Motto:
Joacă bine Moș Martine,
Că-ți dau pâine cu măsline!
În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, satele
românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care “jucau
ursul” și care cutreierau ulițele. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul “București și bucureșteni de ieri și de azi”:
“Pe
vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca
gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De
acolo și zicala: “S'a strâns lumea ca la
urs''. Jocul consta din câteva mișcări
ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o
luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de
ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea
ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.
 |
| Joacă bine Moș Martine... |
Acest
biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca
de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar
ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului,
operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună
de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea
tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce
sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească
ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot
afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai
are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și
de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea
redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte.” (1)
 |
Călcătura ursului
"un remediu pentru durerile de șale" |
Folcloristul Artur Gorovei relata și el despre modul în
care – pe la începutul secolului trecut - sătenii din Ibănești, județul Tutova
(județul Vaslui de azi) reacționau atunci când un ursar ajungea cu ursul lui în
sat:
“Poporul
de aici (Ibănești – Tutova), mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl
cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, ea’ți răspunde:
‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè,
iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu
are să ne meargă ghine.”
Nu rare erau prilejurile în care prin târgurile sau prin
satele românești puteai să vezi “spectacole” precum cel consemnat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 13 octombrie 1928: „O femeie cu basma s-a lungit pe trotuar, cu fața în
jos. Ursarul îmboldește animalul, care se urcă pe spinarea femeii și începe să
țopăie pe ea. Ce să fie acest spectacol inedit și care pare fără rost? Ei bine,
o calcă ursul, „ca să-i treacă durerile de șale”; bizară superstiție, - sau
poate că masajul pe care-l face ursul țopăind pe trupul bolnav își face
efectul. Iar dacă te-ai speriat, obiceiul îți impune să cumperi „păr de urs”; țiganul
va smulge din crupa ursului câteva fire de păr, „pentru sperietură”, și ți le
va vinde cu un leu firul...”
Tot Artur Gorovei
consemna și câteva dintre vechile credințe ale românilor referitoare la urs:
 |
| Satul adunat la jocul ursului |
-
“ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la
biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”.
- „când visezi urs înseamnă noroc”.
-
“se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și
apoi îi va trece durerea”.
-
“cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te
afumi cu păr de urs”.(2)
Perioada interbelică a adus cu ea modernizarea societății
românești. Odată cu această schimbare ursarii au devenit tot mai rari în
peisajul satelor și al mahalalelor noastre. Scriitorul Felix Aderca surprindea
această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al
revistei “Realitatea
Ilustrată”:
“Pe
drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se
ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc
spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul
cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de
parcă ar umbla numai pe covoare.
 |
| Ursul joacă "prin zvonuri de tobe" |
Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după
rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase
și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene
peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii
de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate,
invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte
de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului,
se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de
spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri
libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce
înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui
partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am
deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura
întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică
soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea
țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria
lor, ursul ține la țiganul care-l bate și țiganul dă de mâncare
ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.
 |
| Ursarul și ursul lui |
Nu
s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului:
Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!... Căci poate nu e
departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem,
de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut
zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia”. (3)
Cu toate acestea rămânea nostalgia vremurilor trecute, pe
care Radu Gyr o transpunea în versuri:
Tot
mai rar prin mahalale desfundate
Primăvara,
trec țigani ursari,
Cu
obrajii arși de zări înveninate
Cu
amieze largi în ochii mari.
Trec
ursari, ducând prin praf și șanțuri
Urșii
mohorâți și pădureți.
Parcă
duc pădurile în lanțuri,
Parcă
duc mormane de tristeți…”(4)
Surse:
(1)
Victor Bilciurescu – “București și bucureșteni de ieri și de azi” – Editura
“Universul” – 1945
(2)
Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” – 1915
(3)
Felix Aderca – articolul “Ursul și prietenii lui” – publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”
(4)
Radu Gyr – “Țiganii ursari” – publicată în numărul
din 17 iunie 1939 al revistei “Universul Literar”
Postări
