Leacuri miraculoase de altădată

România anului 2022 nu diferă foarte mult de România interbelică nici în ceea ce privește modul de practicare a medicinei în mediul rural. Un pasaj dintr-un articol interbelic, care avea ca subiect munca medicului de la țară, se poate publica astăzi fără ca cineva să sesizeze că se referă la o stare de fapt de acum 80 de ani:

Medicul de la țară (de ieri și de azi)

 

“Medicul de la țară nu așteaptă un client ca pe o pomană cerească; el are mulți, ba chiar prea mulți uneori - e adevărat. Iar activitatea lui e atât de multilaterală, încât poate deveni obositoare, cu timpul. Căci dacă regulamentul acordă unei circumscripții un medic preventiv și altul curativ, realitatea... ilustrată de exemplu fără excepție cred a tuturor posturilor noastre rurale, este că o circumscripție are un singur medic când are unul - el e preventiv și curativ, e sanitar, higienist, legist, cum vreți să-i spuneți. Aleargă în caz de accident, se repede noaptea la o naștere, unde moașa trebuie să aibă asistența medicului, face o autopsie, într’un loc iscălește unul sau trei decese, în alt loc, între o conferință la școala dintr’o comună și o dulceață obligatorie, la un fruntaș din altă comună.” (“Realitatea Ilustrată” – 17 martie 1937).

"Tăiat sub limbă" pentru tratarea icterului

 

"Concurența" medicului de țară

 

Astăzi - la fel ca și ieri - medicul de țară are un mare “concurent”: lecuitorul, tămăduitorul, vraciul, baba, doftoroaia sau cum vreți să îi spuneți. Care de cele mai multe ori e un țăran sau o țărancă asemeni celorlalți locuitori ai satului. Ea știe să facă de toate: să moșească, să pună oasele la loc, să repare o bubă negră, să calce contra scrântelii, să taie sub limbă. Dar ce nu știe să facă... Ea nu trimite pacienții cu o rețetă la farmacia de la 30-40 de km. distanță. Și, de multe ori, consultația și leacurile „doftoroaiei” se plătesc cu o pasăre din curte, cu un sac de mălai sau cu… o litră de țuică. Avantaje importante față de medicina practicată de medici adevărați. 

 

Aceiași situație se regăsește de multe ori și ”la oraș”. Bineînțeles că aici, în timpurile pe care le trăim azi, lucrurile sunt mai "stilate". Lecuitorii rurali devin la oraș “bioterapeuți” iar leacurile babei de la țară se vând în puzderia de “farmacii naturiste” deschise la tot colțul. Să însoțim în cele ce urmează pe o învățătoare și pe un reporter în vizita lor – de ieri sau de azi – la o vânzătoare de “leacuri miraculoase”: 

În căutarea leacurilor miraculoase

“Fata cu chipul de culoarea postavului galben se pregătea să plece. Șalul cu care-și înfășurase capul îi dădea un aer mortuar. 

- Unde te duci ? Nu vezi că de abia te mai ții pe picioare ? 

- La descântătoare... 

Am izbucnit în râs. Ea mă privi lung, mustrător... 

- De ce batjocorești o credință în care poate sta de multe ori puterea vindecării ? 

- Mă revoltă întunericul pe care-l porți în d-ta. Calci în picioare știința pe care o propovăduiești cu atâta inimă. 

Cea cu care vorbeam era o învățătoare dintr'un sat de la munte. Își întrerupsese studiile universitare și se izolase în acel colț pierdut al naturii ca să-și poată vindeca sufletul greu împovărat de pe urma unei mari dureri sufletești. Acolo se îmbolnăvise de icter. Fusese o vreme în tratamentul unui medic, dar boala își arăta nemilos colții. 

- N'aș muri împăcată – vorbi ea - dacă n'aș face și această ultimă încercare.

