Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter străin

În toamna anului 1937, în redacția revistei “Realitatea Ilustrată” se prezenta un tânăr berlinez “de vreo 35 de ani, înalt, bine legat, cu o frunte largă și abia bolborosind câteva cuvinte românești”. Nu era altul decât “dl. Rudolf Birnbach, un renumit reporter fotograf din Berlin”. În timpul întâlnirii avute cu secretarul de redacție, reporterul german și-a exprimat surprinderea pe care a avut-o descoperind “frumusețea și eleganța Bucureștilor”, “pe care – din auzite – îl credea cu totul altfel”. Discuția din redacția revistei interbelice nu a rămas – din fericire pentru noi – doar una amicală. În numărul din 29 septembrie 1937, revista “Realitatea Ilustrată” publica un amplu fotoreportaj cu titlul “Surprizele pe care le încearcă un străin pe străzile Bucureștiului”. Vă invit să privim împreună fotografiile “luate” de reporterul Rudolf Birnbach pe străzile Capitalei, fotografii însoțite de comentariile de rigoare:

Citește mai mult... »

Lecția de mecanică a Regelui Mihai

Regele Mihai I al României a fost un împătimit al automobilismului. Regele nu și-a ascuns niciodată pasiunea care i-a marcat viața: „Cred că m-am născut cu volanul în mână”. Încă de la vârsta de șase ani a fost cuprins de pasiunea pentru motoare și pentru automobilele de toate felurile. Tocmai de aceea cred că un articol apărut în anul 1931 care relata cu lux de amănunte momente din viața Voevodului Mihai - pe atunci în vârstă de 9 ani - petrecute în garajele regale, merită citit și de noi, cei de azi. Articolul a fost scris de reporterul A. Dumbrăveanu și a fost publicat în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” – numărul din 26 martie 1931:

"O altă mașină care-i place: bormașina"

Citește mai mult... »

Români pe Insula lacrimilor

Una dintre cele mai mari metehne ale României de azi nu și-a găsit încă soluția. Dezastrul plecărilor în străinătate continuă. Să nu credeți însă că emigrarea masivă reprezintă o mare problemă pentru societatea românească doar începând cu anul 1989. 

Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo

Totul a început acum mai bine de un secol. Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a înregistrat la începutul secolului al XX-lea. Mulți românii – iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat - au luat atunci drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist drum al dezrădăcinării, un drum care avea să-i transforme în numai câteva săptămâni din țărani asupriți în “cetățeni liberi ai celei mai democratice republici”. 

 

Principalele cauze pentru care românii își părăseau la începutul secolului al XX-lea căminele din România erau menționate de Ion Iosif Șchiopul în studiul său “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo”, publicat în anul 1914 de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii”: „Fără îndoială, una dintre pricinile de căpetenie ale emigrării este sărăcia, greutățile mari și multe cu care are să lupte țărănimea noastră acasă. La această sărăcie s’a mai adăogat, apoi, și vitregia vremilor și răutatea oamenilor. În cântecele noastre poporale în care emigranții noștri își varsă amarul despărțirii, mereu întâlnim vorba sărăcie:

‹‹Firicel de salumastră,

Vai săraca țara noastră

Nu-i în stare să ne ție

Că-i plină de sărăcie!›› (1)

Odată luată decizia emigrării, familiile românești își începeau pregătirile pentru plecare. Preotul Ion Podea – paroh într-o cumunitate românească din orașul american Farrel pe la 1900 - povestea : “Când se pregătiau cei dintâi țărani români de plecare, în căsuțele lor erau plângeri și tânguiri. Plângeau părinții, plângeau copii, plângeau rudeniile și vecinii și jelea tot satul. Mergeau mai întâi la cel mai apropiat oraș, unde își cumpărau ‹‹haine nemțești››, peste cari încingeau cureaua, îmbrăcau pieptarul de oaie, își luau pălăria sau căciula obicinuită, își încărcau desăgile sau sacul cu merindea, îl puneau pe umeri și după un ‹‹Doamne ajută!›› luau drumul peste Pesta la Viena, unde îi aștepta agentul care îi trimitea la Brema sau Hamburg. (…)Cu chiu, cu vai, cu trenuri pierdute și vapoare de mărfuri, de multe ori ajungeau în America numai după luni de zile.” (1)

1913: Vapor care ducea emigranți europeni în America

Insula lacrimilor

Sfârșitul călătoriei și acostarea vaporului în portul New York nu însemna însă și sfârșitul calvarului. Pentru foarte mulți dintre dezrădăcinați calvarul abia începea: “Emigranții, istoviți și sdrobiți cu totul de lunga călătorie, de boala de mare, de care nu scapă nimeni, de traiul rău pe vapor – apropiindu-se de New York – zăresc încă din mari depărtări clădirile americane uriașe; trec pe lângă statuia “Libertății” (o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie), și intră apoi în port. Călătorii din clasa întâi și a doua trec pe pământ american îndată ce s’a oprit vaporul, iar cei din clasa a treia trec cu vaporașe mai mici pe un ostrov numit ‹‹Ellis Island››, unde se află o vamă americană numită ‹‹Castle Garden››.

