Câinele pământului, Grivanul sau Țâncul pământului
Paragrafe:
- Cățelul pământului - legende
- De ce trăiește ascuns
- Cățelul pământului - superstiții
- Țâncul pământului și albina
Cățelul pământului |
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Cățelul pământului |
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi "credem în semne” care ne influențează viața sau care ne prevestesc viitorul. Suntem superstițioși – dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiții, culese de eminentul folclorist Artur Gorovei la începutul secolului trecut și publicate în volumul “Credințe și superstiții ale poporului român” – publicat în anul 1915 (disponibil în colecția digitală a Bibliotecii Digitale a Bucureștilor):
În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenilor, aceștia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcție de poziția soarelui sau a stelelor. Uneori aștrii cerului se ascund printre nori și de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea păsărilor".
Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru pentru alungarea spiritelor necurate sau pentru “prinderea farmecelor, a descântecelor sau a vrăjilor". Este întrebuințat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât și cel de vară. “Femeile știutoare” folosesc însă cu precădere usturoiul de toamnă pentru a face vrăji sau pentru descântece.
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme. Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolului al XX-lea – și persistă în lumea de azi. Se rosteau și atunci, ca și acum “incantații speciale" pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. Dar descântecele se fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic pentru orice situație ivită în viața există o soluție în lumea farmecelor și a descântecelor. (din articolul “Iubirea în farmece, cântece și… descântece”).
Voi completa articolul cu descrierea câtorva vrăji și descântece de dragoste. Nu a fost atât de simplu pe cât s-ar putea crede (o simplă căutare cu ajutorul d-lui Google vă va lămuri). O explicație am găsit într-o importantă culegere de folclor – “Materiale folkloristice” - publicată în anul 1900 prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu – membru al Academiei Române:
“Culegerea acestui gen de literatură poporană e cea mai anevoioasă, din cauza numărului restrâns al celor ce sunt depositarii descântecelor și a vrăjilor. De obicei puține femei bătrâne mai știu a descânta și a vrăji; apoi ele au superstiția de a nu comunica cuiva vr’un descântec, de teamă ca nu cumva descântecul, o dată comunicat, să nu mai aibă tărie, și astfel meșterițele descântătoare sau doftoroaiele satelor să-și piardă meseria lucrativă.”
Descântec de dragoste |
Asta era în anul 1900 și a mai trecut un veac de atunci… Din aceiași culegere de folclor am “cules” pentru voi descrierea câtorva descântece și vrăji. Doar pentru lectură:
Una dintre superstițiile adânc înrădăcinate în conștiința poporului român – dar întâlnită și la multe alte popoare – este credința în deochi. Deochiul este privit de cele mai multe ori ca fiind o boală datorată puterii vătămătoare pe care o poate avea o privire malefică. Credința în deochi are o istorie milenară care “urcă în vremile vechi până la indieni, care numesc deochiul drichti-docha”. (1) În vechime, teama oamenilor de puterea pe care o poate avea o privire stăruitoare – admirativă sau invidioasă - era prezentă la popoare din aproape întreaga lume antică (în Franța, Polonia, Scoția) dar mai cu seama în țările din bazinul mediteranean (Grecia, Turcia, Italia, Spania) și în cele din Orientul Mijlociu.
În Italia “napolitanii dau cel mai mare crezământ jettaturei. Pliniu vorbind de
vrăjitorii Iliriani, zice că privirea lor amețea și putea aduce chiar
moartea. (…) În Africa (Abisinia) credința deochiului e iarăși
răspândită. Un om mai de seamă, când vrea să bea, trebuie ca un servitor
să-i ție înaintea ochilor o pânză ca să-l acopere de ochii cei răi.
(...) Arabii cred și ei în deochi. Evreii cei habotnici merg mai
departe, ei acoperă mâncarea lor și scot numai bucăți-bucăți spre a nu
fi deocheați. (…) Turcii au și ei această superstițiune. Pentru ca
copiii lor să nu fie deocheați, li se atârnă de cap o scufiță albastră.
Spaniolii au mers și mai departe cu credința. Abatele Migne ne spune că
un spaniol avea ochii atât de ageri încât uitându-se fix la ferestrele
unei case, îi spărgea geamurile.” (2).
Joimărița - spaima fetelor leneșe |
Adunând apă de dragoste și frumusețe |
Înroșind ouăle de Paști |
La joc în zilele de Paști |
Miei de vânzare 1934 |