Despre reacția
bucureștenilor față de lansarea modei rochiei pantalon am vorbit mai
demult. Să știți însă că această "profundă inovație vestimentară"
a declanșat o dezbatere aprinsă în societatea
românească la începutul secolului trecut (nu doar în cea bucureșteană – după
cum o să vedeți). În centrul acestei dezbateri nu erau doar vestitele
"rochii-pantalon" ci și părerile împărțite cu privire la rolul și la
locul femeii în societate. Mă voi rezuma astăzi la câteva articole din presa
anului 1911 care au avut ca subiect noua modă. Articolele sunt selectate din
săptămânalul umoristic bucureștean “Furnica”, din ziarul arădean “Tribuna” și
din “Unirea - Foaia bisericească și politică”:
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Caută pe blog:
Postări populare
-
“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de part...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Obiceiul tăiatului moțului și al ruperii turt ei este un ritual adânc înrădăcinat în tradiția poporului nostru. Practică precreștină, ca...
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Una dintre marile tragedii ale României interbelice a fost fără îndoială incendiul bisericii din Costești (Argeș) din anul 1930 . Au mu...
-
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi " credem în semne ” care ne influențează viața ...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Ștrandul Kiselef f – cel care a primit mai târziu numele de “ Ștrandul tineretului ” - a fost cel mai mare bazin public și de asemenea...
Pagini:
Contact:
Recomandări:
-
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi " credem în semne ” care ne influențează viața ...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ ne este dat ” de spiritele cele rele. Românii credeau de ase...
-
Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pent...
-
“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de part...
Bucureștiul interbelic văzut prin ochii unui reporter străin
În
toamna anului 1937, în redacția revistei “Realitatea Ilustrată” se prezenta un
tânăr berlinez “de vreo 35 de ani, înalt,
bine legat, cu o frunte largă și abia bolborosind câteva cuvinte românești”.
Nu era altul decât “dl. Rudolf Birnbach, un
renumit reporter fotograf din Berlin”. În timpul întâlnirii avute cu secretarul
de redacție, reporterul german și-a exprimat surprinderea pe care a avut-o descoperind
“frumusețea și eleganța Bucureștilor”,
“pe care – din auzite – îl credea
cu totul altfel”.
Discuția din redacția revistei interbelice nu a rămas – din fericire pentru noi
– doar una amicală. În numărul din 29 septembrie 1937, revista “Realitatea
Ilustrată” publica un amplu fotoreportaj cu titlul “Surprizele pe care le încearcă un străin pe străzile Bucureștiului”.
Vă invit să privim împreună fotografiile “luate” de reporterul Rudolf Birnbach
pe străzile Capitalei, fotografii însoțite de comentariile de rigoare:
Lecția de mecanică a Regelui Mihai
Regele Mihai I al României a fost un împătimit al automobilismului.
Regele nu și-a ascuns niciodată pasiunea care i-a marcat viața: „Cred că
m-am născut cu volanul în mână”. Încă de la vârsta de șase ani a fost
cuprins de pasiunea pentru motoare și pentru automobilele de toate felurile.
Tocmai de aceea cred că un articol apărut în anul 1931 care relata cu lux
de amănunte momente din viața Voevodului Mihai - pe atunci în vârstă de 9 ani
- petrecute în garajele regale, merită citit și de noi, cei de azi. Articolul a
fost scris de reporterul A. Dumbrăveanu și a fost publicat în săptămânalul
“Realitatea Ilustrată” – numărul din 26 martie 1931:
Români pe Insula lacrimilor
Una dintre cele mai mari metehne ale României
de azi nu și-a găsit încă soluția. Dezastrul plecărilor în străinătate continuă.
Să nu credeți însă că emigrarea masivă reprezintă o mare problemă pentru
societatea românească doar începând cu anul 1989.
Emigrarea în America scrisă de unul care a fost acolo
Totul a început acum mai bine
de un secol. Primul mare val de români care au emigrat spre America s-a
înregistrat la începutul secolului al XX-lea. Mulți românii
– iobagi ai grofilor unguri din Ardeal sau “sclavi” ai marilor boieri din Regat
- au luat atunci drumul pribegiei. Un drum de câteva mii de kilometri, un trist
drum al dezrădăcinării, un drum care avea să-i transforme în numai câteva
săptămâni din țărani asupriți în “cetățeni
liberi ai celei mai democratice republici”.