1920: Vaporul trece pe lângă Statuia Libertății

   "o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie"

Ellis Island

Ajunși pe Ellis Island, emigranții trec mai întâi unul câte unul pe dinaintea unui medic, care îi cercetează așa mai ușor. Printre gratii de fier ajung la alți doi medici cari sunt rânduiți pentru vizita de ochi; ajung apoi la vizita poliției, unde sunt ispitiți dacă nu sunt cumva fugari sau chemați cu contract în America. Cei ce trec peste toate vizitele acestea ajung în sala de așteptare unde-și schimbă banii și-și scot biletul de tren până la orașul unde vreau să călătorească. Cei pe care medicii nu i-au aflat deplin sănătoși sunt duși înaintea unui nou sfat de medici cari îi cercetează din creștet până în tălpi. Cei care au cea mai mică greșeală trupească care ar putea să le îngreuneze munca, sunt opriți a rămânea în America. Poliția îi duce în Casa de deportare, pe care emigranții noștri cu drept cuvânt au numit-o ‹‹Casa plângerii››. Aici se află întotdeauna zeci de femei, copii mici cari plâng cerând de mâncare de la maicele lor înecate și ele în plâns; feciori juni și fete mari și bărbați în toate vârstele cari își plâng și puținul noroc ce-l avuseseră înainte de plecare. Bărbații despărțiți de copiii și nevestele lor își petrec ziua în o sală mare, iar noaptea își frâng oasele pe niște paturi cu trei rânduri, fără perină la cap și fără așternut – ca paturile făcătorilor de rele în temnițe. Așa chinuiesc zile și săptămâni de-a rândul până ce vaporul care i-a adus în America îi duce înapoi.

Emigranți în așteptarea controlului medical de pe Insula Ellis (1913)

Pentru acești nenorociți – și numărul lor este mare, căci autoritățile americane nu glumesc când e vorba de legi – începe o nouă viață și mai amărâtă ca la venire. Dacă până în America pe vapor au fost prost hrăniți, siliți să steie câte 10-20 într’o cameră mică, iar cei mai mulți să doarmă unde pot, pe podelele goale, fără să aibă cu ce să se acopere – tot omul își poate închipui ce trai vor fi având la întoarcere, când vaporul îi duce pe degeaba. Mâncarea e și mai proastă ca înainte; banii cu cari la venire își mai puteau cumpăra câte ceva sunt pe sfârșite; năcăjiți și amărâți sufletește, boala de mare îi doboară și mai mult. La cea mai mică vijelie – și nu trece zi fără vijelie – toți sunt siliți să coboare în încăperile din adâncurile vaporului, unde nu pătrunde lumina, iar aerul intră numai pe niște ferestruici îndosite. Iar dacă vreunul cade înfrânt de atâta trudă și nenoroc și moare, îl ridică oamenii de pe vapor în taină, noaptea, îl așează într’un sac de care leagă nește greutăți, și-l lasă să cadă în mare, tot noaptea, nejelit de nimeni, neștiut de nimeni!...” (1)

Insula lacrimilor în anul 1935

Două decenii mai târziu, articolul  “Insula lacrimilor” (publicat în numărul din 20 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”) consemna: „În preajma portului New-York există o mica insulă înscrisă pe harta geografică sub numele: Insula Ellis. Totuși, nici un cetățean al Statelor-Unite nu numește această insulă altfel decât cu binemeritatul ei supra-nume de: Insula Lacrimilor. Într’adevăr această insulă, insula carantină a portului New-York, a fost udată poate de cele mai multe și cele mai amare lacrimi din lume, lacrimi de emigranți și lacrimi de expulzați.

