Cine a fost Maria Puia?

Pe placa memorială amplasată pe fațada fostei clădiri a Penitenciarului Alba, dezvelită în 5 iunie 2008, sunt inscripționate în marmură următoarele cuvinte: “În aceasta clădire în care a funcționat Penitenciarul din Alba Iulia, și-a pus capăt zilelor tânăra de numai 30 de ani (1885-1915) PUIA MARIA, de la Blaj, pentru a salva viața și libertatea patrioților români implicați în grupul celor care au răspândit în Transilvania poezia «Vrem Ardealul!» de Radu Cosmin, în anul 1915, militând pentru unirea tuturor românilor. Eternă să-i fie memoria!". Voi încerca în cele ce urmează să devoalez – în parte – povestea destinului acestei martire a neamului românesc, ajutat fiind de câteva texte descoperite în presa interbelică: 

A murit mama unei eroine 

“Zilele trecute a murit la Blaj, în etate de 81 de ani, d-na Maria Puia, mama martirei naționale Maria Puia și a mecanicului din Blaj, dl. Ștefan Puia.

Cine a fost Maria Puia? 

Maria Puia a absolvit liceul de fete din Blaj în 1914. Apoi, în același an, după ce izbucnise războiul, se găsește în ranița unui elev normalist din Blaj, aflător pe frontul din Polonia, poezia lui Radu Cosmin „Vrem Ardealul!". Ancheta făcută descoperă că poezia o avea de la Blaj și că această poezie ar fi răspândit-o printre elevi, între alții, și absolventa de liceu Maria Puia. Ea este deținută, dusă în închisoarea de la Alba lulia și rău chinuită. De acolo-i scrie mamei sale o scrisoare, prin care îi aduce la cunoștință că cei de la închisoare nu i-au dat voie nici să o viziteze doctorul, nici să o spovedească preotul. Știe că moare, maică-sa să o aducă după moarte acasă, să o îmbrace în costum național, cu opinci în picioare și cu tricolor în păr, pentru că vrea să fie înmormântată ca româncă. A fost adusă la Blaj, dar nu a fost înmormântată în costum național și tricolor, pentru că scrisoarea a fost prinsă și reținută de gardienii închisorii. Bătrâna mamă a fost înmormântată, zilele trecute, lângă fiică-sa...”

(Sursa: articolul “A murit mama unei eroine” – publicat în ziarul “Unirea Poporului” – numărul din 2 mai 1943) 

Scrisoare către mama

 

Vă propun să citiți câteva pasaje din scrisoarea adresată mamei sale din închisoarea din Alba Iulia de martira Maria Puia: 

"Iubită mamă, frați și surori!... 

Un ultim adio vă zic, căci oricum mai târziu tot trebuia să mor. Nu fiți triști deloc, fiți cu nădejdea la Dumnezeu. Grijiți de ce aveți. (...) Eu sunt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămâneți pentru mine mă doare, dar decât să moară o sută, mai bine eu. 

 

(...) La revedere în lumea cealaltă, dacă aci nu ne-am putut bucura de o altă fericire. Pe mine să mă îmbrăcați în costumul meu de Pădureancă, că sunt română, cu opinci, cu cârpa și straița mea roșie. Dacă mamei îi e dorința să mă îmbrace în haină albă, da, dar să nu facă cheltuieli. Îi sărut mâinile mamei pentru creșterea bună pe care mi-a dat-o. Am greșit și eu odată fără să fiu iertată. Un ultim sărut vă depun tuturor, pe aceste mătănii, pe care eu m-am rugat mult aci în închisoare. 

 

Nu pot să zic nimic în contra celor de aici, toți m-au cinstit și primit cu vorbe bune. Aș dori mamă să mor în patul meu, dar așa mi-a fost soartea. Cred că de aici voi fi așezată, barămi, în căruța dumitale mică, cu care am lucrat mult și eu. Nu cred dacă va fi iertat să fiu înmormântată cu preot dar deși nu, roagă-l pe domnul Coltor, ori Ghiaja sau alții să le rostească un adio tuturor celor ce mi-au făcut calea presărată cu flori, iar mie merit pentru neam. 

 

Scumpă mamă sărut mâinile, nu te supăra, o Ștefane și Pile cum mi de dor de voi, că sunteți departe și nu mă vedeți, cu gândul la voi trebuie să mor. 

