Politică şi parfum oriental la Bazargic

Vizita pe care o vom face azi în Bazargic nu este prima “plimbare” pe care o facem prin locurile pline de farmec ale României Mari din perioada interbelică. Însoțind reporterii interbelici am vizitat împreună Turtucaia – orașul pictorilor, am ascultat câteva dintre poveștile insulei dispărute – Ada Kaleh sau am aflat despre femeile cu crucea tatuată în frunte din Cadrilaterul românesc.

 

Bazargicul românesc de altădată – Tolbuhin în perioada 1940 -1989 și Dobrič astăzi – este situat la 37 de kilometri de frontiera de azi a României. În perioada interbelică, Bazargicul a fost capitala fostului județ Caliacra. 

 

Localitatea este una cu o istorie zbuciumată: în secolele al IV-lea - al și al III-lea î.e.n teritoriul de azi al orașului a fost locuit de traci; în secolul al VII-lea în această zonă au început să se stabilească bulgarii – dar aceștia au fost alungați de invaziile pecenegilor din secolul al XI-lea. Orașul a fost reînființat în secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat și numele. În 1878, orașul a devenit parte a Bulgariei și a primit pentru prima dată numele de Dobrič. Parte a Cadrilaterului, Bazargicul a aparținut României între anii 1913 și 1940 – an în care a redevenit bulgar. 

 

Vedere din Bazargic

 

Să pornim acum la drum înspre Bazargicul încă românesc în anul 1939, însoțind-ul pe V. Ghețea, reporter în acei ani al revistei “Realitatea Ilustrată”:

De la Medgidia la Bazargic

“Fără să vreau, iată-mă la drum. Știu atât că a trebuit să schimb trenul București - Constanța la Medgidia. Și amintesc de această gară, deoarece adevărata excursie în ținuturile cu climă orientală aici începe. Destul de obositor, după 5 ore de drum, să schimbi trenul – și asta la 5 dimineața. 

 

Medgidia. Nu interesează orașul ci gara. Foarte rece. Nimic atractiv. Câțiva turci hamali, un peron descoperit și un câmp deschis, în față. Trenul sosește cu întârziere. Noroc că nu are prea multă lume de luat. Câțiva negustori, 5-6 soldați și două tinere fete, destul de obosite dar vesele.

Dernir, un vânzător de semințe din Bazargic

Pentru omorârea timpului, căci trenul nu mai venea, am cumpărat de la bufet semințe. Deocamdată am crezut că n’am ce face, dar mai târziu am aflat că a mânca semințe pe stradă, la spectacole și la restaurant e la modă. La Bazargic toată lumea mănâncă semințe.  

 

Trenul mult așteptat a sosit. Nu prea impozant, dar nou vopsit în culoarea verde. Ca un șarpe se târa pe șinele paralele, tăind în două câmpia Dobrogei. Deziluzia veni repede. Trenul mergea foarte încet și căldura începuse. În fine, la ora 10:30 coborâm în gara Bazargic...”

Bazargic – Bazargic

„Tinerele mele însoțitoare m’au asigurat doar atât: “în Bazargic se petrece bine“. Deci, cu această impresie am coborât în gară și cu primul birjar am intrat în oraș. În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulțumeşti să o iei apostolește. De la gară, un boulevard destul de lung și prost întreținut te conduce în centru. 

 

Natural. Te aștepți la un “centru” puțin stilat, un centru care să facă față lucrurilor. Deloc. O moschee veche și cocoșată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mănăstire. Mulțumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curățeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo 600 de ani și tot primitivă e. N’are duș, n’are cazane, doar câteva pietre încălzite pe care te culci și câțiva inși care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci... Centrul Bazargicului se mărginește la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanță.

Moscheea din Bazargic în 1939

Și totuși Bazargicul e un oraș frumos. Frumos nu prin luxul și noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viața de veselie și amor se reduce la vizitarea câtorva restaurante, care în timpul verii îți servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheață.”

O seară în Bazargic

“O lume cosmopolită îmbogățește populația acestui oraș. Turci, bulgari, tătari, ruși, armeni, prea puțini evrei și peste 50% români. Totuși, spre seară, strada îți pare o babilonie. Nu înțelegi nimic. 

 

Însoțit de câțiva reprezentanți ai condeiului din localitate, am început să fac cunoștință cu orașul Bazargic. Prima dată e prea puțin atrăgător, stil oriental, dar mai târziu îți devine simpatic. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poți aștepta să întâlnești pe stradă de la cuconița cea mai cochetă și mai stilată, până la bătrânul turc ce-și duce oile și purcelușii la apă (…).

Moscheea din Bazargic desen de  H. de Bearn

Viața acestui oraș, care-i o învălmășeală de orientalism și de occidentalism, îți prilejuiește momente de distracțiune. Cele 2-3 localuri din centru, cu lumea cea mai selectă, îți oferă o bere rece și un șpriț cumsecade mai ales, seara când începe să cânte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul “Central” e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, știe ce să servească. 

 

Dar orașul – la periferie – avea aspectul că plânge. Vaietul acela turcesc, casele de pământ joase, viața dezordonată, dădea impresia că e în veșnic doliu. Bazargicul plânge. Bazargicul – la “Central” – râde.”