Emigranți care așteaptă să li se hotărască soarta (1935)

Insula Ellis și-a început trista ei misiune de insulă-carantină încă înainte de război (notă: înainte de Primul Război Mondial), când afluența înfometaților, a prigoniților și a aventurierilor amenința Statele-Unite ca un adevărat pericol. Statele-Unite, care din anul 1820 până în anul 1917 deschisese larg porțile unui număr de 37 milioane de emigranți (dintre care 32 milioane de europeni) hotărî la un moment dat să-și mai reducă din elanul său ospitalier. Orice emigrant, înainte de a păși în mult visatul Eldorado, trebuia să treacă prin purgatoriul insulei Ellis. Cel mai greu examen al vieții lor, examenul de admitere care le deschidea drumul unei noi vieți. Câți dintre cei cari au pornit într'un voiaj chinuit peste țări și mări n'au fost nevoiți să refacă acest drum, după ce și-au dat tributul de decepție și descurajare Insulei lacrimilor!... Hârtii găsite în neregulă, formalități greșit îndeplinite, pleoape trădând o boală de ochi, o febră dubioasă, amenințând să contamineze întreaga Americă cu cine știe ce microb satanic... iată câteva exemple din coșmarurile examenului carantinei din “Ellis Island”. După război, insula lacrimilor cunoscu puțină liniște, grație unui nou sistem al admiterii intrării în Statele-Unite. Cei cari doreau să plece acolo se supuneau unei examinări a consulatului respectiv din propria țară.

New York-ul văzut de pe Insula lacrimilor (1935)

Dar iată că de câțiva ani, Insula Lacrimilor începe să se animeze din nou, de o nouă armată de disperați, prizonieri ai imenselor hale de mâncare și culcare, victime ale crizei mondiale. Efectul acestei crize a fost, nu numai strângerea aproape până la refuz a șurubului emigrărilor, dar și un altul și mai dezastruos, acela al expulzărilor din Statele-Unite. La cea mai mică abatere de la legile statului, străinii tolerați ani de zile, ajunși chiar la frumoase situațiuni, primesc într’o bună zi ordinul de a părăsi America. Și dacă în felul acesta americanii cred că soluționează într'o infimă măsură problema șomajului, în schimb tragedia Insulei Lacrimilor crește în chip desnădăjduitor. Expulzații așteaptă acolo pașapoartele care le îngăduie intrarea... în propria lor patrie, patria-mumă, care astăzi nu se bucură de înapoierea fiilor ei risipitori.

Insula Lacrimilor este astăzi scena pe care se petrece cea mai semnificativă, cea mai caracteristică dramă a epocii noastre. Scenele tragice se țin lanț: se despart pe veci prieteni, se despart frați, părinți de copii, de acei cari, împinși de nevoile vieții, au știut să dobândească la timp cetățenia țării care îi hrănea. Se despart, plângând cele mai dureroase lacrimi pe insula Ellis, acei cari nu s'au putut desprinde de țara de origine.

Români transilvăneni în carantină pe insula Ellis (1935)

Un tânăr român plecat de multă vreme din țara unde își lăsase logodnica, nu putu să-și aducă ființa iubită lângă el deoarece legea emigranților nu-i îngăduia intrarea în America. Într'o bună zi, tânăra fată își procură un pașaport, și cu toate amenințările repatrierii ei de la porțile New-Yorkului, se îmbarcă pentru Statele Unite. Pe Insula Lacrimilor o aștepta logodnicul ei. O cununie celebrată în ritm american îi acordă permisiunea imediată de a păși în țara mult dorită.

 

Cele mai ciudate lacrimi au fost însă desigur vărsate de un camarad, care a făcut cea mai puțin amuzantă vizită Insulei Lacrimilor: Pleca spre Statele-Unite într'un voiaj de plăcere. La vizita medicală pe care a avut grijă s'o facă la consulatul american, i s'a atras atenția că are ochii puțin injectați și să se supună unui tratament, pentru a nu avea dificultăți la debarcarea în Noul Continent.

- În tot timpul traversării, îmi povesti camaradul, mă priveam din sfert în sfert de oră în oglindă, examinându-mi starea ochilor mei. În primele zile o găseam perfectă. Dar cu cât mă apropiam mai mult de țintă, mi se părea că ochii mei sunt mai roșii. În ultimele zile, cuprins de o adevărată panică, am început să-mi picur în ochi tot felul de doctorii... Starea ochilor mei se înrăutățea din sfert în sfert de oră. Ori de câte ori mă uitam în oglindă. Îmi picam picături cu frenezia cu care morfinomanul își face înțepături de morfină... Ne-am apropiat de New-York. Coborâm pe Ellis Island. Emoția examinării mă face palid ca lămâia. Paloarea mea scoate și mai mult în evidență roșeața ochilor... Aud deodată ca prin vis: “Interzis de a intra. Boală gravă de ochi.”... Și cu acești ochi nu mi-a fost dat decât să văd silueta statuii Libertății și să vărs pe Insula Lacrimilor cele mai înciudate lacrimi cari s'au vărsat vreodată.” (2) 

 

Pentru cei trecuți prin furcile caudine ale Insulei Eliis “visul american” putea să înceapă. Dar acest vis nu era întotdeauna unul cu final fericit, poate pentru că: “Este libertate multă în America; robia sângeroasă de mai nainte s’a șters, dar în locul ei a venit o nouă robie, ce-i drept mai puțin sângeroasă, dar tot atât de grea: robia banului.” 

