolului al XIX-lea femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul. E drept - doar pentru "motive considerate ca fiind foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Dobândirea dreptului de a divorţa nu a fost obţinut în urma unei lupte uşoare sau de scurtă durată. O să vă mire poate să aflaţi că Italia a legalizat divorţul abia în anul 1974, Irlanda în anul 1997  sau că ultima ţara din Europa care a legalizat divorţul a fost Malta – în 2011. Din acest punct de vedere putem să considerăm România ca fiind o ţară cu legislaţie modernă încă de la începutul secolului al XX-lea. Asta poate şi pentru că noi românii am avut întotdeauna umor: un hâtru spunea cândva că principala cauză de divorţ în România este... căsătoria. 

Tocmai pentru că divorțul era încă la început de drum în primii ani ai secolului al XX-lea în România, răspunsul dat de cititoarele revistei „Moda Nouă Ilustrată” la întrebarea  „E bine sau rău să existe divorțul?” poate să ne dea o idee despre mentalitățile existente atunci în societatea românească. Completând această anchetă cu răspunsurile voastre ne vom da seama împreună dacă și cât de mult s-au schimbat aceste metalități de-a lungul ultimului secol. Vă invit așadar să citiți răspunsurile cititorilor de acum un veac și să le completați cu răspunsurile voastre, ale celor de azi, făcute sub forma unor comentarii – care vor fi adăugate la articol pe măsură ce le faceți. 

Păreri de ieri:

D-șoara Pieriete Enciulescu, București: “E și nu e necesar divorțul. Dacă după căsătorie se iscă neînțelegeri, caracterele nu se potrivesc, se dezgustă unul pe altul, ce e de făcut? Veșnic să trăiască în acest iad? Veșnic să sufere infernul? Nu. În acest caz divorțul se impune.”

D-șoara Jeanetta, Craiova:

“1) E rău, fiindcă aproape toți, bazați că se pot despărți când vor, contractează căsătoriile fără multă gândire și fără nici un sentiment... știind că vor găsi scăpare în divorț.

  2) E însă și bine că există divorțul, căci el scapă pe multe femei de tirania bărbaților.”

D-na C.D., Giurgiu: “Ușurința cu care se fac azi căsătoriile fac divorțul aproape indispensabil. De multe ori se face logodna între doi tineri, fără ca ei să se fi văzut mai mult de două sau trei ori și deci n’au avut timp de a’și cunoaște întru’câtva caracterele reciproce. De altmintrelea aceasta nici nu li se pare necesar. De obicei tânărul întreabă numai la ce cifră se ridică zestrea domnișoarei, iar dînsa se informează ce leafă are viitorul soț. Dacă cifrele sunt oare-cum satisfăcătoare, căsătoria se face. Și la urma urmei de ce nu? Oare nu au la îndemână divorțul care se însărcinează să-i scape unul de altul îndată ce s-au plictisit de viața în doi? Acesta e însă numai privilegiul fetelor cu zestre și al celor fără inimă. Căci n’are inimă acea femeie care își părăsește copii și soțul, de multe ori numai din cauză că acesta din urmă și-a pierdut serviciul sau că din motive de economie i s’a redus leafa și deci nu mai e în stare să-i facă d-nei numărul de toalete și pălării anual hotărât înainte.

Sunt însă și femei care duc o viață mizerabilă, moralmente vorbind, și care nu se pot gândi la divorț din cauză că au copii. Ele preferă să sufere decât să se despartă de ei. Căci legea divorțului e astfel alcătuită, că de multe ori, chiar pe nedrept, îi ia mamei copilul, când are numai unul, și îi dă numai parte din ei, când are mai mulți. Poate ea trăi liniștită când știe că singurul copil, sau copiii ei sunt lipsiți de îngrijirile și de mângâierile ei de mama? Nu cred. De aceea multe din femei, cu toate motivele serioase de divorț pe care le au, nu pot profita de el și privesc cu ură acea lege care le asigură dreptul de a schimba bărbații aproape după plac, dar care nu le poate păstra neștirbit dreptul lor de mamă. Totuși, dacă n-ar exista divorțul, eu cred că unele dintre căsătorii s’ar face cu mai puțină grabă și mai multă seriozitate. Tinerii ar căuta să cunoască mai mult caracterul viitoarelor soții, iar zestrea ar rămâne pe planul al doilea. Și d-șoarele n’ar mai putea spune cu atâta ușurință ca astăzi: Îl las și iau altul! ”

  

Dl. Stegheor, Mizil: “Divorțul e bun, întrucât cauzele care te împing la acesta sunt destul de reale. Cine oare ar putea spune că nu-i pentru divorț când soarta i-ar dărui nu numai o iubire efemeră dar și o viață insuportabilă? Precum orișice măsea stricată se dă afară – neputând-o suferi – tot astfel se simte necesitatea de divorț într’o căsnicie dezbinată. Divorțul este un bine pentru că teama lui face pe soți mai îngrijitori, mai blânzi, înlăturând de cele mai multe ori unele nenorociri. Divorțul – în cazul când s’a apelat la ajutorul lui – înlătură orișice soartă lamentabilă, cicatrizează arsurile, dând în același timp fiecăreia dintre părți fericirea și liniștea pierdută. La vie est possible, quand les esprits sont en commune acord.”

  

D-șoara Constanța Constantinescu, Galați: “Când valurile mării sunt lovite de tempestă, corabia trebuie să naufragieze; când valurile căsătoriei se izbesc de stânca unei dragoste stinse și în cale’ți înduri zile spinoase și nopți nouroase și în loc de sentimentele iubirei trădată te vezi, atunci divorțul se impune.”

Dl. Costică de la Vișina: “Această portiță dă soților voie de a se hazarda pe calea răului, și apucând unul dintre soți o cale greșită, iubirea piere, dragostea înflăcărată se nimicește. Dacă divorțul n’ar exista, atunci soții ar întâmpina cu bărbăție micile neajunsuri, neavând loc de scăpare, și astfel mai pe urmă totul ar reintra în armonie.”

D-șoara Florica Chrițoiu, București: “Numai în cazuri extreme să se admită divorțul, nu pentru fiece fleac. De ex. când soțul sau soția ar suferi de defectul beției sau de patima jocului de cărți, când ar fi în stare să-și dea și ultimul ban și să ruineze casa, numai pentru satisfacerea pasiunei lor nenorocite.”

D-na Elena locot. Petrovici, Fălticeni: “De multe ori în viața conjugală suporți multe cu abnegație și răbdare, te închini crudei soarte spre a-ți urzi fericirea din suferință, numai și numai pentru a înlătura divorțul, dar în van. Când obligațiunile mutuale ca: amoarea sanctificată și purificată a voințelor și inteligenței, care ar putea fi focarul virtuților și luminelor între soți ar înceta și când buna reputație a soțului s’ar scoborî într’atâta încât soția nu mai poate a-i arăta candoarea iubirei, resemnațiune și paciență, nu mai rămâne alta decât divorțul.”

Păreri de azi:

Angela Hartmann: În cazurile extreme, când nu mai este nimic de făcut, da, divorțul este necesar!

Ilie Ana Maria: Uneori este necesar, atunci când constați că drumul pe care ai pornit cu partenerul tău nu mai este același și nici motivele pt. care ai pornit la drum. Ce altceva poți face? Orice despărțire cred ca este mai dureroasă atunci când există copii pentru că nu poți știi niciodată cât suferă ei și nici cuantifica durerea lor. 

Cris1na M1nea: E sănătos la nevoie :))

Pucleseanu Alexandrina Georgeta: Da. Când totul se rupe nu mai are rost să continui.

Cornel Schiau, Pătârlagele: Se constată numărul redus de răspunsuri al femeilor căsătorite. "Emanciparea" pe subiect este vizibilă la domnișoare!

Monica Obrad, Ocna de Fier: Divorțul nu rezolvă cu adevărat orice problemă și nu reușește să șteargă memoria nici-unei persoane. 

Daniela Mihaela Drenea, Toscana: Uneori e tot atât de necesar ca și amputarea; renunți la o parte pt. a trăi...

Nicoleta Dumitru: Dacă partenerii nu se mai iubesc,nu se mai respectă, atunci divorțul este bine venit.

Erna Ștefan-Marius: Divorțul este o ruptură care te scoate dintr-un coșmar.Spun asta pentru ca nu sânt de acord cu divorțurile din plictiseală, care sânt multe în ziua de azi. Și nu sânt de acord să se divorțeze ca să se cadă din lac în puț.

Anonim: Instituţia căsătoriei a fost făcută pt. a se asigura copiilor un cămin, o familie, unde să crească în siguranţă, îngrijit şi înconjurat de dragoste - pt. a se dezvolta armonios. De foarte multe ori această INSTITUŢIE devine o adevărată INCHISOARE unde DEŢINUŢII ajung să se urască... iar viaţa copiilor devine un îngrozitor coşmar, asistând la certuri şi bătăi, care le RĂPEŞTE COPILĂRIA. Şi, culmea tragismului, când ajung la maturitate, copiii, cei pt. care ţi-ai distrus viaţa trăind alături de cineva nepotrivit, ajung să-ţi facă reproşuri, imputări, şi să te scoată din viaţa lor, pt. a-şi trăi FRUMOS viaţa lor. Când doi oameni nu se potrivesc, să-i obligi să se suporte o viaţă întreagă, este un nonsens. Viaţa este şi aşa prea scurtă ca să fii obligat s-o petreci alături de un om pe care, în timp, ajungi să îl deteşti. Adulterul nu este o soluţie, ci, aşa cum spune Daniela, AMPUTAREA se impune. Prozaic vorbind, când o pereche de pantofi te strâng, îţi fac răni la picioare, NU-I MAI PORŢI. Cauţi alţii care ţi se potrivesc. SAU... mai bine desculţ...

Lore Loredana: Zâmbesc, pentru că nu știu exact ce să răspund. Divorțul e și bun, dar și rău. Da, de acord cu divorțul acolo unde este violență, jignire, când nu mai există cuvântul familie , dar pe de altă parte nu sunt de acord cu divorțul când pentru orice supărare hai să divorțăm, azi mai plăcut, mâine nu. Uneori pentru căsătorie trebuie să "luptăm", să o ținem strâns, dacă ne-o dorim. Este foarte ușor să divorțezi.... dar să ne întrebăm dacă chiar merită! Duminică plăcută în continuare...

Maria Safca, Murighiol: Majoră întrebare pentru vremurile care le trăim astăzi!?..Dacă este căsătorie poate urma nefericit şi un divorţ... Să cugetăm bine...



Ecaterina Barbu, Iaşi: Când doi oameni nu mai au ce să-şi spună, când se incomodeză unul pe celălalt, când nu se mai tolerează unul pe celălat, când totul e cenuşiu când sunt împreună, când nu se mai pot bucura că sunt împreună, din păcate, sau din fericire, divorţul e soluţia salvatoare.

Anonim (pentru Lore Loredana): O căsnicie NU SE ŢINE STRÂNS. Ideea în sine aduce a DICTATURĂ. Iar istoria confirmă că orice dictatură a fost răsturnată. Este o alianţă dorită şi apoi acceptată bilateral, în care ambii parteneri TREBUIE să facă mici sau mari compromisuri, pentru a ajunge la un numitor comun, în momentul în care CHIMIA HORMONILOR a dispărut. DAR, dacă aceasta nu este înlocuită cu ataşament, cu afecţiune sufletească, cu respect reciproc, căsnicia devine o corvoadă. Să nu creiem FALSE IMAGINI, ANGELICE. Te lupţi pentru a ţine legat un om care nu mai vrea să-şi împartă viaţa cu tine? Eşti tipul FEMEILOR CRAMPON care mai bine îşi vede soţul mort decât să-i redea libertatea?

Citește și: Divorțul în Bucureștiul interbelic

Citește mai mult... »