Principalele cauze pentru care
românii își părăseau la începutul secolului al XX-lea căminele
din România erau menționate de Ion Iosif Șchiopul în studiul său “Emigrarea în America
scrisă de unul care a fost acolo”, publicat în anul 1914 de “Biblioteca
Poporală a Asociațiunii”: „Fără îndoială, una dintre pricinile de
căpetenie ale emigrării este sărăcia, greutățile mari și multe cu care are să
lupte țărănimea noastră acasă. La această sărăcie s’a mai adăogat, apoi, și vitregia vremilor și răutatea oamenilor. În cântecele
noastre poporale în care emigranții noștri își varsă amarul despărțirii, mereu
întâlnim vorba sărăcie:
‹‹Firicel de salumastră,
Vai săraca țara noastră
Nu-i în stare să ne ție
Că-i plină de sărăcie!›› (1)
Odată luată decizia emigrării, familiile românești își începeau pregătirile
pentru plecare. Preotul Ion Podea – paroh într-o cumunitate românească din
orașul american Farrel pe la 1900 - povestea : “Când se pregătiau cei
dintâi țărani români de plecare, în căsuțele lor erau plângeri și tânguiri.
Plângeau părinții, plângeau copii, plângeau rudeniile și vecinii și jelea tot
satul. Mergeau mai întâi la cel mai apropiat oraș, unde își cumpărau ‹‹haine nemțești››, peste cari încingeau cureaua,
îmbrăcau pieptarul de oaie, își luau pălăria sau căciula obicinuită, își
încărcau desăgile sau sacul cu merindea, îl puneau pe umeri și după un ‹‹Doamne
ajută!›› luau drumul peste Pesta la Viena, unde îi aștepta agentul care îi trimitea
la Brema sau Hamburg. (…)Cu chiu, cu vai, cu trenuri pierdute și vapoare de
mărfuri, de multe ori ajungeau în America numai după luni de zile.” (1)
1913: Vapor care ducea emigranți europeni în America |
Insula lacrimilor
Sfârșitul călătoriei și acostarea vaporului în portul New York nu însemna
însă și sfârșitul calvarului. Pentru foarte mulți dintre dezrădăcinați calvarul
abia începea:
“Emigranții, istoviți și sdrobiți cu
totul de lunga călătorie, de boala de mare, de care nu scapă nimeni, de traiul
rău pe vapor – apropiindu-se de New York – zăresc încă din mari depărtări clădirile americane uriașe; trec pe lângă statuia “Libertății” (o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie), și intră apoi
în port. Călătorii din clasa întâi și a doua trec pe pământ american îndată ce
s’a oprit vaporul, iar cei din clasa a treia
trec cu vaporașe mai mici pe un ostrov numit ‹‹Ellis Island››, unde se află o vamă
americană numită ‹‹Castle Garden››.
1920: Vaporul trece pe lângă Statuia Libertății
"o femeie uriașe din fier, care ține în mâini o făclie"
|
Ellis Island
Ajunși pe Ellis
Island, emigranții trec mai întâi unul câte unul pe dinaintea unui medic, care îi
cercetează așa mai ușor. Printre gratii de fier ajung la alți doi medici cari
sunt rânduiți pentru vizita de ochi; ajung
apoi la vizita poliției, unde sunt ispitiți dacă nu sunt cumva fugari sau chemați cu contract
în America. Cei ce trec peste toate vizitele acestea ajung în sala de așteptare
unde-și schimbă banii și-și scot biletul de tren până la orașul unde vreau să
călătorească. Cei pe care medicii nu i-au aflat deplin sănătoși sunt duși
înaintea unui nou sfat de medici cari îi cercetează din creștet până în tălpi.
Cei care au cea mai mică greșeală trupească care ar putea să le îngreuneze
munca, sunt opriți a rămânea în America. Poliția îi duce în Casa de deportare,
pe care emigranții noștri cu drept cuvânt au numit-o ‹‹Casa plângerii››. Aici
se află întotdeauna zeci de femei, copii mici cari plâng cerând de mâncare de
la maicele lor înecate și ele în plâns;
feciori juni și fete mari și bărbați în toate vârstele cari își plâng și
puținul noroc ce-l avuseseră înainte de plecare. Bărbații despărțiți de copiii
și nevestele lor își petrec ziua în o sală mare, iar noaptea își frâng oasele
pe niște paturi cu trei rânduri, fără perină la cap și fără așternut – ca
paturile făcătorilor de rele în temnițe. Așa chinuiesc zile și săptămâni
de-a rândul până ce vaporul care i-a adus în America îi duce înapoi.
Emigranți în așteptarea controlului medical de pe Insula Ellis (1913) |
Pentru
acești nenorociți – și numărul lor este mare, căci autoritățile americane nu
glumesc când e vorba de legi – începe o nouă viață și mai amărâtă ca la venire.
Dacă până în America pe vapor au fost prost hrăniți, siliți să steie câte 10-20
într’o cameră mică, iar cei mai mulți să doarmă unde pot, pe podelele goale, fără
să aibă cu ce să se acopere – tot omul își poate închipui ce trai vor fi având
la întoarcere, când vaporul îi duce pe degeaba. Mâncarea e și mai proastă ca
înainte; banii cu cari la venire își mai
puteau cumpăra câte ceva sunt pe sfârșite; năcăjiți și amărâți
sufletește, boala de mare îi doboară și mai mult. La cea mai mică vijelie – și
nu trece zi fără vijelie – toți sunt siliți să coboare în încăperile din
adâncurile vaporului, unde nu pătrunde lumina, iar aerul intră numai pe niște
ferestruici îndosite. Iar dacă vreunul cade înfrânt de atâta trudă și nenoroc
și moare, îl ridică oamenii de pe vapor în taină, noaptea, îl așează într’un sac de care leagă nește greutăți, și-l lasă să cadă în mare, tot noaptea,
nejelit de nimeni, neștiut de nimeni!...” (1)
Insula lacrimilor în anul 1935
Două decenii mai târziu, articolul “Insula lacrimilor” (publicat în numărul
din 20 februarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”)
consemna: „În preajma portului New-York există o mica insulă înscrisă
pe harta geografică sub numele: Insula Ellis. Totuși, nici un cetățean al
Statelor-Unite nu numește această insulă altfel decât cu binemeritatul ei
supra-nume de: Insula Lacrimilor. Într’adevăr această insulă,
insula carantină a portului New-York, a fost udată poate de cele mai multe și
cele mai amare lacrimi din lume, lacrimi de emigranți și lacrimi de expulzați.
Emigranți care așteaptă să li se hotărască soarta (1935) |
Insula
Ellis și-a început trista ei misiune de insulă-carantină încă înainte de război
(notă:
înainte de Primul Război Mondial), când afluența
înfometaților, a prigoniților și a aventurierilor amenința Statele-Unite ca un
adevărat pericol. Statele-Unite, care din anul 1820 până în anul 1917
deschisese larg porțile unui număr de 37 milioane de emigranți (dintre care 32
milioane de europeni) hotărî la un moment dat să-și mai reducă din elanul său
ospitalier. Orice emigrant, înainte de a păși în mult visatul Eldorado, trebuia
să treacă prin purgatoriul insulei Ellis. Cel mai greu examen al vieții lor,
examenul de admitere care le deschidea drumul unei noi vieți. Câți dintre cei
cari au pornit într'un voiaj chinuit peste țări și mări n'au fost nevoiți să
refacă acest drum, după ce și-au dat tributul de decepție și descurajare Insulei
lacrimilor!... Hârtii găsite în neregulă, formalități greșit îndeplinite,
pleoape trădând o boală de ochi, o febră dubioasă, amenințând să contamineze întreaga
Americă cu cine știe ce microb satanic... iată câteva exemple din coșmarurile examenului
carantinei din “Ellis Island”. După război, insula
lacrimilor cunoscu puțină liniște, grație unui nou sistem al admiterii intrării
în Statele-Unite. Cei cari doreau să plece acolo se supuneau unei examinări a
consulatului respectiv din propria țară.