 

(V. Ghețea – articolul “Bazargic, oraș oriental” – publicat în revista „Realitatea Ilustrată” - numărul din 15 august 1939)

La o cafea cu Colea Ciumetti

Îl vom părăsi acum pe reporterul V. Gheţea și vom merge să bem o filigeană de cafea și să discutăm  despre politică împreună cu mai vechiul nostru prieten Ion Tic – reporter al revistei “Ilustrațiunea Română” și cu Cola Ciumetti - un “perseverent luptător al cauzei naționale”:

  

La o cafea cu Colea Ciumetti

“La Bazargic, la cafeneaua care-mi oferea o filigeană cu cafea amestecată cu năut prăjit, fac cunoștință cu Cola Ciumetti, “președintele legionarilor", adică al coloniștilor macedoneni. Cola Ciumetti, avocat în Bazargic, este desigur cel mai reprezentativ dintre macedonenii stabiliți la noi și în același timp cel mai vajnic și mai perseverent luptător al “cauzei naționale". A venit în țară acum nouă ani, transplantând din meleagurile macedonene focul sacru al românismului, cu acea dragoste, cu acel cult care-l face cu drept cuvânt fruntaș între fruntași.

Ce a făcut Cola Ciumetti în Macedonia, a rămas desigur în istoria sbuciumată și luminoasă a fraților noștri, de atâtea ori înfrățiți cu moartea. Ce face acum, în România, este cu atât mai demn de admirat cu cât acest mare român luptă zi de zi pentru frații lui macedoneni, împotriva tuturor greutăților, mizeriilor, amenințărilor care, bine înțeles, nici nu-l descurajează, nici nu-l sperie. Editează o gazetă a coloniștilor și prezidează societatea lor cu sediul în Bazargic. Stă de pază la toate încercările multiple, felurite și îndrăznețe ale iridentei bulgare, care pare a avea în acest Bazargic un centru important. Cola Ciumetti ne vorbește cu însuflețire de româneasca operă a colonizării, de sprijinul necondiționat pe care ar trebui să-l dea toate partidele, de problemele mari macedonene “care au mai rămas încă deschise":

 

- Îndeosebi - adaogă Cola Ciumetti - avem o chestiune a loturilor, pe care bulgarii le cumpără de la emigranții turci. Înțelegeți interesul nostru de a reda acest pământ românesc românilor. Bulgarii, ajutați de băncile lor iridentiste, încearcă să acapareze acest pământ. Ar trebui ca guvernul, prin orice mijloace, să oprească această criminală înstrăinare, cu atât mai mult cu cât are la îndemână dreptul de preempțiune.

- Credeți că ar mai putea veni mulți macedoneni?

- 1500 de familii macedonene așteaptă cu înfrigurare ceasul în care să poată păși în Cadrilater. Ele au însă nevoie de pământ și noi n'avem încă convenții pentru schimbul de coloniști, cum au grecii, turcii și bulgarii, ale căror guverne lichidează și partea materială a problemei.

 

Fruntașul macedonean ne vorbește apoi de scopurile societății “legionarilor" pe care o prezidează și de diferitele aspecte ale Cadrilaterului românizat.

- Problema colonizărilor se integrează de minune în marea și indisolubila operă a celor care au înfăptuit unitatea noastră națională. De aceea ea depășește cadrul preocupării izolate a diferitelor partide politice. Acesta este motivul pentru care cerem tuturor cârmuitorilor să privească problema dintr'un singur unghi: acela al intereselor curat românești. Și nu ne putem plânge că partidele politice, toate la un loc, privesc altfel problema.”

 

(Ion Tic – articolul “La marginea cadrilaterului” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 29 august 1934)

Puțină istorie

Voi încheia cu un scurt istoric al acțiunii de colonizare a Cadrilaterului cu coloniști româno-macedoneni din perioada interbelică:

 

“Deși primele mișcări pentru colonizare s'au pornit din regiunile Veria, Meglenia și Vodena ale Macedoniei grecești, primii coloniști n'au venit de aici, ci tocmai din Albania, din comuna Pleasa. Încă din August și-au făcut apariția, venind cu trenul, un număr de vreo 70 de familii, care au fost îndreptate spre jud. Durostor, alegându-și ca loc de așezare punctual Susurluc, așezat în plină câmpie, lângă niște fântâni cu apă. Acolo se ridică acuma frumosul sat Frăsari, una din cele mai importante așezări de coloniști din jud. Durostor. Cam în același timp, alte familii de coloniști se așezau în comuna Cocina. Acești coloniști se aflau în țară încă de prin anii 1912-1914. Luptători de frunte, ei fugiseră în Țară la apropierea armatelor grecești de ținuturile Megleniei, știind că dacă nu vor face astfel vor fi executați. Astfel a păți Vani Kima din Liumnița, spânzurat în mijlocul comunei în anul 1912.

Colonistă din Cadrilater
tatuată cu o cruce  în frunte

Mai mult ca oricare alții, dânșii aveau drept la ocrotirea Statului român, căci fuseseră cei mai aprigi luptători dincolo. Veniți în țară, mai toți făcuseră ca voluntari campania din 1913 din Bulgaria, apoi aceea din 1916 - 1918. Unii dintre ai lor au căzut chiar pe câmpul de luptă. Mulți poartă decorația Virtutea Militară cu spade. 

Acești bărbați viteji duceau o viață grea în București, ca salahori sau mici negustori. Ei au fost îndreptați spre Cadrilater, unde și-au regăsit rostul lor vechi de plugari neîntrecuți.” 

 

(C. Noe - articolul “Colonizarea Cadrilaterului” – publicat în revista “Sociologie românească” - numărul din aprilie-iunie 1938)