Bâlciul era cândva pentru români una
dintre marile ocazii de distracție, de socializare și... pentru a face afaceri. Aici veneau cu precădere țărani, mahalagii și târgoveți – dar și burghezi -
pentru a colinda vestitele „țuicării cu adevărata zeamă de
prune adusă de la munte”- numită și „zăpăceală”. Și tot aici copiii mâncau
floricele și „își sglâmboiau ochi în toate părțile și nu se mai săturau privind
la „Vasilache” sau la diferiții comedianți care se arătau pe la circuri cu „renume
mondial”.
Dar câte nu se găseau la bâlci: acadele,
bigibigele, pandișpanele, gogoși, turtă dulce, „mizilic” (semințe de floarea soarelui sau de
dovleac) și toate celelalte dulciuri de neuitat. Mai erau călușeii, scrânciobul, bărcile, aeroplanul sau tiribomba. Și mai
erau erau berăriile care serveau “mâncăruri și
băuturi din cele mai alese” și care aveau “programe musicale”.
Chiar
dacă au trecut multe decenii de atunci, tradiția organizării unor astfel de sărbători
populare nu s-a stins. Sărbătorile orășenești care se organizează azi mai peste tot nu sunt altceva decât demnele continuatoare ale bâlciurilor de altădată, nu-i așa? Dacă nu sunteți
convinși, o să vă invit să dăm împreună un tur printr-unul din bâlciurile de
altădată. O să vă conving poate astfel că
- deși refrenele, tarabele și tiribombele sunt altele - în esență, bâlciurile
de azi sunt cam același lucru cu bâlciurile de ieri:
"Forfoteala Capitalei, în
ajunul marilor sărbători, agitația mulțimii care într’un fel de febră colectivă
flutură de la un magazin la altul, cumpără ce are nevoie și ce n'are,
cercetează, atinge și tocmește tot ce vede cu ochii, își are echivalentul la țară în marile bâlciuri, cu dată fixă, intrate în tradiție.
Târgul Moşilor de altădată |
În anul acesta,
acuma de sărbători, bâlciurile au cunoscut o animație, o durată și un dever,
cum de mulți ani nu s'a mai pomenit. Parcă niciodată n'au fost așa înțesate
bâlciurile țărănești de atâta negustorime. În fața ochilor uimiți ai sătenilor
au luat ființă mormane de căciuli și de pălării, munți de stămburi de toate
culorile, basmale, fuste, ilice, bluze, mărgele și cercei, dresuri pentru față și mirosuri, dar tot așa - cum s'a ajuns aici?... – sandale romane și pantofi
cu tocuri înalte de o palmă și mai bine, soutiene, centuri, mănuși mușchetar - da...
da... – și… “Knikerbokers!"
Fotograful satului, care în
alți ani n'avea mâini să prididească și regreta că nu se poate împărți în zece,
un mic fotograf al bâlciului, s'a văzut înconjurat de alți cincisprezece, cu “aparate
moderne" și cu saloane în toată regula de pânză pe
care cu litere de o șchioapă anunțau: reușită garantată în (sic) timpul cel mai scurt!...
Goniți poate de spectrul amenințător
al desființării pitorescului și plăcutului Târg al Moșilor - ce păcat ar fi! –
l’au năvălit, de pe la periferiile Capitalei, plăcintari și fabricanți de turtă
dulce și gogoși la minut… Turci,
veritabili sau de ocazie, au revărsat braga tulbure în valuri… S'au durat “localuri
de consumație" cu
fleici și mititei. A fost poate cea mai mare minune a anului. Oricât ar părea
de curios, fapt este că vestitul “mititel" național, nelipsit de pe
tablaua celei mai umile cârciumi din orice periferie urbană, este o raritate,
dacă nu ceva cu totul inexistent, la sate.
Pentru
acei care au petrecut un timp oricât de scurt în inima țării, departe de orașe,
nu spunem desigur ceva nou. În anul acesta mititeii s'au răsfățat și au sfârâit
pe grătare, trecând de la roșu la negru, în așteptarea amatorilor de asemenea
bunătăți, și de la negru la cenușiu, de colbul ridicat de mulțimea
neastâmpărată. Am avut impresia netă și
icoana vie a “Moșilor", ascultând “orchestra clasică de primul
rang" – două viori și o cobză,
zguduite în opintiri balaoacheșe - la “grădina și restaurantul lui Ilie C.
Gâscan, La Mititelul Mare!"… În loc de sârbe,
hore, învârtite și “de dor" duioase, amatorii de muzică au putut savura
cel mai nou tango:
La căsuța albăăă
Îs atâtea fluori la ferești măi!..."
“Tiribombele" de altădată
"Au fost înlocuite
scrâncioburile și călușeii, care ne-au desfătat copilăria… “Tiribombele"
sunt mai iuți. Flăcăii și
fetele, aninați de capătul lanțurilor zornăitoare și mobile își chiuie bucuria
vitezei:
- Păzea măi!... Uhuhuuu!... Că vine
arioplanu!...
Fetele, mai ales, nu s'ar
mai da jos. Cu fustele strânse între pulpe, să nu le umfle vântul, s'ar
învârti, legănate și asvârlite de flăcăii dinapoi și până noaptea. O femeie își
pierde răbdarea:
- Hai Leano,
hai… isprăvește că te suciși destul…
- Mai odată,
mamă…
- Dă-te jos
n’auzi?
- Ci mai
lasă-mă, fă mamă, încă o dată, că doar n'o fi foc!...
- Dă-te jos,
fir-ai a dracului, că te ciufulesc aici în lume!...
Leana se dă jos, rușinată
toată și cam amețită. Flăcăul, unde o vede așa moale, se repede s'o ajute și, strângând-o
la sân, o frânge într’un sărut, care o răpune. Bătrâna sare ca o cloșcă mâniată.
- Las-o, n'auzi?... Ce ai măi cu fata
mea!
Flăcăul se ferește într’o
parte, liberând pe biata Leana care, din ce în ce mai îmbujorată și încă slabă
pe picioare, nu știe ce să facă mai întâi: să-și așeze basmaua, să-și întindă
fusta boțită sau unde să se ascundă.
- Da' ce-i făcui
lele ?
- De ce tragi
de ea?...
- Cum să trag
de ea..., că nu e iapă...
Se desfac hohote de râs, cu
palme trase pe genunchi și pumni veseli în căciuli. Femeia își îndeamnă fata cu
câțiva ghionți…
-Las' că te-oi prinde sara pe la
ulucile mele, fire-ai al dracului de stricat!
Flăcăul dă din umeri, cu
ochii duși în urma Leanei.
- Mai rar ca Leana,
mă… Da' păcatele ei cu bântuita asta de
măsa…"
Ghiocel, ghioc, ghioc, spune babei de noroc
"În umbra unei sălcii, o țigancă dă cu ghiocul. S'au strâns în jurul ei un stol de fete mari, cu obraji
rumeni și cu ochi umezi. Țiganca le învăluie în privirea ei adâncă și le prinde în plasa vorbelor meșteșugite. Scuipă, bolborosește și face semne în vânt, cu degetele
ei negre și uscate...
Ghiocel, ghioc, ghioc,
Spune babei de noroc,
De “ursita" fetilor
De boala băieților!
Fetele se clatină, ca să-și șoptească vorbe și râsetele lor gâlgâie a chemare pentru flăcăii strânși în
cerc, mai la o parte, în așteptare. Dar de la celălalt capăt al bâlciului, se
ridică o larmă care adună lumea cât ai clipi din ochi."
Vasile, Irimie cărăușul și jandaru'
"Vasile, țiganul satului,
se tăvălește și țipă, țipă cât poate și se bate cu pumnii în piept, în văzul
unui jandarm tânăr și tare stingherit, și spre indignarea unui negustor vânăt
de mânie, care se adresează sătenilor:
- M'a furat, oameni buni… S'a dat la
marfă!... L-a văzut nevasta...