New York-ul văzut de pe Insula lacrimilor (1935) |
Dar
iată că de câțiva ani, Insula Lacrimilor începe să se animeze din nou, de o
nouă armată de disperați, prizonieri ai imenselor hale de mâncare și culcare,
victime ale crizei mondiale. Efectul acestei crize a fost, nu numai strângerea
aproape până la refuz a șurubului emigrărilor, dar și un altul și mai
dezastruos, acela al expulzărilor din Statele-Unite. La cea mai mică abatere de
la legile statului, străinii tolerați ani de zile, ajunși chiar la frumoase
situațiuni, primesc într’o bună zi ordinul de a părăsi America. Și
dacă în felul acesta americanii cred că soluționează într'o infimă măsură problema
șomajului, în schimb tragedia Insulei Lacrimilor crește în chip desnădăjduitor.
Expulzații așteaptă acolo pașapoartele care le îngăduie intrarea... în propria
lor patrie, patria-mumă, care astăzi nu se bucură de înapoierea fiilor ei risipitori.
Insula
Lacrimilor este astăzi scena pe care se petrece cea mai
semnificativă, cea mai caracteristică dramă a epocii noastre. Scenele tragice
se țin lanț: se despart pe veci prieteni, se despart frați, părinți de copii,
de acei cari, împinși de nevoile vieții, au știut să dobândească la timp
cetățenia țării care îi hrănea. Se despart, plângând cele mai dureroase lacrimi
pe insula Ellis, acei cari nu s'au putut desprinde de țara de origine.
Români transilvăneni în carantină pe insula Ellis (1935) |
Un
tânăr român plecat de multă vreme din țara unde își lăsase logodnica, nu putu
să-și aducă ființa iubită lângă el deoarece legea emigranților nu-i îngăduia
intrarea în America. Într'o bună zi, tânăra fată își procură un pașaport, și cu
toate amenințările repatrierii ei de la porțile New-Yorkului, se îmbarcă pentru
Statele Unite. Pe Insula Lacrimilor o aștepta logodnicul ei. O cununie
celebrată în ritm american îi acordă permisiunea imediată de a păși în țara
mult dorită.
Cele
mai ciudate lacrimi au fost însă desigur vărsate de un camarad, care a făcut
cea mai puțin amuzantă vizită Insulei Lacrimilor: Pleca spre Statele-Unite
într'un voiaj de plăcere. La vizita medicală pe care a avut grijă s'o facă la
consulatul american, i s'a atras atenția că are ochii puțin injectați și să se
supună unui tratament, pentru a nu avea dificultăți la debarcarea în Noul Continent.
- În
tot timpul traversării, îmi povesti camaradul, mă priveam din sfert în sfert de
oră în oglindă, examinându-mi starea ochilor mei. În primele zile o găseam
perfectă. Dar cu cât mă apropiam mai mult de țintă, mi se părea că ochii mei
sunt mai roșii. În ultimele zile, cuprins de o adevărată panică, am început
să-mi picur în ochi tot felul de doctorii... Starea ochilor mei se înrăutățea
din sfert în sfert de oră. Ori de câte ori mă uitam în oglindă. Îmi picam
picături cu frenezia cu care morfinomanul își face înțepături de morfină...
Ne-am apropiat de New-York. Coborâm pe Ellis Island. Emoția examinării mă face
palid ca lămâia. Paloarea mea scoate și mai mult în evidență roșeața ochilor...
Aud deodată ca prin vis: “Interzis de a intra. Boală gravă de ochi.”... Și cu acești ochi nu mi-a fost dat decât să văd silueta
statuii Libertății și să vărs pe Insula Lacrimilor cele mai înciudate lacrimi
cari s'au vărsat vreodată.” (2)
Pentru cei trecuți prin furcile caudine ale Insulei Eliis “visul american” putea să înceapă. Dar
acest vis nu era întotdeauna unul cu final fericit, poate pentru că: “Este libertate multă în America; robia sângeroasă de mai nainte s’a șters, dar în locul ei a
venit o nouă robie, ce-i drept mai puțin sângeroasă, dar tot atât de grea: robia banului.”
Povestea emigranților români din America sau
de aiurea este o poveste parcă fără sfârșit. Este povestea celor care se
despart de o țară care nu a știut și nu știe încă să-și prețuiască cetățenii. Rezolvarea
acestei probleme e însă într-atât de simplă încât reporterul ziarului “Tribuna” a reușit să o
concentreze într-o singură frază: “Scadă
guvernul dările și facă să înceteze blăstămățiile, atunci nu vor merge atâția
în America!” (“Tribuna” numărul din 2/15 februarie 1907)
Surse:
(1) Ion Iosif Șchiopul – “Emigrarea în
America scrisă de unul care a fost acolo” – publicată de “Biblioteca
Poporală a Asociațiunii” – Sibiu, martie 1914
(2) articolul “Insula lacrimilor” – publicat în
revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 20 februarie 1935
Oameni din porturi
“Reportajul
e un gen minor, un roman mic, abia schițat. De-abia ai prins să-l scrii, să
lămurești ceva, că trebuie să lași ca fotografiile: priveliști și chipuri, să
vorbească, în joc de alb și negru și să închei. Un film cu vorbe și imagini.” –
spunea N. Papatanasiu (prozator, critic literar și publicist român) în debutul reportajului său “Oameni din porturi” – publicat în numărul din 13 ianuarie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Cu
toate acestea, articolul publicat este o dovadă că reportajul literar nu este în nici un caz “un
gen minor”. Nicolae Papatanasiu a reușit cu ajutorul cuvintelor să imortalizeze
imaginea unei lumi cu adevărat aparte. Vă invit să redescoperim împreună lumea
pierdută a “oamenilor din porturi” de altădată:
“Dacă încerci să îmbrățișezi
într'o privire Brăila, ápo to Yatziti, cum spun Grecii din port, adică dinspre
Ghecet, ea nu se desvăluie decât în parte: docurile, șantierul și pescăriile,
magaziile de cereale - și tocmai sus, pe dâmb: grădina publică, cu turnul de apă,
durat în ciment; ciudat mausoleu. Portul, cu danele lui, cu pontoanele, cu șiragurile de șlepuri goale, cu cele două-trei vase uriașe - de mare, negre sau
roșii, adevărați titani pe lângă remorcherele minuscule - acest port cu palatul
alb al agenției N.F.R.- ului, în fața căruia vine să acosteze “Gălățeanul”, vaporul
“Principele Mircea” - alb ca o lebădă, portul cu clădirile fumurii, cu
fabricile inactive, cu tramwayul, același ca’n cărțile poștale de-acum
cincisprezece ani - gonind spre docuri, de unde se'ntoarce gol – pentru că
n'are pe cine aduce în oraș - portul Brăilei îl ai în față,
coborând de pe pontonul “pasagerului”.
Se deapănă aici un film, cu încetinitorul, obositor și enervant. Viața portului s’a
risipit, s'a stins. Elevatoarele, aceste ciudate animale mișcătoare care mi-au
uimit copilăria cu huruitul și forma lor, cu jocul brațelor și-al roților, (ceea
ce le dădea un aspect de automat, dintr'o baracă de panair) au încremenit acum,
lângă șlepurile cu hambarele goale, lângă remorcherele cu cazanele stinse. Apele
fluviului își scriu cu poleială firul, în mijloc. Acolo, cursul e mai repede,
mai năvalnic. La chei, undele molipsite parcă de atmosfera întregului port,
sunt mai molcome, undelemnii, lâncezind între trupurile negre - ca de balene
titanice, ale șlepurilor.
Doar vapoarele de
pasageri, dinspre Silistra sau Turnu-Severin mai răzvrătesc, cu sbaturile,
măruntaiele apelor. Atunci undele clocotesc ca de o mânie surdă și adâncă, se
sbat cu puteri nebănuite, ca și cum ar voi să asvârle pe uscat somonii de
smoală care par a fi șlepurile sau svârlugele remorcherele. Nu izbutesc însă
decât să le clatine, să le lovească unul de altul trupurile lor de tablă, să
clatine lanțul ancorelor, să întindă parâmele de sârmă – legate tocmai la țărm
de stâlpi de fier - să trezească din visare pe căpitanul care fumează din pipă,
pe-un colț din hambar. Ochii lui fug o clipă după năluca vaporului, care trece
spre ponton, la debarcader. Toată minunea unei călătorii e perindarea aceasta
cinematografică, pe lângă bord, a țărmurilor, a vaselor! Șlepul lui e prins
alături de alte cinci, înțepenite în legături. Ancorele lăsate în clisa apelor,
s’au afundat în adâncuri. Au trecut luni de zile de când n'au mai încărcat
hamalii prăfuiți nici un bob de ovăz, în hambarele ERNESTINEI. Cu o lună și
ceva în urmă, au ieșit din iernat, de pe canalul Ghecetului. Odată cu ghețurile
topite, ERNESTINA a fost adusă aici. Alături se află S.R.D. 326, apoi: CLITEMNESTRA;
ARIADNl, IFIGENIA și KRITI.
La ghicitoare
Orașele
noastre de azi adăpostesc, asemeni celor de ieri, un număr mare de ghicitoare
în cărți, în cafea sau în palmă, clarvăzătoare, cititoare în globuri de
cristal, în horoscoape, în stele sau în… ochi de bufniță. Nici în acest
“domeniu” nu s-au schimbat foarte multe lucruri. Poate că doar mijloacele de
publicitate utilizate azi (mediul virtual dar nu numai el fiind supraaglomerat
de astfel de oferte), aspectul și mărimea caselor "ghicitoarelor de top”.
În zilele de azi, ca și acum un veac, ghicitoarele și clarvăzătoarele sunt la mare
căutare și “mii de suflete își alină
durerile, își împletesc nădejdile sau își fac capul calendar…” în lumea
magiei. Vom pleca așadar împreună în căutarea unei “cărturărese” (așa
erau numite ghicitoarele în cărți pe la începutul veacului trecut), însoțind pe de
mai vechiul nostru prieten Ion Tik - reporter al “Ilustrațiunii Române” prin anul 1929 - și de
fotoreporterul Ignat:
Procesul cocardelor tricolore
Sibiu,
27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați în procesul Memorandumului se
întorceau în orașul natal. Sibienii organizează întâmpinarea “osândiților” la
gară. Un grup de domnișoare poartă cocarde tricolore. Un gest considerat de bun simț astăzi, nu-i așa? Articolul următor, publicat de revista „Universul literar”, în numărul din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era
deloc așa:
"Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul domnișoarelor române de
peste munți date în judecata tribunalului din Sibiu. Ele erau acuzate că cu
ocazia plecării acuzaților în procesul Memorandului și a întoarcerii lor la
Sibiu au purtat cocarde tricolore și au făcut demonstrații politice. Iată
numele acelor domnișoare: Jos la dreapta și la stânga sunt d-șoarele Eugenia și Leontina Simonescu; sus la
stânga sunt d-șoarele Elena Cunțan, care
stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina
Cunțan; la dreapta e d-șoara Letiția
Roșea. Pe pag. 4-5 dăm un tablou reprezintând scena procesului, care a avut loc
la începutul lunei Decembrie.
Pertractarea
procesului a început la orele 8 dimineața. Sala judecătoriei era înțesată de
public român. Se aflau de față d-nele: Emilia Tilea, Russu, Popescu,
Crişan-Moldovan; apoi d-şoarele: Eugenia și Lucreţia Popescu, Sabina Brote,
Agnes Cristea, Olimpia Neagoe, Tăbăcaru Jurca, Florica Roşea, Bârzea, Mihaiu etc.
Acuzatele erau asistate de d. dr. A. Frâncu, avocat. Procesul a fost condus de
d. Graiss, sub-jude. După ce a tălmăcit pe românește actele din dosarul procesului,
d-sa citește §86 din procedura de drept, care cuprinde dispozițiunile ce
judele poate lua în decursul desbaterii procesului, adică pedeapsa ce dânsul
poate da la caz dacă vreunul dintre cei prezenți în sală nu s'ar purta conform
regulamentului. Procesul verbal se face
în limba ungurească.
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Urmărește pe Facebook:
Urmărește pe Twitter:
Cele mai citite articole:
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi " credem în semne ” care ne influențează viața ...
-
Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pent...
-
În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ ne este dat ” de spiritele cele rele. Românii credeau de ase...
-
Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina este locul din România care ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste părintească. ...
-
Una dintre marile vedete ale teatrului românesc din perioada interbelică a fost - fără îndoială - actrița Nora Piacentini (n. 1905 – d....
-
Motto: colo-n deal la mandravela a pierdut-o jean pe stela toți s-au dus cum-necum pe jos sau călare cu ulcică-ntre picioare hai noroc și u...