Ultima vizită în România
Scârbit de
umilințele trăite în țară, după ce a intrat în posesia unei moșteniri lăsate de
mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului, Ion Luca Caragiale a decis
în anul 1904 să părăsească țara și să se stabilească împreună cu familia la
Berlin. În primăvara anului 1912, marele dramaturg a făcut o vizită în România,
cu scopul de a susține debutul literar al fiului său Mateiu Caragiale, care a
publicat un grupaj de poezii în revista Viața românească (1
aprilie 1912). Cu acestă ocazie, care a coincis cu jubileul de 60 de ani al scriitorului, au fost
organizate numeroase acțiuni de omagiere a lui Caragiale. Marele dramaturg a
răspuns astfel la numeroase urări primite din țară și din străinătate: „Trăiască
frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această
scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de
pierzanie”.
La doar câteva săptămâni după reîntoarcerea genialului
dramaturg la Berlin, vestea morții neașteptate a acestuia avea să producă o
profundă emoție:
„S-a stins!...
S-a stins, într-o
clipă nenorocită, cel mai luminos luceafăr al literaturii noastre, cea mai
curată glorie a acestui neam fără noroc! Mai ieri-alaltăieri ne întreceam în
preamărirea Maestrului sexagenar, și nu ne venea să credem, că acest spirit
veșnic scânteietor, să fi ajuns la pragul bătrâneții. Acei ce l-au cetit, ori
au avut fericitul prilej de a sta de vorbă cu el, măcar o sară, nu se puteau
împăca cu gândul că vremea nemiloasă poate să îmbătrânească vreodată și pe un
titan de talia lui Caragiale. (...)
Am rămas săraci pe urma lui - și golul lui nu se va umplea în curând.
Am rămas săraci și zăpăciți în fața loviturii năprasnice, ce ne-a izbit. Și, dincolo de limita
de humă a trupului, dincolo de hotarele acestui glob de noroi, sufletul acestui
uriaș al literaturii noastre, își întinde pentru întâia oară aripile de vultur, și se ridică falnic și fericit, în slavă, la tronul Ziditorului, în care
credea, să dea seamă, ce a făcut cu talentul ce i s'a încredințat în lumea
asta.
Sboară tot mai
lin, tot mai sus, dincolo de hotarul realității; în regiuni la care se avântase și în viață, în clipele fericite ale creațiunei.
Și noi privim pe
urma acestui sbor îndrăsneț, abia îl mai putem urmări; îl pierdem... - și
simțim că ochii ni se umplu de lacrimi...” (Alexandru Ciura în revista Cosînzeana – numărul din 30 iunie 1912)
I. L. Caragiale și fiul său Mateiu I. Caragiale |
Cum a murit Caragiale – mărturia Cellei
Delavrancea
Ion Luca
Caragiale. bolnav fiind de arterioscleroză, a murit subit în zorii zilei
de 9 iunie 1912, în locuința sa din cartierul Schöneberg din Berlin.
Scriitoarea și pianista Cella Delavrancea avea să consemneze emoția momentului
într-o scrisoare scrisă în acea zi și adresată mamei sale (notă: deoarece tatăl său, scriitorul Barbu Ștefănescu
Delavrancea, era un apropiat al familiei Caragiale, pianista și scriitoarea
Cella Delavrancea a crescut alături de fiii și de fiica lui Caragiale;
textul scrisorii preluat din ziarul Românul, numărul
din 16/29 iunie 1912):
Mateiu Caragiale (stânga) Cella Delavrancea alături de Ion Luca Caragiale (centru) Luca (Luchi) Caragiale (dreapta) |
22 Iunie, Sâmbătă noaptea.
Mamă,
Îți scriu,
deoarece cred că tăcerea ar fi o tortură după depeșele primite. – Caragialei mort, mort, și grozava zi de azi
ne-a apropiat și mai mult, pe mine și pe sărmanii săi copii; numai acuma îți
pot vorbi un pic... au trecut două ceasuri, și numai pendula ceasului și
murmurul vocii d-nei Zarifopol care o mângâie pe d-na Caragiale (notă: Alexandrina Caragiale, născută Burelly, soția lui
Ion Luca Caragiale), adeveresc și mai mult ceea ce am petrecut eu în orele
aceste. - Lovitura a fost îngrozitoare... când Luchi (notă: Luca Caragiale – numit de apropiați Luchi - fiul dramaturgului)
s'a fost întors de la liceu și noi ne pregăteam să mergem la masă, mutter
(mama) s'a dus să’l trezească
pe Caragiale. Am auzit cum tușia noaptea și de aceea nime n'a intrat în camera
sa înainte de 1 1/2 h.p.m. - Eu lucram în salon, când Tușchi (notă: Ecaterina Logadi Caragiale - fiica scriitorului) intră țipând... fără să vorbim, am înțeles îndată că o mare nenorocire e la mijloc...
pe coridor era d-na Corez cu ochii plini de groază; ușa deschisă larg, Luchi în
odaie cu mâinile în aer, și aproape de pat, lungit pe pământ, cu gura deschisă,
palid cu privirea fixă, scumpul nostru Herr Director (Caragiale). Primele
momente sunt imposibil de descris... toți țipau...
După ce-am văzut
că era în adevăr mort, eu și Tuşchi am alergat pe stradă să căutăm unul, doi,
trei doctori. Ei au sosit, dar în zădar, căci moartea data deja de vreo șapte
ore. A murit subit. Nu voi putea să'ți descriu toată ziua aceea: ea, sărmana
femeie, din spasmele de plâns trecea într'un leșin îngrozitor. Tuşchi a fost
destul de tare, după cât îi permiteau puterile, Luchi însă a fost admirabil,
dând întregi lumi probe de curaj și alergând la legație, la societ. de pompe funebre
etc... Eu însă'mi l'am ajutat după cât am putut, încât m'am mirat de rezistența
mea. La miezul nopții au sosit dl. și d-na Zarifopol, niște prieteni excelenți,
așa că cel puțin nu mai suntem singuri. Înainte de a fi venit dânșii numai eu și cu Luchi eram mai cu judecată; bonele sunt așa de tinere și de
înspăimântate, încât nu știau nimic ce să facă. Îl așteptam pe Picu cum aștepți
lumina soarelui. Luchi credea orbiş în el. Corpul trebuia transportat în
România, și atunci ne vom întoarce cu toții. Mâine îl vor îmbălzăma. Lovitura a
fost așa de neașteptată, încât noi am rămas strîns lipiți unii de alții, ca și
când am simți încă inevitabila lovitură de trăsnet... Chiar și la ceasul acesta
de odihnă, toate ușile-s deschise și noi vorbim toată vremea. Afară cerul e
limpede, se zărește de ziuă. Eu îmi adun toată energia de care am nevoie pentru
ca să ți-o împărtășesc și celor din jurul meu.
Dragă mamă, în
această confuzie, tu plângi desigur și împărtășești durerea noastră și
desperarea acestei sărmane femei care-l adora.
Și chiar azi a
fost prima zi frumoasă din vara aceasta!
Cella
Caragiale „dincolo de limita de humă a
trupului”
Rămășițele
pământești ale lui Ion Luca Caragiale au fost depuse provizoriu în cavoul
familiei din cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof, în
prezența familiei și a prietenilor apropiați (printre ei Constantin
Dobrogeanu-Gherea, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță). Conform
înțelegerii cu legația României, menționată de Alexandru Vlahuță într-un mesaj
adresat “d-lui G. Moroianu, ataşatul comercial al României la Viena, care a
avut fericirea a fi distins de regretatul maestru cu încrederea şi prietenia sa”: „Înmormântarea astăzi. Scumpul defunct pus provizoriu
până la Noemvre în cavou la Berlin. Vlahuţă” (cf. ziarului
Românul, numărul din 16/29 iunie 1912)
Cinci luni mai
târziu, în 18 noiembrie 1912, sicriul cu rămășițele pământești ale marelui
dramaturg a ajuns la București. Se pare însă că în drumul către țară a
avut parte de o serie de încurcături, desprinse parcă dintr-o piesă scrisă de
Caragiale – cel puțin așa reiese dintr-o relatare consemnată cu umor (cum
altfel?) de Alexandru Ciura în articolul “Un vagon rătăcit”, publicat în revista Cosînzeana, numărul din 15
decembrie 1912:
Un vagon
mortuar a pornit din ţara nemţească, pentru un drum lung şi încurcat, până
departe într'o ţărişoară obscură, la răsăritul Europei... Cum drumul era lung
şi întortochiat şi cum mortul nu putea să dea esplicaţiile de lipsă, de câte
ori trebuia să se schimbe direcţia, vagonul s-a rătăcit prin diferite staţii
din Austria, şi după un vagabondaj de două săptămâni ajunge, în sfârşit, la
ţintă: Bucureşti, Gara-de-Nord. Aici, altă pacoste. Vagonul sosise, ce e drept,
dar fractele, cu cari trebuia însoţit, nu erau nicăieri şi mortul, bietul nu
putea să dea nici de data asta lămuririle de lipsă... Şi aici e jalnica
tragedie a vagonului rătăcit. O rătăcire e totdeauna tragică chiar şi pentru persoane,
dar ele pot totuşi să ceară esplicaţii şi uşor ajung iarăşi la calea cea
adevărată. Ce poate spune însă un biet vagon rătăcit, ales un vagon sigilat, un
vagon mortuar, de care oamenii se feresc cu oroare, de îndată ce zăresc crucea
neagră deasupra încuietoarei ? Nimic. (…)
În vremea asta
şeful de la Gara-de-Nord înjura la subalternii, cari nu-i puteau da lămuriri
privitoare la un vagon mortuar ce sosise, cu o întârziere de două săptămâni,
din Germania. Vagonul era aci, dar fractele nu erau nicăieri. „Cine dracu o fi
?" Şi şeful privea cu năcaz la vagonul, ce aştepta pe nişte şine laterale;
aştepta modest şi umilit, ca un copil sărac. S-au pornit depeşile către Predeal
şi răspunsul a sosit în curând: „Vagon mortuar, ilustrul Caragiale..."
(Taman ca în piesa maestrului, în stil telegrafic!)
Şi deodată s-a
răscolit o furtună; ţăcăneau aparatele telegrafice, zbârnăiau soneriile
telefoanelor, redactorii alergau speriaţi la zeţari: „Opriţi maşina, au sosit
osămintele lui Caragiale". Băeţii cu jurnalele, în ediţii separate, umplu
străzile şi cafenelele; publicul tresare ca zguduit de un curent electric;
gesturi largi taie fumul cafenelelor: „Să-i facem funerarii naţionale, să
vorbească Tache Ionescu, Delavrancea, Maiorescu, Iorga... îl ducem la biserica
Sf. George... se acordă o reducere de 50 la sută pe căile ferate, ca să poată
asista ţara întreagă la funerariile acestui uriaş al gândirii româneşti... Să
ne achităm datoria de onoare".
Ceremoniile
funerare au fost organizate în 22 noiembrie 1912. Cortegiul funerar, format la
biserica Sfântul Gheorghe a făcut un ocol prin fața Teatrului Național (atunci
pe Calea Victoriei) și a continuat până la la cimitirul Șerban Vodă din
București. Printre miile de bucureșteni care au luat parte la această
solemnitate se regăseau și mari scriitori ai timpului: Alexandru
Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat
Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Barbu
Ștefănescu Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții.
În
cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea
menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un
condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța
arde și nu se va stinge niciodată.” Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale
a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană;
ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”
Ansamblul "Căruță cu paiațe" amplasat în fața Teatrului Național din București |
Astăzi, după mai bine de un secol, statuia lui Ion Luca
Caragiale privește ușor amuzată lumea românească, din fața noului Teatru
Național din București, însoțit fiind de celebrele sale personaje care compun
grupul statuar Căruța cu paiațe. Iar în mulțimea care se perindă prin
fața maestrului, sigur se află și vreun Conu’ Leonida, care se plimbă agale “sub povara anilor ce-l îmbrâncesc”,
sau un Jupân Dumitrache însoțit de o Coană Veta
contemporană nouă, care se plimbă agale “cu gravitatea părului lor cărunt şi a meritelor lor patriotice”. Locul nu e ocolit nici de omologi ai celebrilor Nae
Cațavencu sau Rică Venturiano, azi deputați sau directori de ziare. E acolo întotdeauna
și un cerşetor epileptic, asemeni prostului din Năpasta. Nu lipsește desigur
nici “cetăţeanul turmentat
- vecinic acelaşi – care privește
impasibil, preocupat de alegerile în curgere, cu ochii injectaţi de
alcohol...” (adaptare a unui text semnat Alexandru Ciura
Un articol asupra căruia merită să ne oprim, să-l citim cu atenție. Caragiale a fost unic, nici măcar după mai bine de un secol, opera lui nu s-a prăfuit : mereu actuală, poate doar stilul de exprimare să se fi schimbat puțin. Adevărul este că puțini știu astăzi cum a plecat din această lume Caragiale, spre rușinea mea , nici eu nu am știut. Și nici măcar că avea mai mulți copii.
RăspundețiȘtergereMultumesc pentru că răbdarea ta de cititor al presei de arhivă, ne dă posibilitatea să ne completăm cunoștințele, chiar dacă târziu, ar fi fost păcat să nu aflăm mai multe despre unicul dramaturg valoros din România antebelică.