                                    "Călcatul contra scrântelii"

I-am ținut tovărășie la vestita doctoriță de suburbie. Pe drum se pornise un vânt rece, ca de început de toamnă, răscolind vârtejuri de praf. Casa Zabloaicii ne-a răsărit deodată în cale, la o cotitură. E chipeșă, în față cu o grădiniță năpădită – ai zice - de tot felul de buruieni... Aș, sunt leacurile femeii care săvârșește zi de zi minuni... Un câine cafeniu stă legat cu un lanț în apropierea porții. Ciocănesc cu umbrela în zăbrele. Dulăul nu se mișcă. Prind curaj. O femeie grasă, în vârstă, ne iese în întâmpinare. Cum zărește bolnava se repede și o prinde de talie, conducând-o în interiorul casei. 

- Cum ați știut, măiculiță, să veniți aici ? 

- Hei, că gândul se duce vestea bună! 

- Apoi cum vindec eu gălbinarea, de parcă o iau cu mâna; socotiți că-i la mijloc vre'o “farmasonerie"? E dar sfânt, lăsat din neam în neam, nouă Zăbloaicelor. Bătrâna, mama bărbatului meu, a făcut minuni în timpul războiului. Veneau ofițeri și soldați nemți la ea, puhoi, că pe-atunci boala asta izbia pe oameni ca guturaiul. Baba avea nouăzeci de ani și nu-și pierduse încă dorul de viață. Cunoștințele și vecinii o năpădeau cu rugămințile: 

- Lasă bătrâno “darul" cuiva dintr'ai dumitale că-i păcat de suferințele bieților oameni. Somnul meu era pe atunci mereu stăpânit de vise ciudate. Se făcea că tot alerg pe câmpie căutând o buruiană. Și când o găseam și o smulgeam din pământ, creștea și înflorea în mâinile mele. Apoi o prezicătoare îmi tot spunea a am să capăt un “dar". Ce anume nu știa să-mi dea deslușiri, dar zicea că-i venit de sus.

Descântec de deochi

Leacuri și descântece de altădată

Prin ușa cu canaturile deschise, apăru un călugăr mărunțel cu chipul stors ca o lămâie. Venea tocmai de la Piatra Neamț, după leacul mântuitor. Auzise însă că e vorba de un descântec cu un ban vrăjit și dorea să fie scutit de această parte a doftoricelii, căci, ca față bisericească, ar fi păcătuit supunându-se la asemenea batjocură. 

- Nu te teme, Părinte, vorbele pe care eu le șoptesc, le-oi spune tare în fața Sfinției tale, și-ai să vezi că-i un fel de rugăciune către Maica Precista.

Leacuri preparate la gura vetrei

 

Am trecut într’o cameră alăturată. Femeia răsări pe dată în urma noastră, cu un scul de arnica galben ca șofranul, o cutie tixită cu buruieni uscate, o sticluță cu miere și o piuliță. Când își începu activitatea, deveni deodată altă ființă. Sprințară, cu ochii aprinși și gesturile vii, pătrunsă de un ritm ciudat, luă din scul ață și măsură pe fată din creștet până în tălpi, apoi în lățime, de la un umăr la altul. Cu o foarfecă începu a tăia firele în bucăți tot mai mici și punându-le în piuliță prinse a le pisa, laolaltă cu o mână de buruieni și o lingură de miere. Când ciudata mixtură fu gata, îi dete să înghită din conținutul ei. Veni apoi rândul descântecului. Femeia aduse un ban mare de aramă, șters de numărul anilor. Purta pe el data: 1773, pe o parte un pătrat, iar pe cealaltă o inimă străpunsă în două de o țăpuşă. A suflat peste el de trei ori și în genunchi, cu fața către icoană, a început a rosti în șoaptă, cuvintele mântuitoare. Preotul se pregăti să plece și el împreună cu noi.

- Ce-i, părințele, nu rămâi ? 

- Eu ața n'o înghit - vorbi el - că mă mai aleg și cu altă boală pe lângă cea de care sufăr. 

- Bine, du-te atunci să te mănânce fript doctorii. 

- M'oi ruga la Cel de Sus, poate m'o isbăvi el... 

Și omul își târî o vreme pașii în urma noastră, bolborosind cuvinte fără de înțeles. Își începea poate seria de rugi către cel înalt, singurul de la care aștepta acum vindecarea.” 

Sursa: articolul “Leacuri miraculoase” - semnat W. Șerban – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 14 iunie 1933 – răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor