Lupta pentru emanciparea femeii în România primei jumătăți a secolului XX s-a dat pe multe fronturi, însă cucerirea sălilor de judecată rămâne una dintre cele mai spectaculoase victorii morale și legislative. Într-o epocă în care mentalitatea dominantă dorea să mențină femeia exclusiv în spațiul domestic, câteva personalități excepționale au dărâmat prejudecățile, demonstrând că logica, rigoarea legii și elocința nu au gen.
 |
| Trei figuri emblematice ale dreptului românesc: Sarmiza Bilcescu, Margareta Paximade Ghelmegeanu și Ella Negruzzi. |
În februarie 1933, presa interbelică sărbătorea un deceniu de la adoptarea legii care le dăduse, în sfârșit, femeilor dreptul de a profesa ca avocați în mod egal cu bărbații. Privind în urmă, acest jubileu a fost momentul perfect pentru a onora curajul primelor femei avocat din România și pe cele care le-au netezit calea.
Sarmiza Bilcescu: Prima femeie doctor în drept din România
Sarmiza Bilcescu s-a născut la 27 aprilie 1867, la București. La numai 17 ani, tânăra a plecat la Paris, unde s-a înscris inițial la Facultatea de Litere. S-a reîntors în țară foarte curând din cauza unei epidemii de holeră izbucnite în capitala Franței. În cele câteva săptămâni petrecute acasă, Sarmiza s-a decis să studieze științele juridice și, ca urmare, s-a înscris la cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității Sorbona.
Prezența unei domnișoare în amfiteatrele de profil a fost privită de profesorii distinsei universități pariziene ca o adevărată provocare socială. Deși i s-a permis să asiste la cursuri doar însoțită permanent de mama ei, Maria Bilcescu, tânăra a depășit toate obstacolele și și-a trecut primele examene cu brio. În anul 1887, ea a obținut licența în Științe Juridice, iar în 1890 devenea prima femeie din lume care obținea titlul de doctor în drept, susținând teza „Condiția juridică a mamei”.
Importanța acestei realizări epocale era consemnată elogios într-un articol publicat în săptămânalul „Foaia populară” (numărul din 31 mai 1898):
„Singura femee doctor în drept în Țara Românească. Cine n’o cunoaște? Fiica d-lui Bilcescu, marele proprietar din capitală, și-a terminat studiile universitare la Paris, unde a luat doctoratul magna cum laude. Reîntoarsă în țară, a fost obiectul admira'iunei și curiozită'ei generale. Spirit neobosit, a căutat să’și desfășoare activitatea, dar a fost împiedicată: nu i s’a acordat dreptul de a pleda. Dacă energia i-a fost astfel împiedicată într’o direcție, în schimb comorile sufletești s’au desfășurat în toată splendoarea lor: a face bine, nimeni nu e în stare a te opri. Cine nu a văzut-o în comitetul de patronare a atâtor baluri cu scopuri de binefacere? Cine nu a zărit-o ore întregi la societatea “Furnica”, unde, ca o adevărată furnică, aduna din toate părțile spre a ajuta atâtea fete sărace, care și azi o bine-cuvântează? Și în această neîncetată activitate: a împărți în dreapta și stânga mila, a trecut câți-va ani după reîntoarcerea sa în țară. Și, într-o zi, bucureștenii aflară cu entusiasm că d-șoara Sarmisa Bilcescu va deveni Doamna Alimănișteanu, soția celui mai distins inginer de mine, destinat a ocupa înalte demnități în țară. Azi. d-na Alimănișteanu nu va mai bate, desigur, la porțile Înaltei Curți de Casație solicitând dreptul de a pleda: azi bate la porțile vieței, invocând dreptul pe care natura nu’l refuza nici unei ființe, femee sau bărbat, dreptul cel sfânt, cel înalt: acel al membrului folositor societăței.”
Deși admisă formal în Baroul București (prezidat în acea perioadă de renumitul om politic Take Ionescu), Sarmiza Bilcescu a înțeles rapid că mentalitatea societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu era pregătită să ofere clienți unei femei apărător. Din acest motiv, ea a ales să nu profeseze niciodată în instanță, dar a deschis simbolic porțile pentru generațiile următoare.
Pentru a descoperi întreaga sa luptă cu prejudecățile vremii, te invit să citești articolul dedicat: Sarmiza Bilcescu - povestea primei femei doctor în drept din Europa.
Ella Negruzzi: Prima femeie care a pledat în instanțele din România
Elena (Ella) Negruzzi (n. 1876, Hermeziu, Iași – d. 1948, București) a fost fiica scriitorului și omului politic Leon C. Negruzzi. După absolvirea Facultății de Drept din Iași, în 1913, ea a înaintat cererea de admitere în Baroul Iași. Deși comitetul de disciplină a acceptat-o inițial, decizia a fost ulterior atacată și respinsă de Curtea de Apel pe un considerent absurd în epocă: neavând drept de vot în viața politică, o femeie nu putea deține nici calitatea de avocat. Acest refuz a declanșat o vie polemică în presa vremii, care a urmărit cu atenție disputele din jurul „cazului d-nei Ella Negruzzi”.
Au urmat aproape șase ani de procese istovitoare și recursuri, până când dârza juristă și-a recâștigat definitiv dreptul de a profesa, devenind prima femeie avocat din România care a pledat efectiv în fața magistraților. Ea a activat ulterior în barourile din Iași, Covurlui (Galați) și București.
În februarie 1933, cu prilejul „Jubileului de 10 ani al femeii-avocat”, Ella Negruzzi acorda un interviu memorabil ziaristului W. Șerban, în apartamentul său cochet din strada Cometa nr. 13 (astăzi strada Căderea Bastiliei din București), publicat în revista „Ilustrațiunea Română”:
— Înscrierea în barou am făcut-o în 1913 la Iași, fiind admisă de comitetul de disciplină cu majoritate de voturi. Ati debut, Burada, primul președinte, a ținut un frumos discurs.
— Debutul l-am avut alături de maeștrii Dissescu și Take Ionescu în procesul Amira, având ca adversar pe d. Rosenthal.
— Ați avut emoții?
— Foarte mari. Educația primită acasă juca un rol important. Emanciparea femeii era în concepția multora de atunci ceva utopic. Vremurile s-au schimbat. Astăzi abia ne putem da seama de rolul important pe care-l are o femeie ca apărătoare. Orice s-ar spune de lipsa de logică a femeii, totuși fiind mai sentimentală și mai subiectivă, se identifică cu cauza, atât încât găsește în sufletul ei motivele temeinice pe care să-și sprijine apărarea.
— Cariera întâmpină greutăți?
— Destul de mari. În primul rând din cauza unei concurențe adesea neloiale și poate și din cauza mândriei care caracterizează pe femeie... Ea nu cere... Clientela trebuie să i se propună.
— Aș dori să-mi povestiți o întâmplare anecdotică de la bară.
D-na Negruzzi surâde:
— La debut, pledând contra d-lui Rosenthal, domnia sa a spus: „Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești...”
— Ce credeți despre viitorul femeii-avocat?
— Neavând mari posibilități să se manifeste la bară, ea își îndreaptă activitatea spre secretariat. Acele tinere avocate cari se disting, se pun ele singure în valoare.
Află mai multe despre destinul acestei neobosite luptătoare pentru drepturile feminine citind textul: Ella Negruzzi: Prima femeie avocat din România.
Margareta Paximade Ghelmegeanu: Pledând pentru viață și dreptate
Margareta Paximade Ghelmegeanu (1898–1980) reprezintă un alt nume de rezonanță pentru avocatura românească și feminismul interbelic. Licențiată în drept cu calificativul maxim magna cum laude în vara anului 1920, s-a înscris mai întâi în Baroul Argeș (la Pitești), unde tatăl său era decan. Tânăra apărătoare a atras rapid atenția publicului prin tactul și elocința sa în procesele de expropriere de după război.
În 1923 s-a transferat în Baroul de Ilfov (București). Pledând în procese penale și civile de o complexitate uluitoare – cum au fost cazurile „I. Christescu” sau „N. Petropol” –, Margareta și-a văzut pledoariile publicate în faimoasa colecție națională Biblioteca marilor procese.
Dincolo de succesul din instanțe și de colaborarea sa cu Ministerul Finanțelor, ea a fost o figură publică extrem de activă. Ca secretară a Grupării Femeilor Române, a colaborat strâns cu Ella Negruzzi și Calypso Botez pentru recunoașterea drepturilor civile ale femeilor. În primăvara anului 1930, odată cu primele alegeri locale la care româncele au primit dreptul de a vota și de a candida, ea s-a înscris în cursa electorală pe listele PNȚ, devenind ulterior consilier în cadrul Primăriei Capitalei. Din această poziție, s-a dedicat operelor de asistență socială pentru orfani și mame singure, cerând ferm în același timp ca femeilor să li se recunoască dreptul de a deveni judecători. A fost căsătorită cu cunoscutul om politic Armand Ghelmegeanu.
În februarie 1933, același reporter, W. Șerban, o descoperea pe distinsa avocată printre maldărele de dosare ale biroului său bucureștean:
„Am găsit-o pe d-na Margareta Ghelmegeanu la birou, între dosare uriașe. E ciudată impresia pe care o resimți în fața femeii de lucru, exercitând o profesiune. O voce sonoră, cu fraze concise, lapidare, m-a lămurit. D-na Ghelmegeanu e femeia-avocat, aceste două cuvinte completându-se unul pe celălalt.
A început avocatura la Pitești, unde tatăl d-sale era decan al baroului.
— Primul proces al d-voastră?
— La tatăl meu s-a prezentat într-o zi un mare proprietar din Argeș, d. Seișanu. Era tocmai pe vremea când se fixau prețurile pământurilor expropriate. Tatăl meu, fiind bolnav, m-a recomandat pe mine. Am primit fără nicio ezitare, așa că imediat după înscrierea în barou a avut loc debutul. În cursul carierei, pledoariile mele din două procese – unul al inginerului Christescu și altul al lui Nicolae Petropol – au fost publicate în Biblioteca marilor procese.
— Credeți că avocatura are o influență pagubitoare în dauna feminității?
— Din contră, ea dă femeii mai mult echilibru și mai multă disciplină în ținuta sa, în actele ei. Este una din meseriile care încearcă cel mai mult simțul de răspundere, iar faptul că femeile au putut să ocupe un loc respectat, deși sunt la prima generație care pășește pragul, demonstrează o dată mai mult că femeia este tot atât de aptă ca și bărbatul să ocupe orice post de mare răspundere. Chiar de la prima pledoarie am avut impresia că faptul de a fi femeie nu implică o lipsă de încredere din partea publicului, femeile fiind, prin natura lor, mai conștiincioase.
D-na Ghelmegeanu își amintește de un proces de după debut, în care a trebuit să apere o femeie care își omorâse bărbatul, în timpul somnului, cu securea.
— Nu mă puteam decide s-o apăr. Gestul era monstruos. Mi-o amintesc bine. Era o femeie tăcută, cu niște ochi albaștri, reci ca un tăiș. Dincolo de privirile lor nu puteai citi nimic. Purta la sân un copil pe care-l alăpta. Am mai citit încă o dată dosarul, și când m-am convins ce chinuri mari o împinseseră să săvârșească acest gest, i-am luat apărarea. Colegii însă m-au avertizat că jurații, cari sunt bărbați, au să-mi dea cu scaunele în cap. N-a survenit totuși nicio furtună, femeia a căpătat minimul de pedeapsă.
— Dar despre viitorul femeii avocat ce credeți?
— El nu va fi altul decât viitorul baroului. Cred în posibilitatea și în dreptul femeii de a trece de partea cealaltă a barei și de a ocupa fotoliul de magistrat. Atâtea aprehensiuni cari au fost suscitate de intrarea femeilor în barou, risipite azi toate, arată că nimic temeinic nu se poate ridica împotriva femeii magistrat.
Dar iată că micul interviu se transformă deodată într’o aprinsă pledoarie pentru cauza feminină. Și nu aceasta intră în cadrul acestei anchete...”
Pagini de aur din istoria baroului românesc
Privite din perspectiva secolului XXI, destinele acestor trei deschizătoare de drumuri — Sarmiza Bilcescu, Ella Negruzzi și Margareta Paximade Ghelmegeanu — conturează o evoluție remarcabilă a societății românești. De la pionieratul academic al Sarmizei, trecând prin anii de procese ai Ellei Negruzzi pentru a i se permite să urce la bară, și până la recunoașterea deplină a calităților oratorice și administrative ale Margaretei Ghelmegeanu, femeia română a demonstrat că profesia de credință nu cunoaște limite sociale. Jubileul din 1933 nu a fost doar o simplă celebrare a unui deceniu de avocatură feminină, ci piatra de temelie pentru recunoașterea femeii ca partener egal în actul de justiție, deschizând calea spre magistratură și egalitate socială deplină.
Dacă vrei să descoperi cum s-a extins această luptă pentru emancipare din sălile de judecată direct în fruntea comunităților locale, te invităm să citești povestea fascinantă a celor care au spart gheața în administrația publică: Povestea primelor femei primar din România - Trei femei alese primar în România anului 1930.
0 comments:
Trimiteți un comentariu