Oameni din porturi

“Reportajul e un gen minor, un roman mic, abia schițat. De-abia ai prins să-l scrii, să lămurești ceva, că trebuie să lași ca fotografiile: priveliști și chipuri, să vorbească, în joc de alb și negru și să închei. Un film cu vorbe și imagini.” – spunea N. Papatanasiu (prozator, critic literar și publicist român) în debutul reportajului său “Oameni din porturi” – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Cu toate acestea, articolul publicat este o dovadă că reportajul literar nu este în nici un caz “un gen minor”. Nicolae Papatanasiu a reușit cu ajutorul cuvintelor să imortalizeze imaginea unei lumi cu adevărat aparte. Vă invit să redescoperim împreună lumea pierdută a “oamenilor din porturi” de altădată:

 

 

“Dacă încerci să îmbrățișezi într'o privire Brăila, ápo to Yatziti, cum spun Grecii din port, adică dinspre Ghecet, ea nu se desvăluie decât în parte: docurile, șantierul și pescăriile, magaziile de cereale - și tocmai sus, pe dâmb: grădina publică, cu turnul de apă, durat în ciment; ciudat mausoleu. Portul, cu danele lui, cu pontoanele, cu șiragurile de șlepuri goale, cu cele două-trei vase uriașe - de mare, negre sau roșii, adevărați titani pe lângă remorcherele minuscule - acest port cu palatul alb al agenției N.F.R.- ului, în fața căruia vine să acosteze “Gălățeanul”, vaporul “Principele Mircea” - alb ca o lebădă, portul cu clădirile fumurii, cu fabricile inactive, cu tramwayul, același ca’n cărțile poștale de-acum cincisprezece ani - gonind spre docuri, de unde se'ntoarce gol – pentru că n'are pe cine aduce în oraș - portul Brăilei îl ai în față, coborând de pe pontonul “pasagerului”. 

 

Vedere din portul Brăilei

 

Se deapănă aici un film, cu încetinitorul, obositor și enervant. Viața portului s’a risipit, s'a stins. Elevatoarele, aceste ciudate animale mișcătoare care mi-au uimit copilăria cu huruitul și forma lor, cu jocul brațelor și-al roților, (ceea ce le dădea un aspect de automat, dintr'o baracă de panair) au încremenit acum, lângă șlepurile cu hambarele goale, lângă remorcherele cu cazanele stinse. Apele fluviului își scriu cu poleială firul, în mijloc. Acolo, cursul e mai repede, mai năvalnic. La chei, undele molipsite parcă de atmosfera întregului port, sunt mai molcome, undelemnii, lâncezind între trupurile negre - ca de balene titanice, ale șlepurilor.

Doar vapoarele de pasageri, dinspre Silistra sau Turnu-Severin mai răzvrătesc, cu sbaturile, măruntaiele apelor. Atunci undele clocotesc ca de o mânie surdă și adâncă, se sbat cu puteri nebănuite, ca și cum ar voi să asvârle pe uscat somonii de smoală care par a fi șlepurile sau svârlugele remorcherele. Nu izbutesc însă decât să le clatine, să le lovească unul de altul trupurile lor de tablă, să clatine lanțul ancorelor, să întindă parâmele de sârmă – legate tocmai la țărm de stâlpi de fier - să trezească din visare pe căpitanul care fumează din pipă, pe-un colț din hambar. Ochii lui fug o clipă după năluca vaporului, care trece spre ponton, la debarcader. Toată minunea unei călătorii e perindarea aceasta cinematografică, pe lângă bord, a țărmurilor, a vaselor! Șlepul lui e prins alături de alte cinci, înțepenite în legături. Ancorele lăsate în clisa apelor, s’au afundat în adâncuri. Au trecut luni de zile de când n'au mai încărcat hamalii prăfuiți nici un bob de ovăz, în hambarele ERNESTINEI. Cu o lună și ceva în urmă, au ieșit din iernat, de pe canalul Ghecetului. Odată cu ghețurile topite, ERNESTINA a fost adusă aici. Alături se află S.R.D. 326, apoi: CLITEMNESTRA; ARIADNl, IFIGENIA și KRITI.

* * *

Barba Costa, de pe ERNESTINA, e un căpitan desprins din seria acelor pitorești personagii, pe care neasemănat de viu le-a zugrăvit Panait Istrati în Amintirile lui Adrian Zograffi. Capetan Costa nu e prea bine croit; trupul îi e firav, chiar fața îi e brăzdată de riduri. Ochii de cerneală sunt adumbriți de smocurile dese și albe ale sprâncenelor. Pentru aceasta, privirea lui e întunecată, pătrunzătoare. Mâinile lui Barba Costa sunt roșii, au vinele întinse și ridate. Mâinile acestea, când mângâie zulufii de aur ai micuței Elenachi, nepoțica lui, căreia îi spune paramithia me tin Orèea tu cosmu (basme cu frumoasa lumii).

 

În căsuța de lemn, durată pe podeaua de fier a șlepului, capetan Costa ține și pe Dimitraki, băiatul lui mai mare, care e căsătorit cu Marigula. E bună și harnică Marigula, cum nu se așteptase nici chiar Barba Costa care de când răposata Fotini s’a stins dintre vii, nu are vreo încredere în femei. Și-ar fi dorit bietul Barba Costa, ca acea împrejurare să se lege de viata și numele lui de căpitan de șlep. Dar ce poți face împotriva întâmplării? Costa întârziase peste măsură, să-și afle tovarășe în traiul său pe șlep. Și pe Fotini - care era atât de tânără și frumoasă, fata lui Capetan Vasili, de pe TTIPEA (Pireu), a luat-o pentru că bătrânii, părinții lor, buni prieteni, hotărâseră să se facă cumbari (cuscri). Când a avut loc nunta la Evanghelistra (catedrala greacă din Brăila), nepotrivirea dintre Costa și Fotini era așa de vădită încât toate babele comunității dădeau din cap, priveau una la alta cu înțeles și șopotiau. În ziua următoare nunții, ERNESTINA a fost purtată spre Giurgiu, pentru cereale, de un remorcher. Oricât a susținut bătrânul ca tinerii căsătoriți să rămână pe uscat, Costa nu s’a învoit. ERNESTINA aluneca în sus pe fluviu, în sforul apelor. Costa, în cabina cârmei, nu slăbea din ochi ața de argint a mijlocului apei dar nici pe Fotini, care robotea în cutia bucătărioarei, veselă, luminoasă, cu ochii mari și buni, cu trup unduios și svelt.

Căruțe cu marfă în portul Brăilei

 

Căsnicia le-a fost rodnică. După doi ani, au venit la pe lume Dimitrachi și Andreea, băieții lui din dragostea lui cu Fotini. Ti hronia! (Ce vremuri!). O lumină s’aprinde sub sprâncenele lui capetan Costa! Gândul se'ntoarce și se poticnește de întâmplarea cea groaznică. A! Ton Kerata! (Câinele!) Câinele era Teodor, băiatul cel negricios pe care-l avea de ajutor pe șlep! Kerata! – mai scrâșneşte bătrânul când deapănă în două clipite împrejurarea. A! Fotini! Fotini! Cum de-a vrăjit-o Teodor cel negricios? Cu mandolina și glasul lui cald, seducător? Cu vioiciunea trupului - care spinteca apa înot? Cu istorisirile lui despre Odyseea, călătorul din mituri? Și-aminteşte o scenă, în noapte, când ședeau câteșitrei pe punte, în vreun port de pe Dunăre. Costa cu Fotini pe scaun, cu ochii vrăjiți - uitați pe apele poleite de lună, și Teodor - pe acoperământul hambarului, cântând cu pasiune, întovărășit de piculinarea mandolinei:

“Samiotisa me tis eliès,

Ke me ta mávra mátia...”

(Fată din Samos, cu alunițe

  Și cu ochii negri!...)

Apele clipoceau mirific, pe lângă trupul șlepului.

“Samiotisa, Samiotisa,

Pote tha pas stin Sámo?”

(Fată din Samos, Fată din Samos,

Când ai să pleci spre Samos?)

Sau mai vioi, mai tulburător, cântecul acela de mare:

“I hálassa levendo-pnihtra

Thalassa farmakeri,

Esi canis to nisi-mas,

Pánta mavra na fori!”

(Mare, care ne îneci feciorii,

Mare amară,

Tu faci ca insula noastră

Să poarte, mereu, zăbranic negru!)

Andreea care era o fire sensibilă (avea pe-atunci șase ani), a încercat o adâncă durere când mama lui a fugit cu Teodor, într’o barcă, spre Sulina. De-abia a a putut să-l liniștească Barba Costa. Dar a doua zi, micuțul și-a stins amarul în chip tragic, în apele tulburi și învârtejite de anafoare ale Dunării. Cu icoana lui Andreea în priviri, Barba Costa coboară pe schelă, spre mal. De moartea frumoasei Fotini a auzit, mai târziu… Tot Dunărea a primit și trupul femeii lui, chinuită de remușcări. Costa se oprește la mijlocul schelei și se uită dușmănos la neliniștea apelor învolburate. A trecut un remorcher spre docuri. Duna! Putana! (Dunăre! Femeie stricată!) Așa își scrâșneşte el necazul, de câte ori amintirea se abate ca un talaz. Dar pe Fotini a iertat-o, de mult!

* * *

Din urmă, îl ajunge capetan Spiro. El n'a avut nici o amărăciune. E gras, rotund, greoi. Are ochii bulbucați și lăcimoși. E nedespărțit de ziarele grecești, pe care le citește amănunţit, de la titlu până la reclamele de Locum de Sirra. Poartă şi-acum sub braţ: Elèfteron Vima şi Etnos. Are însă şi Spiro o supărare, în ultima vreme. Areti, fata lui de optsprezece ani, a ajuns o neastâmpărată. Flirturi, serate, ceaiuri, dans, patefon, toalete! Asta nu e, de fel, a bine! Aşa spun toţi vecinii de pe şlepurile din preajmă. Spiro a scăpat însă frânele căsniciei. Coana Evridiki dictează. Fata trebuie să se mărite! Să umble prin cercuri înalte, printre bogătaşii comunităţii! Cine ştie? E frumoasă şi poate se amorezează vreun băiat bogat de ea. Nu se mai sfârşesc plimbările cu barca, în baltă, la Ghecet, la Filipoiu, cu banda cea sgomotoasă de băieţi şi fete. Mandolinele, ghitarele şi glasurile se împletesc, răsunând până tarziu, în noapte. Barba Costa, care n'are de fel somn, îi aude când se'ntorc, când leagă barca şi coboară pe schele, la ţărm.

O! Cântecele acestea! Mandolinele!...

* * *

Ar trebui să vină şi capetan lani, dar e reţinut în pat, de un junghi, săracu'! Drumul la cafenea e scurt. Mesele orânduite în faţa prăvăliei (“Cafeneaua căpitanilor de şlep”) îşi aşteaptă clientela cotidiană. Fiecare căpitan face pereche cu altul, la câte o măsuţă. Cafegiul îi adastă pe fiecare la ora hotărâtă, cu cafeluţa-amară sau dulce, în filigeană ori ceşcuţă, cu ceai ori rahat. Le ştie Gheorghi tabieturile la toţi. Îi primeşte pe cei doi, trăgând de un colţ al mustăţilor lui mari. Se interesează de sănătatea lui capetan lani, de pe CLITEMNESTRA, apoi le aduce cafeluţele, cu caimac şi-un pic de rom.

* * *

În cafenea se aud glasuri şi râsete. Spiro descifrează în ziar vestea pe care întreg portul o ştie, încă de-aseară. Venizelos a murit! (notă: Eleftherios Venizelos a fost un revoluționar elen și un om politic carismatic în perioada interbelică, premier al Greciei în perioadele 1910–1920 și 1928–1932) Şi cum toţi Grecii din Brăila sunt venizelişti înfocaţi, faptul e comentat mereu.

- Epèthane ke o kaimènos o Venizelos! - dă din cap Spiro şi caută privirile lui Costa. (A murit şi sărmanul Venizelos! - se tălmăceşte).

- Theòs horèston! (D-zeu să-l ierte!) – şopteşte Barba Costa. Reportajul din Elefteron Vima se destramă în rostirea sacadată a glasului lui Spiro.

Hamali în pauza de masă

 

Împrejurul biliardului se mişcă trei siluete, nu prea obişnuite pe-aci. Pălăvrăgesc fără încetare, râd, ochesc bilele, trag şi iar râd. Un secund de pe un vapor de călători, Panaitescu, roşu şi slăninos, istoriseşte celorlalţi, un grec şi-un român, una din aventurile lui de pe vas, într'una din călătoriile spre Turnu-Severin. E o întâmplare banală, dintr'o nuvelă din Kuprin, parcă. O duduie singură şi sentimentală. O declaraţie de dragoste din partea lui. A invitat-o în cabină – unde are radio. Apoi, finalul erotic, descris în amănunţimi. Tacurile nu mai nimeresc, cu efect, bilele albe şi roşii. Panaitescu ăsta, mare Casanova! Ha! Ha! Ha!...

- O fată, bre! M-m! Ce știti voi, mă!

- Ha! Ha! Ha! - He! He!

Râd gurile cu dinţii galbeni de tutun, râd ochii neruşinaţi și sticloși.

- Ha! Ha! Ha!

* * *

Cu două mese mai încolo, şade singur lângă paharul cu ceai, în care lichidul s'a răcit, bătrânul capetan Manoli. Faţa lui galbenă pare şi mai palidă, pentru că Manoli e abătut. Spiro care și-a întrerupt lectura despre înmormântarea lui Venizelos, la întrebarea cercetătoare a lui capetan Costa, îl lămureşte. De-abia mai îndrăzneşte bietul Manoli să iasă în lume, de ruşinea ce-a păţit-o! Caliopi, fata lui, bruna cea drăcoasă din banda în care se învârte şi Areti (aici faţa lui Spiro se'ntunecă puţin), i-a făcut lui Manoli mare ruşine! A fugit cu unu din Bucureşti, într'o noapte. Acum s'a intors şi nici nu mai vrea să vină acasă. Stă numai pe la variete-uri, în dancing-uri. E cu unu, un babalâc, unu care face politică. Ceasul rău! Săracu Manoli!

- Vre puşti!... se răsteşte deodată, Spiro către un băiețaș de pe stradă. Pane 'sto selèpi! Se zitài i màna-su! (Fugi acasă! Te caută mumă-ta!).

- Ohi! - (Nu vreau!) - se strâmbă puştiul.

- A, sihameno pràma!... (Stricăciune mică!)

Şi revenind la Caliopi, exclamă:

- Ti Keratza, vre pedi-mu! (Ce zgaibă, dom'le!).

* * *

- Kani, lèi, emborio! Pende, exi scubriţes! Afto ine emborio? (Cică face negoţ! Cu cinci-şase scrumbii! Ăsta e negoţ?)

Exclamaţia izbucneşte din adâncul sufletului unui domn binişor îmbrăcat, ras proaspăt, cu ochelari de baga. Gesticulează violent, ceea ce face ca toate privirile să se îndrepte spre el, curioase. E un angrosist care vine în toate după amiezile să bea o cafea şi să stea un pic, la taifas, cu prietenii. Prăvălia lui e vis-a-vis, încărcată de butoaie de untdelemn şi elies (măsline), lăzi cu lămâi, portocale şi alte “delicatesuri”.  Privirile comesenilor s'au retras, pe ziare, între piesele de table sau ghiulbahar, pe cărţile de joc, împărțite ca pentru concină dreaptă.

În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuţi de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în faţa trenului ori s'au spânzurat.

                   Continuarea aici: Drame pe Dunăre