Arc peste timpuri: România de azi în oglinda celei de ieri

Motto: 

 

“Boala  de  care  suferă  societatea

 românească  e lipsa de caractere”

(Nicolae Iorga)

Ce îi lipsește României de azi pentru a progresa cu adevărat? De ce o țară atât de bogată în resurse rămâne, paradoxal, una dintre cele mai sărace din Europa? Nu este o dilemă nouă, ci un ecou al vechiului vers: „Săracă țară bogată!”.

 

La aceste întrebări au căutat răspunsuri bunicii noștri, iar noi, cei de azi, încă le mai bâjbâim. Am descoperit recent un articol din „Realitatea Ilustrată”, publicat pe 9 decembrie 1936. Analiza de atunci pare scrisă azi. Te invit să descoperim împreună: Ce îi trebuie, de fapt, României pentru a fi bogată?

 

---

---

Lupte politice nu, în nici un caz!

 

Politica nu este o invenție a prezentului, iar modul în care aceasta reușește să ne colonizeze până și cele mai intime colțuri ale sufletului era descris, în perioada interbelică, în termeni de-a dreptul viscerali. Autorul articolului din „Realitatea Ilustrată” face o radiografie dureroasă a modului în care „lupta pentru putere” devorează, de fapt, frumusețea vieții de zi cu zi și alterează relațiile umane:  

"Ceea ce ne îmbâcseşte viaţa, ne acoperă magica trecere a anotimpurilor, fosforescenta defilare a orelor şi spectacolele infinite ale soarelui peste munţi, şesuri şi oraşe sunt amărâtele de patimi politice de care suntem cuprinşi, târâţi fără voia noastră. Nu ştim dacă o scuturare energica a fiinţei lăuntrice, din dorinţa de a scăpa de vermina meschină, care a năpădit sufletele noastre, ar mai fi în stare să ne redea curând prospeţimea vederii şi simţirilor pierdute…

Luptele politice cari s'au întins ca o pecingine pe întreg cuprinsul ţării noastre se dovedesc mai curând lupte între persoane, interesând vanităţile persoanelor, ambiţiile persoanelor, poftele de răzbunare ale persoanelor politice. Luate cu de-amănuntul persoanele politice cele mai serioase nu pot avea păreri fundamentale prea deosebite cu privire la destinele ţării  noastre şi cu toate acestea n'a mai rămas cetăţean, în biata noastră Românie, care să nu viseze întruniri politice şi care să mai poată avea vreun sentiment - de tată, de prieten sau de fiu - neîntinat de zoaiele patimilor politice."

Când „cu cine ții” bate „ceea ce știi”

 

În loc să ne preocupe calitatea educației sau modul în care ne îngrijim familia, societatea pare captivă într-un interogatoriu perpetuu despre loialități politice. Autorul surprinde cu un umor amar cum dialogul civic a fost înlocuit de bârfa partizană, chiar și în cele mai banale locuri publice, în timp ce problemele sociale reale — precum salariile mizere ale funcționarilor și muncitorilor — rămân nerezolvate:

"Nu te mai întreabă nimeni ce carte ai învăţat, ce muncă îndeplineşti şi dacă te pricepi la această muncă, dacă îţi creşti bine copiii şi îţi ocroteşti părinţii sau prietenii în nevoie ci:

 

- Ia spune, neică, e adevărat ce se aude, că te-ai înscris în partidul lui Nea Isprăvitu?

- Nu, dragă, sunt calomnii de-ale adversarilor! Sunt tot membru devotat al partidului lui Conu Pipă-Lungă!...

 

Asemenea discuţii le auzi în tramvai, pe stradă, în tren, în camerele de aşteptare ale ministerelor, pretutindeni.  

Nici măcar lupte sociale nu ne trebuie, în România de azi. S'a înţeles în sfârşit că nu pot fi oameni cinstiţi funcţionarii publici - care având de ţinut o familie grea - primesc numai cinci mii de lei pe lună; s'a văzut că lucrătorilor salariaţi cu o lefuşoară de mizerie nu li se pot cere opt ore de lucru şi nici un lucru de calitate şi astfel în chip fatal, fără sbuciume şi vărsări de sânge, poate că se va face pe'ncetul o echilibrare mai dreaptă a forţelor sociale."

---

---

Afaceri private vs. domeniile publice: Paradoxul prosperității românești

 

Dacă inițiativa privată a demonstrat că românii pot atinge standarde de lux comparabile cu marile capitale ale lumii, la nivel administrativ lucrurile par să se fi oprit în loc. Textul de mai jos analizează această prăpastie uriașă între „miracolele” făcute din interes personal și abandonul în care se află bunul comun:

„Dar ceea ce ne trebuie neaparat şi numaidecât, e o nouă gospodărire a ţării. Acolo unde au fost în joc interese personale, s'au realizat în ultimii ani miracole de construcţie. Avem fabrici care pot produce în cantităţi impresionante ţesături tot atât de fine ca cele din Anglia, parfumuri tot atât de savuroase ca cele din Franţa, mătăsuri de delicateţea celor japoneze. În oraşele mari ale ţării şi mai cu seamă în Capitală s'au clădit palate şi block-housuri de mărimea şi fastul celor de la New-York sau Paris. Acest avânt şi această prosperitate lipsesc însă din toate domeniile sau aproape toate domeniile publice."

„Jalea” infrastructurii și risipa resurselor: Un blestem care refuză să dispară

 

Este cutremurător să citești, după aproape un secol, despre drumuri care se pot parcurge doar cu „riscul vieții” și despre bogății naturale lăsate în părăsire. Autorul trece în revistă eșecurile administrative care transformă potențialul uriaș al României într-o sursă de sărăcie și boală, de la infrastructura rutieră refuzată de asiguratorii străini, până la pământurile fertile înecate de ape: 

"Starea drumurilor noastre e ¡alnică şi toate măsurile luate de autorităţi în ultimii ani au dus a realizări cari nu sunt mai mari decât picătura de apă faţă de Ocean. Se călătoreşte bine numai cu trenul şi cu avionul care n'au nevoie de drumuri comune. Cu automobilul, cu bicicleta, cu trăsura sau cu un car cu boi se poate călători numai cu riscul vieţii şi nu trebuie să ne mire faptul că societăţile de asigurare din străinătate primesc asigurări de călătorie cu automobilul în toate ţările Europei cu excluderea României.

Altă faţă a gospodăririi publice ne-o arată sărăcia alimentaţiei cu peşte, care pentru valoarea alimentară şi ieftinătate, ar trebui să fie hrana de bază a populaţiei româneşti. Sute şi sute de kilometri pătraţi de lacuri, Dunărea şi Marea stau în părăginire sau sunt supuse unei exploatări rudimentare. Se ştie oare că încă mai importăm peşte din Rusia?... lndustria pescăriei în România ar putea deveni exportatoare, dacă am introduce un nou spirit gospodăresc.

 

Ne plângem de scumpetea pământului agricol, dar n'am făcut nimic pentru a utiliza tot acest pământ agricol de care dispunem. Fluviile, râurile şi pârâiaşele curg în neştire, în meandre care fac sterile zeci de mii de hectare. Numeroase băltoace producătoare de stuf şi tântari malarici înconjoară oraşele şi târgurile. De-a lungul Dunarii teritorii imense sunt inundate periodic, sustragând culturii întregi moşii cu pământ din cel mai rodnic. O mai bună organizare a muncii naţionale ar da însă României în cel mai scurt timp, o prosperitate reală, hărăzită ei de Dumnezeu."

Paradoxul muncii irosite: O țară care așteaptă să fie construită

 

Finalul articolului din 1936 este un strigăt de revoltă împotriva ineficienței. Autorul punctează o realitate dură: șomajul și lipsurile nu sunt cauzate de absența oportunităților, ci de o organizare defectuoasă care lasă resursele umane și naturale să se irosească în mod rușinos:  

"E o ruşine să se mai publice statistici de şomeuri, muncitori şi intelectuali, când mii de kilometri de drumuri aşteaptă să fie refăcute, mii de kilometri de râuri cer să fie canalizate, sute de mii de metri pătraţi de bălţi adastă să fie secate, când toată Dunărea cere un dig de apărare şi când bogatele ape stătătoare şi curgătoare o cultură de peşte bine chivernisită, de care au atâta nevoe mai cu seamă copiii, soldaţii şi ţăranii subalimentaţi.“

Epilog: România de azi în oglinda celei de ieri

Când citim rândurile scrise sub semnătura „A.” în urmă cu aproape 90 de ani, senzația de déjà-vu este copleșitoare. Ne uităm la aceleași statistici, vorbim despre aceleași proiecte de infrastructură care par să nu se mai termine și importăm produse pe care pământul nostru le-ar putea oferi din abundență.

Mesajul interbelic ne lovește astăzi cu o forță nouă: progresul nu vine din „patimi politice” sau din palate ridicate de interese private, ci dintr-un „spirit gospodăresc” care să pună binele public pe primul loc. România de azi, la fel ca cea de la 1936, nu duce lipsă de resurse sau de oameni capabili, ci de acea „scuturare energică a ființei lăuntrice” despre care vorbea autorul.

Rămâne o singură întrebare: peste alți 90 de ani, vor mai fi aceste rânduri la fel de actuale? Sau vom fi reușit, în sfârșit, să nu mai fim „o țară bogată” locuită de oameni care doar visează la prosperitate?

 

Călătoria în timp continuă...

Dacă v-a captivat această privire în oglinda trecutului, vă invităm să pătrundeți și mai adânc în culisele epocii, acolo unde viața clocotea dincolo de discursurile oficiale. Descoperiți fascinanta lume a tranzacțiilor obscure în articolul Despre cafenele și... bursa neagră: Lumea ascunsă a Bucureștiului interbelic sau explorați secretele neguțătorilor de bani din celebrul pasajele bucureștene „Bursa neagră” din Macca-Villacrosse: Lumea secretă a neguțătorilor de bani (1932). Două incursiuni necesare pentru a înțelege pe deplin farmecul și umbrele unei Românii care nu încetează să ne surprindă.

 

Sursa: articolul “Ce-i trebuie României” – semnat “A.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 9 decembrie 1936 – disponibil în colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor