Cum se îndrăgostesc românii

O! săracii Români tari,
Zice lumea că-s tâlhari;
Nu-s tâlhari de boi, de cai,
Ci-s tâlhari de fete mari!

Pe la 1870, într-o epoca în care “ai noştri tineri” îşi desăvârşeau încă studiile la Paris, un tânăr român care ştia “a vorbi franţuzeşte, a scrie franţuzeşte şi a iubi tot franţuzeşte” se întoarce în România. Aici el îşi redecoperă cu surprindere neamul: Am aflat, ce-au făcut moşii mei; am aflat, cum zice Românul din fluier ca să se mai ostoiască când pârdalnica cea de dragoste-l munceşte amar. Şi cum nu l’а munci, când în ţara Românului sunt atâtea doine de cele ce nu-ţi dau pace şi-ţi încurcă cărările cu desmierdările lor, dar nu fiecăruia, ci numai ale aceluia  pe care-l cunosc, adică numai Românului. Aceste doine ale Românilor au un vers atât de dulce încât de dorul lui tot după ele te-ai duce. Ştiu a-ţi cânta de dor şi de jale, de timp vechi şi de cel nou. Ştiu a-ţi cânta după cum îţî pofteşte inima. De la dânsele am învăţat a iubi româneşte şi-am alungat iubirea franţuzescă din inima mea. Acuma, după ce v'am spus ce-am învăţat de la poporul român, vă voi arăta şi D-vostră, să vedeţi iubirea românescă şi viersul cântecelor.

Început de idilă

Primii fiori ai dragostei


“Pe când e Românul cam de doisprezece ani, el şi începe a trage cu coda ochiului pe la copile. Şi cum n'a trage, dacă-l roade nu ştiu ce la inimioară şi nu-i dă pace. Şi nu se astâmpără până ce nu-l face ca fără de voie să se uite şi el pe la salbele copilelor. De la salbe îl împinge păcatul de se uită şi pe la sprâncene, ştiţi, care-s ca şi trase cu condeiul; se mai uită şi pe la buze şi capătă chef să le sărute. Cheful nu-i dă pace şi zice:

Rabdă, rabdă sufleţele
Până’i prinde iar putere!"

Iar dacă pârdalnica de dragoste nu îi dă pace, el fredonează “cântecul care-i spune din ce se face dragostea”:


“Floricică trei gânace
Dragostea din ce se face?
- Nici din mere, nici din pere,
Ci din ochi şi din sprâncene
Şi din buze subţirele
Mânca-ţi-a-ş lele din ele!”

La fântână

La horă


Odată prinşi în mrejele dragostei, Românii încep să aştepte cu tot mai multă nerăbdare Duminica şi zilele de sărbătoare. Sunt acele zile “în care pot face joc şi petreceri”, prilejuri pentru a mai stinge din pojarul adunat în inima lor. “Feciorii se gătesc, dar nici fetele nu stau baltă. Se împodobesc şi ele cu flori ca să fie şi mai mândre de cum sunt.”

„Toate fetele s'adună
Cu flăcăii d'impreună,
Joacă, sar de nebunesc
Când în horă se'nvârtesc!"

La horă, tănărul nostru Românaş căruia „de abia-i răsare un puf de mustăcioară”, îşi caută din priviri aleasa. “Se uită la deal, se uită la vale, ca şi când n'ar afla-o. El o cunoaşte prea bine, numai că nu vrea s'o cheme deodată la joc, ca nu cumva să-l grăiască lumea”. Abia după ce trece puţin timp îşi ia inima în dinţi şi merge la ea. Vorbeşte cu frumoasa care i-a pus inuma pe jar. După un timp cei doi se aruncă în vâltoarea horei: “Pe când se învârtesc aşa, numai ce auzim pe tânărul nostru cântând cu o voce după cum i-a dat-o cel de sus:

„Frunză verde solzi de peşte
Vai de cela ce iubeşte!
Nici nu moare, nici trăieşte
Numai cât se necăjeşte!"

Nici aleasa lui nu se lasă mai prejos. Ea îi răspunde:

„Ştii tu dragă, ori nu ştii,
Când eram noi doi copii,
Cum şedeam pe pajişte
Şi vorbeam de dragoste?”

