DE ARMINDENI
Ziua
de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului”
sau “Ziua bețivului” (datorită superstiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se
înnoiește sângele).
În
ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta
fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era
următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit
într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o
creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a
doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă
asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L
găsească și să-L omoare pe Mântuitor”.
În
popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de
Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna
fără soață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut
vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe
vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele
Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:
Nup,
Cinsnup,
În casa cu usturoi
nu mă duc!
De
aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu
usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”. (1)
Pentru
a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:
Cine strigă,
Dracu-l frigă
Pe frigare
De cea mare!”(1)
“În
Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața
zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor
cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea
multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de
la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă
verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe
vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda
pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea
prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care
s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)
De Armindeni, la iarbă verde
|
ZIUA MUNCII
1
Mai a început să fie considerată o “zi pentru
susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore” mai
întâi în Statele Unite ale Americii, începând din anul 1886. Socialiștii
europeni au adoptat acestă zi ca fiind "o zi a muncii” la Congresul
Internaționalei Socialiste organizat în Sala Pétrelle din Paris în 20 iulie
1889. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată
de către mișcarea socialistă în anul 1890.
“La
București, socialiștii au avut manifestații grandioase pe la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Ei se adunau, de 1 Mai, de obicei în grădina Cișmigiu. De
multe ori capul manifestației trecea de Calea Victoriei, pe când coada mai era
încă în grădină. În fiecare țară socialiștii au avut revendicările lor
imediate, speciale. Pe placardele social-democraților români se putea citi, în
afară de lozinca lui Karl Marx: “Proletari din toală
lumea uniți-vă!”, revendicarea imediată
a celor trei 8-uri (notă: 8 ore de muncă, 8 ore de odihnă, 8 ore de educație). Apoi programa revendicărilor imediate a fost treptat
completată cu următoarele cerințe: “Votul universal", “Emanciparea
femeii", “Dreptul de vot pentru Dobrogeni", “Dreptul de vot pentru
Evrei", “Desființarea bătăii în
armată”, “Repaosul duminical” , “Pământ pentru
țărani", etc. Aceste inscripții se puteau citi pe placardele purtate de
mulțimea care defila ore întregi pe străzile Capitalei, până la o grădină
mărginașe, unde petrecerea se prelungea până târziu noaptea. La un moment dat, “sărbătoarea
muncii" a obținut consacrarea oficiala în toate statele și a Societății
Națiunilor. La noi în România ea a fost declarată,
în mod oficial, ca o sărbătoare obligatorie, lucrul fiind suspendat legal în
toate uzinele și chiar în instituțiile statului (notă: începând cu
ziua de 1 Mai 1920).” (2)
Surse:
(1)
Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile
Socec&Comb.” – 1916
(2)
Alex F. Mihail – articolul “1 Mai – altădată și azi” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată”- numărul din 6 mai 1934
Dă, știu și eu, mi-aduc aminte, destul de bine, prin anii '70,mama lucra într-o fabrică cu flux continuu, și așa stând lucrurile, mama nu prea era liberă de1Mai..Iar dacă era, păi in mod obligatoriu, trebuia să meargă la defilare, cu ceva in mâna, in cel mai fericit caz, un tablou cu un tovarăș de care habar n-avea, nici cum îl cheamă, nici ce mare mahăr, o mai fi... Așa că prefera să lucreze.. Deh, alte vremuri..
RăspundețiȘtergereFanfară, defilare, discursuri patriotice, iesiri la iarba verde, deschiderea teraselor si ștrandurilor = 1 Mai muncitoresc!
Ștergere