Povestea emigranților români din America sau de aiurea este o poveste parcă fără sfârșit. Este povestea celor care se despart de o țară care nu a știut și nu știe încă să-și prețuiască cetățenii. Rezolvarea acestei probleme e însă într-atât de simplă încât reporterul ziarului “Tribuna” a reușit să o concentreze într-o singură frază: “Scadă guvernul dările și facă să înceteze blăstămățiile, atunci nu vor merge atâția în America!” (“Tribuna” numărul din 2/15 februarie 1907)

Surse:

(1) Ion Iosif Șchiopul – “Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo” – publicată de “Biblioteca Poporală a Asociațiunii” – Sibiu, martie 1914

(2) articolul “Insula lacrimilor” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 20 februarie 1935

Citește mai mult... »

Oameni din porturi

“Reportajul e un gen minor, un roman mic, abia schițat. De-abia ai prins să-l scrii, să lămurești ceva, că trebuie să lași ca fotografiile: priveliști și chipuri, să vorbească, în joc de alb și negru și să închei. Un film cu vorbe și imagini.” – spunea N. Papatanasiu (prozator, critic literar și publicist român) în debutul reportajului său “Oameni din porturi” – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Cu toate acestea, articolul publicat este o dovadă că reportajul literar nu este în nici un caz “un gen minor”. Nicolae Papatanasiu a reușit cu ajutorul cuvintelor să imortalizeze imaginea unei lumi cu adevărat aparte. Vă invit să redescoperim împreună lumea pierdută a “oamenilor din porturi” de altădată:

 

 

“Dacă încerci să îmbrățișezi într'o privire Brăila, ápo to Yatziti, cum spun Grecii din port, adică dinspre Ghecet, ea nu se desvăluie decât în parte: docurile, șantierul și pescăriile, magaziile de cereale - și tocmai sus, pe dâmb: grădina publică, cu turnul de apă, durat în ciment; ciudat mausoleu. Portul, cu danele lui, cu pontoanele, cu șiragurile de șlepuri goale, cu cele două-trei vase uriașe - de mare, negre sau roșii, adevărați titani pe lângă remorcherele minuscule - acest port cu palatul alb al agenției N.F.R.- ului, în fața căruia vine să acosteze “Gălățeanul”, vaporul “Principele Mircea” - alb ca o lebădă, portul cu clădirile fumurii, cu fabricile inactive, cu tramwayul, același ca’n cărțile poștale de-acum cincisprezece ani - gonind spre docuri, de unde se'ntoarce gol – pentru că n'are pe cine aduce în oraș - portul Brăilei îl ai în față, coborând de pe pontonul “pasagerului”. 

 

Vedere din portul Brăilei

 

Se deapănă aici un film, cu încetinitorul, obositor și enervant. Viața portului s’a risipit, s'a stins. Elevatoarele, aceste ciudate animale mișcătoare care mi-au uimit copilăria cu huruitul și forma lor, cu jocul brațelor și-al roților, (ceea ce le dădea un aspect de automat, dintr'o baracă de panair) au încremenit acum, lângă șlepurile cu hambarele goale, lângă remorcherele cu cazanele stinse. Apele fluviului își scriu cu poleială firul, în mijloc. Acolo, cursul e mai repede, mai năvalnic. La chei, undele molipsite parcă de atmosfera întregului port, sunt mai molcome, undelemnii, lâncezind între trupurile negre - ca de balene titanice, ale șlepurilor.

Doar vapoarele de pasageri, dinspre Silistra sau Turnu-Severin mai răzvrătesc, cu sbaturile, măruntaiele apelor. Atunci undele clocotesc ca de o mânie surdă și adâncă, se sbat cu puteri nebănuite, ca și cum ar voi să asvârle pe uscat somonii de smoală care par a fi șlepurile sau svârlugele remorcherele. Nu izbutesc însă decât să le clatine, să le lovească unul de altul trupurile lor de tablă, să clatine lanțul ancorelor, să întindă parâmele de sârmă – legate tocmai la țărm de stâlpi de fier - să trezească din visare pe căpitanul care fumează din pipă, pe-un colț din hambar. Ochii lui fug o clipă după năluca vaporului, care trece spre ponton, la debarcader. Toată minunea unei călătorii e perindarea aceasta cinematografică, pe lângă bord, a țărmurilor, a vaselor! Șlepul lui e prins alături de alte cinci, înțepenite în legături. Ancorele lăsate în clisa apelor, s’au afundat în adâncuri. Au trecut luni de zile de când n'au mai încărcat hamalii prăfuiți nici un bob de ovăz, în hambarele ERNESTINEI. Cu o lună și ceva în urmă, au ieșit din iernat, de pe canalul Ghecetului. Odată cu ghețurile topite, ERNESTINA a fost adusă aici. Alături se află S.R.D. 326, apoi: CLITEMNESTRA; ARIADNl, IFIGENIA și KRITI.