 

A voastră fiică, soră care vă dorește. Aș fi dorit să mă mărturisesc, dar aici nu se poate, nici la biserică nu am fost."

(Sursa: articolul “Puia Maria - o martiră pentru unitatea neamului românesc”)

Biata Maria Puia…

“N’a știut-o nimeni. N’a vorbit nemeni despre dînsa. În Ardeal și mai puțin decât aici în Regat. Acolo trebuie să se puie gurii strajă, căci domnii jandarmi și agenții secreți care mișună până și prin casele familiilor bune, romînești, într’o clipă, te dau pe mâna judecătoriei marțiale, care nu iartă șopotele de trădători...

 

A fost o biată fată săracă, care-și agonisea pîinea cu munca-i de dactilografă în biroul unui avocat român din Blaj. Unica nădejde și mîndrie a unei mame văduve și nenorocite. Nu știa și nu văzuse lume. Nici soldați români nu văzuse decît doar în cărți poștale ilustrate și în “Războiul de neatîrnare” a maestrului George Coșbuc. Știința ei de carte era puțină, dar sufletul său romînesc era atît de mare. Crescută acolo, în orășelul școlilor, sorbise aerul de romînism, nou, încrezător și dornic de mîntuire, ce se răspîndește din fiecare catedră romînească de peste munți. Așteaptă și ea, ca toată lumea, bubuitul tunurilor romînești.

 

În țăcăneala plicticoasă a mașinii de scris, adeseori mintea ei de visătoare, tinerețea ei de 17 ani, plutea departe spre Predeal, trecea cu regimentele de căciulari pe Tîrnave în jos către Alba Iulia lui Mihai Vodă. Și seara, cînd însoțită de un licean din clasa a VII-a sau a VIII-a trecea spre căscioara unde o aștepta cu dor măicuța sa, povestea blajin de armata romînească, de nenorociții care mor pe cîmpiile Galiției și îndemna pe însoțitorii săi să ia cărarea munților. Nu știa nimic dinspre București – dar bănuia, îi spune inima ei curată – că nu se poate ca regatul român să stea în amorțire și să nu-și mântuiască frații. 

*** 

Într'o zi îi ajunse în mînă un exemplar dintr’o gazetă națională din București. I-l adusese în corset o doamnă. Fata alergă la birou, închise ușa și ceti într’o răsuflare tot ce era pe cele patru pagini. Ceti apoi din nou și ceti apoi și a treia oară, arătând și altora ziarul. Privirea ei și gândul i se opriră la o poezie: „Vrem Ardealul!".

 

Iată, nu o înșelaseră bănuielile. Știa ea că România are să vie!... Dar nu se poate ca această poezie să o citească doar ea. De ce să nu se bucure și ceilalți, și băieții și toată lumea care așteaptă? Gazeta nu poate ajunge în mîna tuturora. Se și rupe de la o vreme...Și în ziua aceea de toamnă, în anul Domnului 1915, biata Maria Puia a lucrat toată după amiaza la mașina “Yost” copiind în 40 de exemplare miraculosul strigăt în versuri: “Vrem Ardealul!”, care pentru ea și pentru cei care așteptau ca și dînsa, era glasul adevărat și cinstit al Romîniei. A doua zi Blajul întreg cunoștea poezia. Unii dintre liceenii mai mari o învățaseră chiar pe de rost.

 

Ce s’a întîmplat apoi – e dureroasă poveste. Doi liceeni din clasa a VIII-a plecară din Blaj să treacă în Romînia și să intre aici în școală militară. În munți dăduseră zăpezi grele și băieții se rătăciră pe la Turnu-Roșu. Fură prinși de patrulele de jandarmi și duși înapoi. Li se scotociră buzunarele și la unul dintr’înșii fu găsit un exemplar dactilografiat din “Vrem Ardealul!”. Se făcu la Blaj îndată o anchetă severă și minuțioasă și după multă trudă patriotică, marea patrioată vinovată, care era cît pe ce să răstoarne statul ungur, fu descoperită. Jandarmii puseră mîna pe dînsa, o bătură până la sânge și o porniră pe jos la pușcăria subterană din cetatea Albei Iulia. N’o putură însă închide de-a dreptul între zidurile umede, deoarece trupul bietei fete era plin de vînătăi și răni, două coaste rupte de paturile puștilor și întreg organismul slăbit de trudă și de pierderea sîngelui. O ținură o săptămînă în infirmerie, să se întremeze nițel, ca să poată fi luată din nou la bătăi. O duseră apoi în beciuri și o ferecară în cătușe. 