- Aoleleleleeee !... Aoleleleleeee
!... Mamă, unde ești?... Fir-ai a dracului să fii tu mamă, că
mă făcuși negru la față și alb la suflet!... Să râză lumea de mine și să mă
facă hoț și nimeni să n'aibă milă de mine!... Of!... Of!...
Irimia cărăușul, îl împinge
cu opinca:
- Ho! ci...ră... nu mai răcni așa!...
Moș Solomon îl oprește însă.
- Lasă-l mă
Irimie... N’o fi vinovat... Îi suflet și el...
- Asta, așa e…-
își dau cu părerea cei mulți.
Lumea se întoarce către
negustor:
- Da' ce ți-a
furat?
- Îl văzuși luând?
- Să-l dai pe
mâna jandarului e lesne... Da' de ce?...
Negustorul face ochii mari și,
prins din toate părțile, își pierde cumpătul. Furia mulțimii e nedreaptă. O știe poate din trecut. Abia îngaimă:
- A furat... dacă vă zic... Îl văzu
nevasta...
- Dac'a furat
să-l caute jandaru, își dă cu părerea Moș Solomon.
Vasile se svârcolește și
bocește. Jandarmul dă pușca unui sătean și încearcă să-l salte în sus. De sub
cojoaca zdrențuită se desfășoară un șarpe roșu: niște bete de toată frumusețea,
bătute cu fluturi și late de o palmă.
- Ahaaal...
- I-oite mă,
văzuși!...
Lumea se sguduie, ca într’un
fior. Negustorul prinde suflet. Irimia jubilează și Vasile s'a lăsat iar în țărână cu pumnii în
cap:
- Aoleleleee!...
Aoleleleeee!... Fir-ai a dracului tu mamă', că mă făcui țigan prost... Di ce am
ascuns eu betele în sân și nu le-am dat țigăncii, și fugi cu ele... Aoleu și of!... și of!...
De la “marele restaurant"
se aud frânturi dintr’un cântec. “Tiribomba" se rotește neobosită.
- Tiribombaaal... E doi lei, numai doi
lei!...
Pe drumul cu marginile
bătute în ulmi bătrâni, de două și trei vieți, vine lume, pleacă lume... Așa e
la bâlci!"
Sursa: articolul “Bâlciul”
– semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 5 mai 1937 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a
Bucureștilor
:) Foarte amuzante și pline de tâlc sunt dialogurile redate în acest articol! :)
RăspundețiȘtergereDialoguri de ieri - sau poate dialoguri de azi?
RăspundețiȘtergereAoleleleleeee! Ca bine zisasi mataluta!
RăspundețiȘtergereDialoguri de ieri ramase neschimbate pana azi si cine stie cata vreme de-aci 'nainte!!! :)))
Balciul tot balci ramane, nu-i asa? :)
RăspundețiȘtergereBalciul era balci doar la balci! Acum s-a mutat balciul si-n institutiile statului! Asta e marea tragedie a acestui popor! Ne-am facut de balci!
RăspundețiȘtergereCe vremuri!Ce oameni!
RăspundețiȘtergerePacat de evolutie ca oamenii au uitat sa mai fie...OAMENI!
Doar unii oameni au uitat sa fie oameni. S-a mai pierdut din farmecul vremurilor, ne-am schimbat modalitatile de a ne destinde. Dar lumea merge inante. Alte masti, aceleaisi... balciuri! :)
RăspundețiȘtergereDar bigibigele ce-or fi????
RăspundețiȘtergereSincer, nu stiu nici eu. Dar suna... apetisant!:)
ȘtergereFoarte frumos articol! De mult nici măcar nu mai știu dacă se țin bâlciuri. Erau momente de sărbătoare pentru toți copiii și tinerii de altădată..
RăspundețiȘtergereO parte din acele minuni,le am trait si eu la bilciurile din copilaria mea !
RăspundețiȘtergereLa fel ca noi toți! :)
ȘtergereADEVARAT ! ALTE MASTI....ACEEASI PIESA..... (: sau...:)
RăspundețiȘtergereViitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe...
RăspundețiȘtergere