Maria Mohor a fost una dintre cele mai frumoase și mai talentate actrițe din perioada interbelică. Frumusețea sa legendară era dublată de un talent care tăia respirația criticilor vremii. F. O. Fosian o caracteriza astfel::
“E o actriță consacrată, o actriță a marilor realizări și a marilor succese. Și aceasta independent de frumusețea ei. Căci Maria Mohor este frumoasă… Prea frumoasă!”.
Dovadă a frumuseții ei ne-au rămas doar câteva mărturii fotografice. Din păcate, rolurile jucate de Maria Mohor n-au rămas decât în amintirea privilegiaților care au văzut-o pe scenă — prea puțini rămași printre noi. Aceasta este, poate, pariul pierdut de teatru în competiția cu cinematograful: pelicula rămâne, în timp ce magia scenei se pierde în timp.
"În roluri de tragedie, de dramă ca și în roluri de comedie, a adus nota caracteristică a unui talent desăvârșit și, repet, a unei frumuseți nu mai puțin desăvârșite, talent și frumusețe care se contopesc întru realizarea rolurilor."
Maria Mohor: Anii de debut și ascensiunea
Absolventă a "Academiei de Muzică și Artă Dramatică" (clasa Ion Manolescu) și a Conservatorului (clasa Nicolae Soreanu), Maria Mohor a debutat în rolul “Stareței” din “Sora Beatrice”, jucând alături de Marietta Sadova și Al. Critico.
Cariera ei a purtat-o pe scenele Teatrului Național din București, dar și la teatrele “Regina Maria”, “Ventura” și “Muncă și Voie Bună”. În plan personal, în 1936, actrița s-a căsătorit cu renumitul autor dramatic Victor Ioan Popa.
"Mona" și succesul istoric al piesei "Steaua fără nume"
Rolul
care va rămâne cu siguranță în istoria teatrului românesc este acela al "Monei"
din piesa "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian.
O premieră sub spectrul cenzurii
Premiera a avut loc
în ziua de 1 martie 1944 la Teatrul "Alhambra", în regia lui Soare Z.
Soare. În distribuţie: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora
Piacentini, Nineta Gusti, Mircea Șeptilici și Mircea Anghelescu.
| Cronică și notă din revista "Rampa" (5 martie 1944) "Steaua fără nume" de... Victor Mincu sau Mihail Sadoveanu |
Aceasta
premieră ascunde o poveste adevărată: în anul 1944, din cauza legilor
antisemite impuse de statul român, evreilor fiindu-le interzis să apară pe
afișele teatrelor românești, Mihail Sebastian nu avea drept de semnătură.
Autorul menționat pe afiș: "Victor Mincu" (în fapt este vorba despre
Ștefan Enescu un fost coleg de liceu al lui Mihail Sebastian la Brăila).
La
premieră sala a fost arhiplină. Agenții Siguranței statului împânzeau și ei
sala Teatrului "Alhambra". Cronicile de a doua zi spuneau:
”Nu
a fost un succes, a fost un triumf!"
Analiza crizei teatrelor: Un interviu vizionar
Deși unii ar putea fi tentați să vadă doar frumusețea actriței, Maria Mohor demonstra o profunzime intelectuală rară. Într-un interviu acordat revistei “Ilustrațiunea Română” (17 februarie 1932), ea făcea o analiză a "crizei teatrelor" care rămâne uluitor de actuală și astăzi.
Iată dialogul integral dintre reporterul “Narcise bleue” și Maria Mohor:
Maria Mohor - interviu integral (1932)
Maria Mohor - interviu integral (1932)
“- Credeți că există o criză a teatrului?
- O criză a teatrului? Nu cred că exista în realitate, deoarece e destul teatru pe lume care stârnește admirație. Există o criză a teatrelor. E o nuanță. Și această criză are pricini multiple. Cea dintâi, socot că e lipsa unei literaturi dramatice actuale valoroase. Teatrele se hrănesc azi cu reluări și cu piese desmormântate, jucând doar ca sacrificiu literatură dramatică actuală, ceea ce este tocmai contrariul unei situații normale.
În al doilea rând, actorii sunt auziți prea mult. Cel puțin la noi aceasta e situația. Publicul ajuns să-i cunoască prea bine, începe să-și piardă interesul deoarece aproape că înțelege, din distribuție, subiectul. În primul rând nu mai vede personajul, ci actorul și în al doilea rând știe că Vraca (ori Tony Bulandra, de pildă) are să fie iubit până la căderea cortinei. Și așa de deprins este publicul cu asta, încât nici nu mai admite să fie altfel. Aici însă e o îngustare dureroasă a căilor unui actor și ea sfârșește astfel cu o demonetizare sigură, oricât de valoros ar fi elementul actoricesc!Și, în sfârșit o pricină mai serioasă ca toate, cred că este scumpetea locurilor. Viața s'a ieftinit simțitor și totul merge grabnic spre normalizare. Numai teatrele au prețuri de „război", ca să întrebuințez o expresie curentă. E o disproporție strigătoare mai ales când ai în coastă cinematograful cu prețuri ridicul de mici. Valoarea filmelor este pe al doilea plan. Exemplul filmului lui Chaplin “Luminile orașului" care a avut o reclamă formidabilă, dar a suferit un eșec tot așa de formidabil, ne este aproape. Și pricina a fost acolo că prețul de intrare era 100 lei, în loc de cei 50-60 cât era de obicei.
- Ce credeți despre viitorul teatrului în raport cu desvoltarea cinematografului?
- Viitorul teatrului în raport cu desvoltarea cinematografului? E..., de pot spune asa în raport direct proporțional. Căci între teatru și cinematograf nu-i decât o legătură: cel din urmă e o excelentă fabrică de spectatori pentru cel dintâi. Gândiți-vă că mișcarea teatrală din ultimii treizeci de ani coincide tocmai cu epoca desvoltării cinematografului. Aș îndrăsni să spun că a fost direct ajutată. Încolo sânt două arte cu totul deosebite și ca teme și ca mijiloace artistice și nu poate pătrunde una în domeniul celeilalte fără să riște o pedeapsă exemplară. Cine a avut norocul - sau nenorocul - să vadă “Kean", film vorbit cu Alex. Moissi, a avut un exemplu valabil pentru toată viața. Și eu l-am văzut.
Artă pură în cinematograf pot realiza numai regizorii de filme. Într’un film de mare calitate, actorul cel mai bun prețuiește cât un reflector. Diferența e că unul se vede, iar celălalt ajută pe cel dintâi să fie văzut. “Nibelungii" a fost o lucrare cinematografică monumentală, fără nici un nume de artist mare și dacă se poate spune că “Sous les toits de Paris" a creat o artistă mare, nu se poate spune că Pola Ilery a creeat filmul. Creatorul a fost René Clair. Rămâne o excepție, Charlie Chaplin. Dar el e genial, fiindcă se regisează singur.
- Cu ce ați
debutat?
- Am debutat cu “Stareța" din Sora Beatrice. Îmi poartă noroc piesele cu călugărițe, cum ar spune una dintre camaradele mele. Am jucat de curând în “Cântec de leagăn" și se zice că am plăcut. Ce rol prefer? Totdeauna pe cel pe care'l joc. Cum se vede, nu am un gen teatral preferat.Ca orice actriță însă, unui rol mare și important în care să n'am succes, prefer unul mic și modest în care să pot face și eu ceva. Și în privința asta, mulțumesc lui Dumnezeu, sunt ajutată de două însușiri - și cu asta să mi se dea voie să mă laud. N'am veleități și… nu-s grăbită. E adevărat că la asta ma ajută încrederea că oricâtă vreme ar trece și oricât de bătrână aș ajunge, tot am să găsesc într’un colțișor de piesă un mic rolișor bun pentru mine. Din clipa în care pot să mă conving că fiecare rol poate să fie “un rol", ce rost ar mai avea să mă bat cu toată lumea și să mă amărăsc în hărțuieli inutile, ca și când viața mea întreagă ar depinde de o piesă și ca și când cu această piesă s'ar trage oblonul definitiv peste toată dragostea mea de teatru?”
Cuvintele Mariei Mohor despre prețul biletelor, despre "vedetismul" care umbrește personajul și despre lipsa textelor contemporane valoroase sunt la fel de actuale în 2026 ca și în 1932. Maria Mohor rămâne nu doar o imagine a frumuseții interbelice, ci și o voce critică lucidă a culturii române.
Alte destine fascinante care au scris istoria teatrului
Pentru
a înțelege pe deplin efervescența artistică a epocii interbelice, vă
invit să descoperiți și poveștile marilor sale colege de scenă: o
incursiune în destinul tragic al actriței de comedie Nora Piacentini: povestea tragică a unei actrițe de comedie, portretul complex al divei Elvira Godeanu - privilegiul și osânda de a fi frumoasă, amintirile legate de Leny Caler: Povestea Corinei din "Jocul de-a vacanța" și viața dedicată teatrului a marii actrițe Aura Buzescu: O viață dedicată scenei românești.


Trist ,dar cat de adevarat!!!
RăspundețiȘtergereRolurile se pierd. raman... fotografiile!
RăspundețiȘtergereAcum aflu că a fost nevasta lui Victor Ion Popa! Oricum, la cât de frumoasă era, merită să fie muza unui scriitor de valoare. Poate că avea dreptate, în privința faptului că publicul asociază actorul cu genul rolului, care l-a consacrat. Nu vad nimic rău în asta. Nu aș putea să îmi închipui cum ar fi arătat Puiu Călinescu, în rolul lui Romeo!!! Tu poți?
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru că mi-ai adus aminte că mai am ceva de citit!!! Și încă mai am.. Mă întorc. O zi binecuvântată!
Dacă Constanța are legătură cu... Constantin, nu pot decât să îți urez: La Mulți Ani!
Ștergerecred că mi-ar fi plăcut mult Puiu Călinescu în rolul lui Romeo...ar fi fost o comedie bestială.
ȘtergereUn mare actor și un pesonaj cu adevărat boem, Puiu Călinescu.
ȘtergereAm recitit. Cu plăcere. Ca atunci când reiei o carte din bibliotecă, nu o poți arunca fiindcă ai citit-o, rămâne ceva care te fascinează se fiecare dată. Azi la aproape un an de la prima lectură a acestui articol, mă gândesc la Maria Mohor—omul, ființa care a știut că o piesa are roluri secundare, fără de care ar fi doar un dialog searbăd și spectatorul ar dormi în stal, lipsa de acțiune de pe scenă nu face spectacole cu cassa închisă. Teatrul la ora actuală, și nu numai, chiar cinematograful, trece prin altă criză : lipsa de interes, lipsa de timp, mulțimea de canale TV, media formată din aplicațiile de internet, astfel încât dacă nu ești un împătimit, o să aștepți să încarce cineva pe YouTube o anume piesă de teatru, un anume film, un anume spectacol de operă sau balet și chiar un meci de box, ca să fiu echidistantă și să nu părtinesc.. E trist. Știi ce ne lipsește? Educația. Fiindcă a merge la teatru, necesită un grad de cultură.. Banii? Poate e scump biletul la spectacol, iar dacă mă duc din snobism, și fiindcă am bani, se cheamă că sunt un dobitoc
RăspundețiȘtergereDar unde sunt turneele de altădată? În perioada interbelică trupele particulare băteau satele țării cu turneele lor epuizante. Înainte de '89 elevii primeau bilete gratuite pentru spectacolele de matineu ale teatrelor din orașele lor. Poate că nu erau cele mai eficiente "tehnici de marketing", dar așa se crea un public pentru spectacolele de teatru. Pofta vine mâncând, nu-i așa? Poate că astăzi finanțarea teatrelor ar putea fi condiționată de numărul de bilete vândute și de numărul de spectacole ținute pe scenele bătrânelor "cămine culturale" (în mare parte modernizate, dar destinate azi aproape în mod exclusv organizării de... nunți)!?
RăspundețiȘtergereIn ce perioada a trăit? Am încercat sa găsesc informații in surse mediatice, dar totul este lapidar...
RăspundețiȘtergerePe casa din str Leonida, nr. 28, unde a locuit împreună cu soțul ei, V.I. Popa, este o placă de marmură, care amintește de cei doi: Maria Mohor (1903-1987; datele trebuie verificate; Victor Ion Popa (1895-1946).
ȘtergereMulțumim pentru informație. Te mai aștept pe blog, A. Ionescu!
ȘtergereCat de interesant....de ieri si de azi! Ramai uimit de felul cum teatrul, in periiada aceea, reprezenta un mod frumos ,chiar un eveniment, de artă, cultura, socializare si etalare a ținutelor elegante !
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Anonimule. Te mai aștept pe blog!
ȘtergereO istorie a teatrului românesc…
RăspundețiȘtergere