O scurtă istorie a batistei

Batista de-a lungul veacurilor

PARAGRAFE:

• DOUĂ DEGETE ÎN LOC DE BATISTĂ
• APARIȚIA BATISTELOR
• PETRU CEL MARE NU FOLOSEA BATISTA
• BATISTELE JAPONEZILOR

Lupta oamenilor cu guturaiul se duce de la începutul veacurilor. Cu toate acestea, istoria batistei – acest aliat prețios al omului – începe “puțin” mai recent. Articolul “Guturaiul, batista și strănutul de-a lungul secolelor” publicat de revista ”Realitatea Ilustrată” în numărul din 29 septembrie 1937 ne dă câteva informații interesante pe această temă:

 

Cavalerii de pe mormântul lui  Filip Îndrăznețul din Dijon:
 unul își suflă  nasul în mantie  iar celălalt cu degetele

Citește mai mult... »

Curiozități din lumea teatrului

Teatrul de altădată

Paragrafe:

• CÂND SE TRĂGEA CU TUNUL
• CU TRĂSURA LA SCARĂ
• BILETELE LA CONTROL
• DARURI ÎN BANI
• DOAMNELE NU MERG LA STALURI

Obiceiurile existente într-o societate la un moment dat pot să devină în timp curiozități pentru generațiile următoare. Lumea teatrului românesc nu a fost nici ea scutită de asemenea moravuri pe care astăzi le-am putea considera ca fiind ciudate. Cu ajutorul omului de teatru Ioan Massoff și a articolului “Curiozități din lumea teatrului” - publicat de în numărul din 15 august 1939 al revistei “Realitatea Ilustrată” - vom descoperi câteva dintre aceste obiceiuri și întâmplări amuzante:

 

CÂND SE TRĂGEA CU TUNUL

 

“Nu e vorba de nici o exagerare. La Teatrul din Craiova a dăinuit acest obicei de pe vremea lui Theodorini. De câte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau astfel că în seara aceea vor apărea pe scenă fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. Bine’nțeles că nu aduceau în curtea teatrului chiar tunuri; în realitate era vorba de două piulițe care se umpleau cu iarbă de pușcă și, cu ajutorul unei lumânări pusă în vârful unui băț, se aprindea iarba de pușcă. Piulițele mai aveau câte un dop mare de lemn la gură. Sgomotul stârnit era o adevărată salvă de tun.”

Citește mai mult... »

Nudism şi naturism în anii '30

Modificarea moralei societății românești de la începutul secolului al XX-lea a fost una spectaculoasă. Dacă la începutul secolului simplu fapt ca o doamnă să se îmbrace cu pantaloni sau să fumeze în public erau considerate ca fiind niște extravaganțe indecente, în anii ’30 societatea românească – în special prin generațiile tinere - adoptase deja tipare noi de comportament, mult mai liberale și mai lipsite de prejudecăți.

 

 

În acei ani dezbaterile privind “problema sexualității” erau din ce în ce mai prezente în spațiul public. Ca urmare, articolele care aveau ca temă nudismul sau naturismul erau considerate ca fiind total inofensive. Ce m-a surprins în acest articol? Descrierea unei experiențe pariziene precum și ale unor precepte pe care le consideram proprii mișcării hippie de mai târziu. O să le regăsiți și - cu siguranță - o să vă surprindă și pe voi:

 

 

“S'a discutat atât de mult în jurul nudismului, încât nimic nu mai e nou și totul e perimat. S'au format grupuri pro și contra nudismului și ca și orice manifestare la început, nudismul a scandalizat pe unii și pe alții. Foarte puțini însă, au văzut lucrurile de aproape. Chestiunea merită să fie aprofundată.

În Germania a fost luată în serios și am văzut realizări admirabile în această direcție. Buni organizatori, germanii n'au rămas mai prejos nici în convocarea unor întruniri nudiste, într'un cadru cât se poate de adecvat. În Franța am văzut ceva foarte primitiv la Marsilia, o mica înjghebare în împrejurimile Nissei și acum în urmă am fost invitată la “Sărbătoarea Soarelui", la Vilaine. Doctorul Durvile a reușit să facă ceva foarte frumos în această localitate binecuvântată de Dumnezeu. Sărbătoarea e un mic omagiu adus Soarelui, care ne gratifică din belșug în ziua aceasta. Se dansează sub cerul liber. Se fac tablouri vivante, se formează grupuri plastice, se ridică un imn Soarelui, darnic și cald, care bronzează trupurile și întărește organismul; care înveselește și luminează fețele cele mai întunecate."

 

 

Citește mai mult... »

Un interviu din 1931 (cu un bunic din zilele noastre)

Credeți, probabil, că mă joc cu cuvintele în titlu pentru a vă face curioși. Aveți și nu aveți dreptate. Aveți, pentru că este vorba într-adevăr de un joc de cuvinte și al imaginației. Nu aveți întru totul dreptate însă, și asta pentru că nu e vorba de un joc de-al meu, ci de un interviu interesant publicat în perioada interbelică de un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”. 

 

Iată cum vedea un reporter din anul 1931 Bucureștiul începutului de secol XXI: o lume a zgârie norilor, a metroului și a avioanelor particulare, a televiziunii și a telefoanelor mobile, o lume a... Dar nu o să vă dezvălui eu tot ce își imagina ziaristul interbelic despre lumea noastră, a celor de azi. Îl las pe el să o facă:

"În Broadway-ul bucureștean, acolo unde acum o jumătate de secol se întindea băltoaca Herăstrău, care a fost secată și asanată în anul 1954, și unde am ajuns cu metropolitanul subteran ce leagă diferitele cartiere ale Capitalei, locuiește, în palatul sgârie-nori ce-i aparține, Ion Iancovescu (notă: în anul publicării articolului actorul Ion Iancovescu avea 42 de ani). E un om în vârstă de peste 100 de ani și ziarele radiofonice, cinematografice și de televiziune, au celebrat acum câțiva ani, cu ocazia aniversării centenarului său, vigoarea lui fizică, acuitatea vederii, tinerețea inteligenții sale, memoria lui proaspătă și mai ales buna dispoziție, ce nu l-a părăsit niciodată. Amintirile lui sunt clare ca niște fotografii, pe care timpul nu le-a alterat. Pe acest tânăr moșneag, l-am rugat să ne povestească câteva din amintirile sale, din preajma anului 1930; după ce suspină plictisit, căci ziariștii l-au importunat toată viața, d. Iancovescu ne-a spus:

 

- Veţi avea o dezamăgire, dacă ați venit, ca atâți alți colegi ai dv., să-mi puneți întrebări indiscrete, asupra secretului longevității mele, asupra iubirilor mele din trecut și din prezent, sau asupra crizei financiare despre care am amintiri personale, din Europa anului 1930...

În acel moment, o fată de-o frumusețe răpitoare, intră val-vârtej, spunând:

- Bunicule, Ionel a luat avionul din garaj și aveam nevoie de el ca să mă duc la Cluj, la campionatul de natație, care începe peste un sfert de oră.

- În ce direcție a pornit și cu ce viteză? - o întrebă venerabilul artist.

- Spre sud, cu 500 km. pe oră.

- Bine...

Și ducând la gura un mic receptor de telefon fără fir, intră în legătură cu nepotul său și fratele delicioasei făpturi care ne întrerupsese. Dl. lancovescu porunci sburătorului să se întoarcă îndată, căci altfel ia un avion și se duce să-i rupă urechile.

 

- Îmi amintesc, mi se adresă acest bătrân veșnic verde, că în 1932, cei care posedau în România un avion personal, se puteau număra pe degete. În ce privește comunicațiunile orale, telefonia fără fir era la începutul ei și, pentru ca să putem vorbi cu cineva de la distanță ne serveam de un aparat legat prin sârme cu o centrală deservită de domnișoare care ne înfuriau la culme, până când binevoiau să ne dea numărul pe care-l ceream. Telefonului cu fir și acestor domnișoare, li s'au datorat numeroasele boli nervoase și mintale, care au bântuit omenirea pe la 1932. Dintre toate, numai azilele de nebuni au făcut avere, celelalte întreprinderi comerciale au dat faliment, din cauza crizei.

 

- Care criză?

- O criză economică provocată de scăderea prețului la cereale.

- „Cereale"? ce sunt alea? - am întrebat uimit.

- Cerealele erau niște plante comestibile, ce se cultivau în țările așa zis agricole, cum era și România. La muzeul național puteți găsi mostre de grâu, porumb, orz... Scăderea prețului lor a dus la înlocuirea acestei producțiuni naționale cu alte fabricate; de altfel, acum, când alimentația se servește în buline, ele nu și-ar mai avea rostul...

- Nu vrei să iei un bulin de friptură de curcan și un bulin de vin? - mă întrebă simpaticul centenar, întinzându-mi o cutiuță.

 

- Și ce mijloace de transport aveați?

- Foarte comice: în interiorul marilor orașe, circulau un fel de lăzi enorme, electrice, pe șine, lăzi numite tramvaie, în care se înghesuiau, claie peste

Grămadă, oameni de două ori mai mulți decât încăpeau!...

- Ce barbarie!...

Broadway-ul
bucureștean
al anului 2000

- Accidentele de tramvai și de automobil se țineau lanț. Mai erau de asemeni autobuze..

- Autobuze?... Mi se pare că autobuzele erau niște animale sfrijite?...

- Nu... Confunzi cu caii de birje, care au dispărut de mult, mă lămuri venerabilul Iancovescu.

- Dar instrucțiunea publică?

- A fost o halima!... Elevii învățau în saboți.

- În saboți? De ce? Se asimilează mai ușor lecțiile în saboți?

- Nu, ci fiindcă erau pe atunci și copii, care n'aveau ghete!... În fine, în 1965, a fost înmormântat ultimul român analfabet.

-  A rămas încă în amintirea omenirei - am spus acestui bătrân atât de savant - că ați avut o strălucită carieră teatrală...

- Da, atunci când existau teatre cu scenă, cu rampă... Când însă spectacolul prin  televiziune la domiciliu a înlocuit teatrele, am fost nevoit să-mi schimb profesiunea, devenind directorul Casei de economii și consemnațiuni...

* * *

 

Venerabilul centenar, căruia îi uram o viață și mai lungă, fu nevoit să întrerupă aici interview-ul, deoarece pe ecranul aparatului de televiziune apăruse sala de consiliu al Casei de economii, unde d. Iancovescu era chemat de urgență. El își luă rămas bun de la noi, oftând și rostind aceste enigmatice cuvinte:

- Ei, tinere, d-ta nu ști ce e aia „un pol"... Acum s'a desființat moneda; dar câte amintiri duioase din tinerețe, îmi evocă mie acest cuvânt dispărut!...”

Un interviu – de această dată unul adevărat – cu marele actor Ion Iancovescu, puteți să citiți aici:

Sursa: articolul „Un interview cu un centenar în anul 2000” – semnat „O.KAY.” – publicat în revista „Realitatea Ilustrată” - numărul din 31 decembrie 1931 – disponibil în colecția Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj Napoca

Citește mai mult... »

Faimosul “Tour de France” în anul 1936

Zilele acestea se desfășoară o competiție sportivă de mare anvergură: Turul Ciclist al Franței. Spectacol total, eveniment care stârnește patimi și care naște rivalități sportive – dar nu numai – pe tot mapamondul. 

 

Turul Franței - de ieri și de azi

Citește mai mult... »

Invitație la lectură pentru cei mici

Pentru că se apropie cu pași repezi ziua de 1 Iunie – vă propun câteva lecturi pline de farmec pentru copiii noștri:

 

Misterul ceasului din perete

     John Bellairs

Lewis Barnavelt, un băiat de vreo zece ani, orfan, merge să locuiască în orășelul New Zebedee, la unchiul său Jonathan Barnavelt, într-o casă din ai cărei pereți se aude un ticăit ciudat. Unchiul și prietena sa cea mai bună, Florence Zimmermann, se poartă minunat cu Lewis, făcând, cu ajutorul magiei, un periplu prin istoria marilor bătălii navale de care Lewis e peste măsura de pasionat. Un singur lucru îi interzice Jonathan lui Lewis, și anume să dea iama în rafturile pe care își ține tratatele de magie, dar, pentru a-și impresiona un prieten, băiatul ignoră această rugaminte și învață o vrajă prin care îi poate învia pe cei morți. Pe negândite, Lewis dezlănțuie furia unei perechi de vrăjitori malefici care doresc să aducă sfârșitul lumii.

Această tulburătoare poveste gotică, creata de maestrul misterelor John Bellairs, este acum transpusă pe marile ecrane într-un proiect cinematografic de proporții, avându-i în distribuție pe Jack Black și Cate Blanchett!

Volumul se poate comanda aici:

Citește mai mult... »

Secretele cosmetice ale femeilor aztece

Preocuparea femeilor de a-și pune în valoarea frumusețea și farmecul nu este una caracteristică societății moderne. Se știe că produse cosmetice se foloseau în Egiptul antic încă de acum 3 - 4000 de ani. Dacă mai crede cineva ca în zilele noastre se pot descoperii tratamente cosmetice naturiste noi – pot să vă spun cu certitudine că se înșală. Uleiul de măsline, ceara epilatoare, nisipul fin folosit pentru exfoliere, mierea de albine sau extractele din plante – ca să enumăr doar câteva dintre ingrediente - sunt folosite de milenii de către femei pentru "a-și retușa frumusețea".

 

Despre tratamentele cosmetice utilizate de  femeile din Roma, Atena sau din Egiptul antic s-au scris multe. Mai puțin sunt cunoscute însă metodele prin care “doamnele aztece”  știau să își accentueze farmecele. Tocmai de aceea mi-a atras atenția articolul “Rețete pentru îngrijirea frumuseții la femeile aztece de acum 700 de ani”, publicat în numărul din 26 iunie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată”. Mi s-a părut interesant așa că o să vi-l propun și vouă:

“Studii  recente făcute asupra vechilor picturi aztece găsite în Mexic, ne aduc interesante revelații asupra modului în care doamnele aztece înțelegeau să-și accentueze farmecele. Se știe că femeile acestei vechi civilizații, care cu trei sute de ani înainte de descoperirea Americii de către Columb se aflau într'o stare de culminantă înflorire, întrebuințau pudra, rouge-ul, creionul de buze, vopselele de păr și alte cosmetice.

Femeie fardată după  moda aztecă cu figura
 vopsită în două culori

 

Interesant în special de notat este faptul că frumusețile aztece își vopseau adesea fețele în două culori aplicând, spre exemplu, roșu pe toată partea superioară a obrazului și negru pe cea inferioară, sau roșu sus și galben jos. Vopseaua era întrebuințată în genere pe tot trupul dar fața avea parte de o atenție specială. Culoarea favorită era o cremă galbenă numită axin la care se mai adăogau și alte substanțe spre a-i varia nuanța. Iar pudra pe care obicinuiau (să o folosească) mai mult era de un ocru și roșcat.

 

Vopsirea feței implica o adevărată artă deoarece culoarea de bază era accentuată cu sublinieri de vermilion, cu albastru sau cu verde. Aztecele ultraelegante își vopseau dinții în roșu și buzele în albastru. La unele partea superioară a feței era vopsită în galben, partea de jos în albastru iar gura era înroșită cu carmin. Fardarea fetei nu putea fi făcută decât de către experți."

Patru sclavi îmbracă o doamnă aztecă

 

"Într'una din stampele noastre vedeți o doamnă aztecă pregătindu-se pentru o recepție. E de observat că cei cari o ajută să se îmbrace nu sunt femei. Odată îmbăiată și masată cu uleiuri parfumate de către sclavele sale, doamna se întindea pe o sofa și în vreme ce femeile îi cântau acompaniindu-se cu niște mici tamburine, veneau servii cu veșmintele și o îmbrăcau.

 

Fardul era aplicat cu atâta îngrijire încât se inventase pentru această operație un vocabular special în care un singur cuvânt servea la indicarea unui complicat  procedeu. Îngrijirea frumuseței femeiești era de domeniul practicilor religioase și zeița Xochiquetzal, patroana dragostei și a frumuseței primea confesiunile amorurilor nefericite și făgăduia succese viitoare.

Elementul de capitală importanță în îngrijirea frumuseței era oglinda pe care aztecii o făceau dintr'o pirită lustruită, și era perfectă.

 

Femeile vechilor Mexicani făceau băi de aburi și masseuse pricepute le frecau corpul cu ierburi ce aveau darul să le învioreze pielea. Femeile aztece par a fi fost nudiste și invitau adesea pe tinerii care le plăceau să se scalde cu ele în bazine mari în care intrau complet nude. Nu e exclus să fi existat și pe atunci predicatori care criticau aceste excese ale tinerei generații.

Aztecele par a fi cunoscut binefacerile săpunului. Unul dintre secretele frumuseței lor era întrebuințare a unei buruieni numită etzapanxiutl care avea o sămânță amară și dădea o admirabilă loțiune emolientă. Făceau de asemeni uz de parfumuri a căror preparare pare a fi atins culmea perfecției. Frumoasele aztece își întrețineau dinții mestecând tzictli, baza chewing-gum-ului de astăzi.

 

Zeiță aztecă îmbrăcată... la modă

 

Părul, nu rămânea niciodată la culoarea lui naturală. O vopsea extrasă dintr'un rar mineral transforma părul negru într'un strălucitor albastru-închis, iar celui castaniu îi dau un luciu cald. Pieptănăturile lor arborau bucle, ondulațiuni și chiar cârlionții pe care i-am văzut pe vremea Directoratului. Multe dintre femeile aztece purtau părul scurt tăiat dar mai multe erau acelea care-și  lăsau cosițele să le ajungă până la talie.

Cu toate ciudățeniile mai sus descrise, femeile aztece par a fi fost fermecătoare, așa reiese cel puțin din scrierile spaniolilor. Însuși marele cuceritor Hernan Cortez s'a îndrăgostit nebunește de fecioară aztecă Malinche. Trebuie să observăm însă că atunci când a văzut-o, fața nu-i era vopsită nici în galben și nici în albastru și nu purta decât un vesmânt extrem de simplu, de sclavă. Ea cunoștea totuși vechile secrete aztece pentru înviorarea și înfrumusețarea epidermei cu ajutorul săpunurilor și a ierburilor parfumate. “

Sursa: articolul “Rețete pentru îngrijirea frumuseții la femeile aztece de acum 700 de ani” - publicat în numărul din 26 iunie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată” - disponibilă în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” din Cluj Napoca

Citește mai mult... »

Istorioare cu tâlc

Uneori istoria se amuză consemnând povestea unor întâmplări vesele și uneori cu tâlc. Am cules câteva dintre acestea din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfârșitul secolului al XIX-lea ”sub direcțiunea d-lor I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”:

Citește mai mult... »

Pietre de leac

Arsenalul terapeutic utilizat în evul mediu era format în principal din extracte de plante sau din produse de origine animală. Produsele chimice se foloseau mai rar. Este de remarcat însă că în acea perioada “terapeuții” atribuiau proprietăți curative unui număr mare de pietre prețioase. 

Dr. Pompei Gh. Samarian menționa în lucrarea “Medicina și farmacia în trecutul românesc”: “Pietrele rare, nestimatele, fac parte din arsenalul therapeutic al acelor vremi, pentru că se credea că au anumite proprietăți curative. Această credință n'a fost numai la noi, ci la toate popoarele. Episcopul Marbod din Montpellier (+1123), a scris o carte întreagă despre calitățile vindecătoare a vreo 60 de pietre rare sau pietre scumpe. Pravilistul bisericesc citează câteva nestemate din cele 12 care împodobesc pe Efud (un simbol din îmbrăcămintea preoțească) și care au proprietăți minunate contra unor boale; acestea sunt: sardion, topazias, smaragdul, antraxul, zafirul, aspis, yacintul, ahatis, ametisos și hrisolitul.”

Citește și: Practici barbare în medicina evului mediu

Citește mai mult... »

Practici barbare în medicina evului mediu

Practicile medicale din timpul evului mediu timpuriu erau, de cele mai multe ori, un conglomerat de practici păgâne și de ritualuri religioase. Cunoștințele medicale ale anticilor abia începeau să fie redescoperite dar medicii acelor timpuri dispuneau de prea puține cunoștințe despre funcționarea corpului uman. Bolile erau de cele mai multe ori puse pe seama destinului sau a voinței divine. 

Citește și: Leacuri ciudate de altădată

Nu trebuie să ne mire așadar faptul că foarte multe ori cei care practicau medicina recurgeau la “tratamente” pe care azi le putem considera ca fiind adevărate barbarii. Secționarea venelor bolnavilor pentru a elimina o parte din sângele “în exces” sau utilizarea lipitorilor și a ventuzelor înroșite în foc pentru tratarea infecțiilor erau practici curente. Anestezia era prea puțin folosită în chirurgia evului mediu. Operațiile se făceau de cele mai multe ori utilizând mijloace rudimentare (toporul și fierăstrăul erau nelipsite din “instrumentarul” medicilor) și în cel mai bun caz pentru alinarea durerilor se foloseau preparate pe bază de cucută, opiu, măselariță sau alcool. Pentru oprirea hemoragiilor mijloacele cele mai utilizate erau fierul înroșit în foc și uleiul încins aruncat peste rană.

Tratament cu ventuze  înroșite în foc (stânga)
Amputarea unui picior  în evul mediu (dreapta)

Articolul “Tratamente barbare” publicat de revista “Realitatea ilustrată” în numărul din 12 august 1936 ne dezvăluie o serie de tratamente ciudate folosite pentru tratarea oamenilor sau a animalelor în evul mediu:

“Când ducele Albrecht, împăratul de mai târziu, s'a socotit odată otrăvit, medicii l-au atârnat cu capul în jos și i-au scos un ochi, pentru ca otrava “să se scurgă". Ducele Leopold de Austria când și-a rupt piciorul odată într-o luptă de cavaleri, și-a așezat fluierul piciorului pe muchea unei securi și a pus servitorul să-l lovească peste picior de trei ori cu ciocanul așa încât să i se desfacă de tot membrul rupt. Sângele a fost oprit apoi cu ulei fierbinte.”

Medicina veterinară nu stătea nici ea mai bine: “Într-o carte, apărută în Germania la 1742 și intitulată “Lexicon pentru curiozități, călărie, vânătoare, duel, dans" se găsesc între altele următoarele prescripții: la “nărăvirea calului”, care se produce de obicei când “constelația câinelui se găsește la maximum de putere", caii stau la început mereu adânciți în gânduri, nechează răgușit, își dau ochii peste cap și își pleacă adânc capul în pământ, așa încât nu-l poți ridica nici cu cele mai tari prăjini. Pentru aceasta, trebuie să tăiați pielea în mijlocul frunții și să-i băgați înăuntru o căpățână de usturoi și o rădăcină de leuștean și să le lăsați acolo o lună. Puțin mai departe ni se dă lămurirea: “dacă armăsarul a suportat cinci ceasuri acest tratament, atunci nu mai e niciun pericol". Pentru tulburări de nutriție la cai nu există mijloc mai bun decât de a-i turna spirt tare pe șale, să-l aprinzi și să-l lași să ardă până când se stinge singur. Dacă un cal a mâncat sau a băut prea repede și din pricina aceasta e bolnav, i se face un fum cu gunoi de găină și pelin în nări, cam un ceas.”

Dispozitiv pentru fixarea fracturilor

Tratamentele aplicate oamenilor erau deseori la fel de ciudate: “Împotriva podagrei bunăoară, în "cartea de medicamente" se recomanda: “ia grăsime de iepure și unge-te la cald". Sau, "bagă într-un pahar râme, leagă-l cu o piele și pune-l 11 zile într'un mușuroi de furnici; în felul acesta ele se prefac într'un ulei. Ungeți cu el pântecele". Împotriva sângerării din nas erau de asemenea folosite “mijloace încercate”: dacă bagi în nas ceapă cu oțet, atunci (hemoragia) încetează imediat. Sau: atârnă un rubin la gât sau ține-l în mână până când se'ncălzește. Dealtminteri și smaragdul era un talisman care se întrebuința adesea în terapeutică.

Este foarte curios pentru noi că în 1696 a putut apărea și a putut fi extrem de răspândită o carte cu numele de “Gunoiul tămăduitor", scrisă de Cristian Paullini, care în mod foarte serios recomanda pentru cele mai felurite boale excrementele a tot felul de animale. Pe baza acestei cărți s'au desvoltat de fapt pretutindeni așa numitele “farmacii de gunoi" ale lui Paullini. Până și în Anglia această metodă a fost răspândită. Comică ne apare metoda de însănătoșire a vâjâitului în ureche pe care o recomanda un lexicon de leacuri englez. Conform acestei metode se așează urechea bolnavă pe o turtă, anume pregătită, care va atrage “viermele" urechii. (Acest vierme al urechii nu era ceva neobișnuit, întrucât foarte multe boale se presupuneau că ar fi cauzate de viermi). În cealaltă ureche însă se pică o zeamă amară pentru ca în felul acesta ființa vicleană, vinovată de vâjâitul din ureche să fie gonită. Bineînțeles că zeama trebuia să treacă dintr’o ureche până'n cealaltă.

Lăsarea sângelui - practică medicală uzuală în evul mediu

Toate aceste metode sunt desigur cât se poate de nevinovate față de amputările cu securea și cu fierăstrăul de tăiat lemne, față de arderea rănilor cu fierul înroșit în foc și oprirea sângelui cu ulei fierbinte, care se aplica și la 1528, pretutindeni. Slavă Domnului că toate aceste metode barbare, împreună cu lăsarea de sânge, clistirile sau capetele de broască au dispărut.”

La final de articol nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tratamentele sau practicile medicale utilizate pe scară largă azi nu vor părea la fel de ciudate urmașilor noștri peste câteva secole…

Sursa: articolul “Tratamente barbare” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 august 1936

Citește mai mult... »

Bacșișul – arc peste timp

Bacșișul în 1899

“Cuvânt fermecător care deschide până și... porțile raiului. Nu știu dacă portarul nemuritor al drepților și fericiților în viața de apoi va fi atât de tare încât să reziste la sunetul plin de mister al cuvântului bacșiș și să nu deschiză porțile, chiar unui nevrednic de a sta în Eden. Azi bacșișul e omnipotent și universal. (…) Bacșișul de azi e cel mal periculos, cel fără de care, din nenorocirea moravurilor noastre încă ne-europenizate bine, nu poți face un pas, nu poți scoate un act de la o autoritate, nu poți respira în libertate. De acesta nu vorbim: vremea îl va înlătura.” (Th. I. Bercan – articolul “Istoria bacșișului” – publicat în “Foaia Populară” - numărul din 2 iunie 1899)

Citește mai mult... »

Scrisori de pe front: Dacă citești aceste rânduri…

De-a lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești. Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își apere țara și neamul. Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. Oricât de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă. Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile” primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să spere.

Mesajele trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești aceste rânduri înseamnă...”.  Și pentru că “românul s-a născut poet” scrisorile continuau de multe în versuri. Ioan Massoff – cunoscutul prozator și teatrolog – a primit câteva dintre aceste emoționante scrisori în versuri de la “sublocotenentul Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, concentrați undeva pe zonă” și le-a publicat în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei revistei “Realitatea Ilustrată”.

Citește mai mult... »

Povești despre cafea și cafegii

Nimic nu se compară cu plăcerea de a bea o cafea fierbinte și aromată, în intimitatea propriului cămin. Dar cafea nu se bea dintotdeauna. Dacă aveți puțin timp și o cafea bună la îndemână, o să vă spun acum câteva dintre poveștile cafelei:

Citește mai mult... »

Al optulea păcat capital

O anchetă realizată în anul 1935 de Alex F. Mihail, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”, încerca să răspundă la o întrebare delicată: “Care este după d-voastră cel de al 8-lea păcat capital?” Respondenți - câteva dintre personalitățile de marcă ale societății românești interbelice: Nicolae Iorga, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, N. D. Cocea, Horia Furtună, Izabela Sadoveanu, Camil Baltazar, Hortensia Papadat Bengescu. Dar nu numai ei…

 

Citește mai mult... »

Leacuri ciudate de altădată

Dintr-un manuscris de pe la 1740, din epoca în care medicina era practicată de "doftori, de vraci și de bărbieri", am cules pentru voi câteva rețete "puțin mai ciudate". Fac mențiunea că aceste leacuri trebuie preparate cu grijă de spițeri pricepuți pentru că “doctoriile nu sunt bolnavilor totdeauna de folos, dar celor sănătoși sunt totdeauna vătămătoare"...

Citește mai mult... »

Rețete și rochii cochete

Pas cu pas, adunând rețete publicate prin revistele de profil de la începutul secolului al XX-lea, începe să se alcătuiască aici a o adevărată „mini-carte de bucate”. Au fost până acum Rețete de deserturi ușoare de la 1907, Rețete (care distrug orice diete), Rochii și dulciuri la modă (prin anul 1906) și Rețete vegetariene a la Furnica. Completez azi “colecția” cu un alt articol pe teme culinare. Cititoarele blogului nu se vor supăra sper dacă printre rețete voi presăra câteva schițe și descrieri de toalete de pe la 1900. 

Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să închei cu “introducerea”  și - parafrazând îndemnul “Violetei de Parma” - să vă urez: “Mult curaj la gătit, poftă bună și… să-mi spuneți și mie dacă v-au ieșit și dacă v-au plăcut bucatele!”

Citește mai mult... »

Hipnoza în slujba sufletului şi a frumuseţii

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o perioadă în care hipnoza a început să se impună ca fiind un mijloc alternativ de terapie a sufletului. Practicată încă de acum 3000 de ani de doctorii egipteni sau cu multe secole în urma de magii Persiei, de fachirii hinduși sau de yoghinii indieni, hipnoterapia a devenit cu adevărat o știință abia începând din anul 1884, o dată cu publicarea de către doctorul francez Hipolyte-Marie Bernheim a studiului “Sugestia în stare hipnotică și starea de veghe”.

 

Deși acceptată cu greu la început, hipnoterapia a fost acceptată în timp de savanți de renume - cei mai cunoscuți dintre aceștia fiind Freud, Pavlov, Broca sau Prince - ca fiind o metodă alternativă de tratare a bolnavilor. Astăzi hipnoterapia începe să fie utilizată din ce în ce mai intensiv în întreaga lume. Vrei să îți schimbi comportamentul? Vrei să te lași de fumat? Vrei poate să îți vindeci acrofobia? Hipnoterapia poate fi astăzi o soluție…

Iată cum erau prezentate succesele noii științe în presa românească a anului 1929:

 

“Publicul se deprinsese să "vadă pe scenă, experiențele de hipnotism practicate de diverșii profesori în științe oculte". Parte din ele erau trucuri practicate de oameni abili, care făcuseră o meserie din aceste exhibiții. Puțini la număr știau că în clinicile din străinătate și chiar la noi în țară, medici cu renume, lucrează pe acest teren și au ajuns la rezultate fericite. Au ridicat hipnotismul la rangul de știință, numai prin munca și perseverența lor. Nenumărate sunt cazurile de vindecare în tratarea bolilor nervoase prin hipnoză, atunci când tratamentul lor prin medicamente n'a dat nici un rezultat. Dacă am porni de la teoria unui medic german, care a susținut că ‹‹minciuna››; este o boală nervoasă și că prin hipnoză se vindecă, am putea marca încă un aport considerabil adus în domeniul medical.

Hipolyte-Marie Bernheim

Hipnotismul a adus reale servicii și criminalogiei. Adevărat este că în multe cazuri mediul în somnul hipnotic a indus în eroare autoritățile; dar aceste cazuri izolate n'au descurajat pe cercetători. Profesorul psiholog Dr. Leopold Thoma, a pornit de la premiza că fața este oglinda sufletului. Orice stare sufletească imprimă pe obraz urmele ei. Mulțumirea sufletească se reflectează pe fața omului, supărarea la fel lăsând urmele bătrâneței.”

Ședință de hipnoterapie

Citește mai mult... »