Divorţul în Bucureştiul interbelic

Nu o să încerc să alcătuiesc aici “o scurtă istorie a divorţului”. O să vă spun doar că multe secole doar bărbaţii aveau dreptul de a desface un mariaj. Abia către sfârşitul secolului al XIX-lea femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorţul. E drept - doar pentru motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viaţă. Câștigarea dreptului de a divorţa nu a fost obţinut în urma unei lupte uşoare sau de scurtă durată. O să vă mire poate să aflaţi că Italia a legalizat divorţul abia în anul 1974, Irlanda în anul 1997 sau că ultima ţara din Europa care a legalizat divorţul a fost Malta – în 2011. Din acest punct de vedere putem să considerăm România ca fiind o ţară cu legislaţie modernă încă de la începutul secolului al XX-lea. Asta poate şi pentru că noi românii am avut întotdeauna umor: un hâtru spunea cândva că principala cauză de divorţ în România este... căsătoria.

În România interbelică şedinţele de divorţ din instanţă erau secrete. Nu puteau participa la ele decât avocaţii, părţile şi martorii. Iată şi principalele motive de divorţ în anul 1931, conform unei statistici ad-hoc făcute de un “avocat bătrân” intervievat de reporterul I. Bal al revistei “Realitatea Ilustrată”: “Unul la sută din bărbaţi divorţează pentru că soţia nu vrea copii. Încă unu la sută fiindcă soţia suferă de o infirmitate ascunsă. Femeile nu divorţează aproape niciodată pentru motive de acest soi. Şase la sută din căsnicii se desfac pentru părăsire de domiciliu. Trei bărbaţi la mie cer divorţul pentru adulterul soţiei, dintre care unul revine asupra cererii în cursul procesului, al doilea se împacă cu nevasta după pronunţare şi trăieşte cu ea în concubinaj şi numai al treilea persistă în despărţire. Douăzeci la suta dintre soţii cer despărţirea din gelozie, zece sau douăsprezece la sută pentru că nu-şi mai iubesc bărbaţii şi alte zece-cinsprezece pentru că au soţi vicioși.” (cf. articolului “Anchetă de actualitate” apărut în “Realitatea Ilustrată” din 13 august 1931). Acelaşi avocat ne dezvăluie câteva dintre cele mai curioase motive pentru intentarea divorţului întâlnite în carieră:

"Sala paşilor pierduţi" - 1931

“- Dar cine divorţează în cele mai multe cazuri, femeia sau bărbatul?

- N’aş putea spune cu precizie, mi-a răspuns specialistul. Înainte de răsboi divorţa femeia. Acum, după observaţiile mele, mi se pare că bărbatul. Să ştii însă că şi bărbaţii au curiozităţile lor, destul de stranii. Cunosc un medic, care a divorţat pentru că nevesti-si îi plăceau prea mult pisicile. Dar aici nu gelozia pe animale a produs divorţul, ci sgârcenia. Întreţinerea pisicilor i se părea medicului prea costisitoare, nevastă-sa din încăpăţânare, nu voia să renunţe la ele şi de aici separaţia. Dar un caz de divorţ provocat de zgârcenia soţului s’a produs chiar zilele trecute. Soţia unui director de bancă a cerut divorţul, arătând între altele că bărbatul ei intra în fiecare dimineaţă în bucătărie şi cerceta cu lingura, în oala cu ciorbă, să vadă dacă nu s’au pus cumva mai mult de patru bucăţi de carne: una pentru el, una pentru soţie, una pentru servitoare şi una, mai mică, pentru copil. După cum vezi, sgârcenia bărbaţilor duce adesea la divorţ. Luxul soţiilor însă foarte rar. Eu cel puţin n’am avut nici un caz în care bărbatul să ceară separarea fiindcă nevasta cheltuieşte prea mult cu toaletele. Evident, când are şi alte motive, pe lângă ele, adaugă şi pe acesta. Luxul singur nu decide.

Dispută între sexe 
pe holurile tribunalului

Beţia bărbaţilor de asemeni nu formează obiectul divorţurilor, afară de  cazul când e însoţită de dispoziţiuni bătăioase şi brutale, ceea ce nu e întotdeauna cazul.

- Dar care este categoria de profesionişti la care divorţul este mai frecvent?

- Avocăţimea. Avocaţii divorţează mai des, din cauza profesiunii lor prea... libere şi actorii bineînţeles. Ofiţerii divorţează din motive contrarii: sunt prea puţin liberi.

- Alte motive care justifică divorţul intentat de femei?...

- A, mai e unul...

Interlocutorul meu se apleacă şi-mi şopteşte la ureche ca să n’audă d-şoara dactilografă.

- A!...

- Da, dar e rar!.. Femeile în general după un an, doi de căsnicie se mulţumesc numai cu faptul că au un soţ. Dacă nu le convine sub toate raporturile, îi găsesc bărbatului un prieten.”

Consultaţie juridică

Să aruncam acum o privire pe holurile Palatului de justiţie din Bucureşti - în anul 1931 – într-o “zi de divorţuri”: “În faţa unei uşi, lumea stă grămadă, se îmbulzeşte şi totuşi stă pe loc. E zi de divorţuri şi pe deasupra, “şedinţă secretă”. Fiecare îşi  aşteaptă rândul. De la distanţă foştii soţi, îşi aruncă priviri ucigătoare, înconjuraţi de prieteni şi rude. Martorii stau despărţiţi în grupe şi comentează în şoapte. Câte un glumeţ  povesteşte vreo snoavă şi lumea plictisită de aşteptare şi de duelul soţilor care au întrebuinţat toate “armele” – râde. Este un divertisment în atmosfera încărcată, greoaie, care ca miroase a praf de puşcă sau, în cel mai bun caz, a păruială. Sunt şi soţi veseli că au ajuns aproape de clipa în care judecătorul îi va libera din lanţuri. Un ceas, două, trei şi vor fi iarăşi liberi ca’n ceasul când s'au cunoscut ! Singur aprodul care scâlciază cu atâta talent “numele şi pronumele" şi care dă consultaţiii juridice gratuite, ştie ce'nseamnă o sentinţa de divorţ! El ascultă adeseori tânguirile mamelor care cer divorţul fiicelor pentru “motive legale” şi care povestesc “grozăviile” care au dus la divorţ. Omul care păzeşte uşa justiţiei ascultă răbdător toate istorioarele; dă din cap compătimitor, apoi în vederea rotunjirii apropiatului bacşis, dă sentinţa în şoaptă: “Un monstru, o fiară!”.

Împricinaţi pe holul Palatului de justiţie

Lângă banca pe care-şi odihnesc oasele câţiva martori cu nimic vinovaţi de certurile oamenilor, o fetişcană slăbuţă şi pistruiată – “Doamna care cere divorţul” – îşi dăscăleşte, dezasperant, avocatul. De la distanţă aud doar crâmpeie:

- Nu se poate, doamnă, să spun asemenea prostii. Poţi spune dumneata ce vrei, dar eu... 

- În orice caz trebuie să spui că “monstrul” mi-a spus, chiar în noaptea nunţei, după cea mai fericită clipă: “va au diable...” Apoi, după ce ne-am împăcat, mi-a mai spus “pisică pistruiată”, “coţofană franţuzită” şi alte cuvinte grele. 

“Monstrul” este şi el de faţă, ceva mai departe, senin ca un îngeraş, cu cravată roşie si jambiere albe; povesteşte şi el unei doamne, între două fumuri de ţigară, istorioare picante despre “îndelednicirile şi sensibilitatea fostei soţii”. 

(extras din articolul “Palatul de justiţie” – semnat Ion Tik – “Ilustraţiunea Română” din 7 octombrie 1931)