*** 

Urmară săptămîni întregi de interogatorii, de bătăi, de cercetare după complici. Nu a mai putut vorbi cu dînsa nimeni, și nici dânsa nu mai putu spune o vorbă către nimeni. Mamă-sa biata fu dată afară chiar și din oraș. Vina era descoperită: trădarea de patrie, ațîțarea la revoltă și jignirea persoanei sacrosante a lui Frantz Iosef erau vădite. Vinovata avea să-și ia răsplata după dreapta și nesmintita justiție maghiară. Că oare rostitu-s’a sentința la moarte sau nu s’a rostit – puțin ne mai interesează. Sentința aceasta a fost în orice caz îndeplinită. Cei șapte jandarmi și paznicii unguri au avut grijă ca temnița lui Horia să nu-și dea înapoi victimele cetluite odată de zidurile sale.

 

Într-o dimineață pîcloasă de toamnă, cînd pe drumuri căzuse întîia zăpadă, din curtea pușcăriei porni o căruță cu două mîrțoage ducînd un sicriu din patru scînduri nefățuite. Într’însul dormea scăpată de chinuri “trădătoarea” Maria Puia. Nici cunoscuți, nici neamuri, nici mamă. Nimeni nu o însoțea spre lăcașu-i de veci. Doi jandarmi și un temnicer cu baionetele la pușcă stăteau doar de strajă în haraba, de parcă le era teamă să nu se scoale din morți. (...) În curînd va fi un an de cînd se odihnește sărmana visătoare. La înmormîntarea ei n’a fost preot, la capul ei nu este cruce. Doar primăvara dacă va fi semănat cîțiva clopoței și iarbă verde în țărîna rodnică de tinerețe…” 

(Sursa: articolul “Biata Victoria Puia…” – semnat Vasile Stoica – publicat în ziarul “Adevērul” – numărul din 13 iulie 1916; notă: articolul menționează în tot cuprinsul său numele de Victoria Puia – în mod evident eronat; de aceea am înlocuit în transcriere numele de Victoria cu numele real Maria)

În amintirea fecioarei-martire

Voi încheia cu cu pasaj extras din volumul memorialistic “Prin Ardeal” – publicat de Radu Cosmin, autorul poeziei “Vrem Ardealul!”, în anul 1919: 

“Știam de mult din ziarele capitalei și mi-au povestit’o azi pe de-a amănuntul, câțiva profesori, cum aici în Blaj, au pătimit mulți înflăcărați cititori ai poesiei mele „Vrem Ardealul” scrisă în 1914. Răspândită prin foi scrise la mașină, de către o copilă, Mărioara Puia, mulți din cei la care a fost găsită, studenții învățători, soldați în tranșee, preoți, chiar cu vicarul mitropoliei în frunte, au pătimit persecuții zilnice, ba și închisoare din partea ungurilor. Mai mult încă, mai sfâșietor: sărmana copilă care o răspândise, închisă în temnița din Alba Iulia, a fost aflată, într’o dimineață spânzurată de gratiile celulei ei. Sărmana își făcuse seama singură, neputând să mai îndure amenințările cu moartea pe care i le făceau zilnic sbirii ei! Așa reiese dintr’o scrisoare lăsată familiei, așa spun călăii.

 

Cine își poate închipui, în ce stare de suflet am mai putut grăi celor două mii de ascultători! Mi-am închinat primul gând și întâiele cuvinte fecioarei martire, a cărei sfântă umbră, din cerul ei de îngeri, fericită, privește azi spre norodul Blajului adunat liber, în fața Câmpului Libertății, în liberul Ardeal, al nostru pentru veci!

 

Pulberea în care se svârcolesc azi călăii ei, e mângâierea marelui ei suflet de româncă. Ticăloșii și-au luat pedeapsa. Și e 10 Maiu. Și le vorbesc de vitejiile armatei române. Le apoteozez eroismul și jertfele poporului nostru și strălucita cârmuire a Dinastiei noastre. Și împins de tumultoasa lor aclamare le citesc, cu grai înecat de lacrămi: „Vrem Ardealul!”, “Sub arme”, „Tricolorul”, și „Mărășeștii!”.” 

(Sursa: Radu Cosmin – extras din volumul memorialistic “Prin Ardeal” – Editura Alcalay&Co. – 1919)