Citește mai mult... »

La ghicitoare

Orașele noastre de azi adăpostesc, asemeni celor de ieri, un număr mare de ghicitoare în cărți, în cafea sau în palmă, clarvăzătoare, cititoare în globuri de cristal, în horoscoape, în stele sau în… ochi de bufniță. Nici în acest “domeniu” nu s-au schimbat foarte multe lucruri. Poate că doar mijloacele de publicitate utilizate azi (mediul virtual dar nu numai el fiind supraaglomerat de astfel de oferte), aspectul și mărimea caselor "ghicitoarelor de top”. 

 

În zilele de azi, ca și acum un veac, ghicitoarele și clarvăzătoarele sunt la mare căutare și “mii de suflete își alină durerile, își împletesc nădejdile sau își fac capul calendar…” în lumea magiei. Vom pleca așadar împreună în căutarea unei “cărturărese” (așa erau numite ghicitoarele în cărți pe la începutul veacului trecut), însoțind pe de mai vechiul nostru prieten Ion Tik - reporter al “Ilustrațiunii Române” prin anul 1929 - și de fotoreporterul Ignat:

Citește mai mult... »

Procesul cocardelor tricolore

Sibiu, 27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați în procesul Memorandumului se întorceau în orașul natal. Sibienii organizează întâmpinarea “osândiților” la gară. Un grup de domnișoare poartă cocarde tricolore. Un gest considerat de bun simț astăzi, nu-i așa? Articolul următor, publicat de revista „Universul literar”, în numărul din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era deloc așa:

"Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul domnișoarelor române de peste munți date în judecata tribunalului din Sibiu. Ele erau acuzate că cu ocazia plecării acuzaților în procesul Memorandului și a întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore și au făcut demonstrații politice. Iată numele acelor domnișoare: Jos la dreapta și la stânga sunt d-șoarele Eugenia și Leontina Simonescu; sus la stânga sunt d-șoarele Elena Cunțan, care stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina Cunțan; la dreapta e d-șoara Letiția Roșea. Pe pag. 4-5 dăm un tablou reprezintând scena procesului, care a avut loc la începutul lunei Decembrie.

"D-șoarele de peste munți date în judecată"

Pertractarea procesului a început la orele 8 dimineața. Sala judecătoriei era înțesată de public român. Se aflau de față d-nele: Emilia Tilea, Russu, Popescu, Crişan-Moldovan; apoi d-şoarele: Eugenia și Lucreţia Popescu, Sabina Brote, Agnes Cristea, Olimpia Neagoe, Tăbăcaru Jurca, Florica Roşea, Bârzea, Mihaiu etc. Acuzatele erau asistate de d. dr. A. Frâncu, avocat. Procesul a fost condus de d. Graiss, sub-jude. După ce a tălmăcit pe românește actele din dosarul procesului, d-sa citește §86 din procedura de drept, care cuprinde dispozițiunile ce judele poate lua în decursul desbaterii procesului, adică pedeapsa ce dânsul poate da la caz dacă vreunul dintre cei prezenți în sală nu s'ar purta conform regulamentului. Procesul verbal se face în limba ungurească.

Citește mai mult... »

Iașii de odinioară: Ulița Mare

Acum ceva mai mult de un veac, când te apropiai de dulcele târg al Ieșilor, trebuia mai întâi să străbați o mahala destul de întinsă – Mahalaua Nicolina. Odată trecut de colibele vechi din lemn de la periferie, intrai pe o uliță care străbătea orașul de toată lungimea lui. Se găseau de-a lungul ei “cele mai frumoase prăvălii și cea mai multă mișcare” și era denumită, prin definiție, Ulița Mare. Vă invit să citiți câteva dintre poveștile Uliței Mari a Iașilor, așa cum au fost ele consemnate în articolul “Iașii de azi – Iașii de odinioară: Ulița Mare”, semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 5 mai 1937 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Ulița Mare de altădată

Citește mai mult... »