Primul sărut


“E spre seară. Soarele salută pe muritori şi merge la curţile sale să se odihnescă de lucrul zilei. Zefirii adie şi aduc pe aripile lor parfumul răpit din sânul florilor, împrăştiindu-l pe sânul altor flori, mai mândre, ale căror sărutări le răpesc Feţii-Frumoşi cu părul  de aur. Ştiţi, e cam greu ca unul de pe la oraşe să se poată înfrupta cu un sărutat de la o copilă de la sat. Ea nu atinge cu buzele sale de carmin pe ale nimănui dacă nu simte în inima sa acestea:

Zis-a mama către mine,
Să nu dau gură la nime;
Dar doar dracul poate face,
Să nu dau la cine-mi place!

Îndrăgostiţii...

Dar să vedeţi pe flăcău cum se găteşte de-a săruta fata! El apucă mâneca cămeşii şi se şterge pe la gură, ştiţi, ca să fie curat, ceea ce înseamnă că sărutarea lui nu e o profanare pentru copilă. Apoi îşi răsuceşce mustaţa şi se păuneşte mândru pe lângă ea până ce-i fură o sărutare. (…) Jocul se sparge şi fiecare flăcău, luând pe drăguţa sa, o petrece spre casă.  Ajungând aici, cei doi mai vorbesc ce vorbesc – aceasta poate o ştiţi şi D-vostră şi stiţi cum sunt cei tineri, care gândesc că câte ciori sboară, toate se mănâncă - apoi se vorbesc unde au să se întâlnească şi pe la ce timp. Şi la urma urmei se despărţesc c'un sărutat.”

„Dragă mi-i leliţa naltă,
Că-mi dă gură peste poartă;
Iar leliţa mititea
Sare gardul şi-o proptea
Şi se fură
De-mi dă gură!"

Dorul


Primul sărut a fost furat dar urmează inevitabil despărţirea. Pentru o zi, pentru două, pentru o săptămână. Dar despărţirea naşte inevitabil dorul: Când dă dorul peste Românul nostru, el parcă-i bătut cu leuca. Nu-i pasă de nimic, fie ce-a fi, el habar n'are; cine-i ca dânsul? Dar Doamne mult îi mai strică pârdalnica cea de dragoste. Iată cum cântă Românul când l’а apucat dorul:

Frundă verde, solzi de peşte
Vai de cela ce iubeşte,
Nici nu moare, nici trăieşte,
Numai cât se necăjeşte.
Se bate cu gândurile
Ca apa cu malurile.

- M-am logodit...
Nu-i lucru curat când se leagă de unul pârdalnica cea de dragoste. Dar dacă i-a pus odată căpăstrul, cam greu mai poate scăpa. Şi apoi cine-i pune Românului "căpăstrul dorului?” Răspunsul e simplu: “Româncuţa cea sprintenă şi vioaie, care şi pe străini îi bagă'n bole, darămite pe Români…”.

„Frunză verde, iarba creşte,
Dorul lelii mă topeşte;
Frunză verde, iarba'nspică,
Dorul lelii rău mă strică;
Vântul suflă, iarba scoală,
Dorul lelii mă omoară;
Vântul suflă, iarba culcă
Dorul lelii mă usucă."


Sursa: articolul “Viaţa poporului român” - semnat Oreste Dlujanschi – publicat în “Albina Carpaţilor” numărul din 15 iunie 1879

2 comentarii :

  1. Julia Maria Cristea - Viena9 iulie 2015, 15:11

    Vreau sä completez cu infime fragmente din articolul meu – “Magicul elixir al dragostei amplu reprezentat în folclorul românesc”apärut in revista virtualä a românilor de pretutindeni - AGERO
    Aşa cum spune O.Papadima referindu-se la folclorul românesc: „lirica de dragoste este inima însăşi a cântecului popular”. Mirificul sentiment al dragostei este descris în toate ipostazele sale, de la primii fiori care fac sufletul să vibreze într-o adevărată „Odă a bucuriei”, la neliniştea îndoielilor, chemarea de a păşi împreună în lumea visului, dorinţa dar şi teama sufletului şi trupului de a răspunde freamătului dulce-amar - „cerul şi infernul” dragostei, sublimul împlinirii şi nostalgia şi regretul sfârşitului. Pentru descrierea acestor trăiri intense care-ţi dau aripi de zbor spre cea mai frumoasă lume oferită ca un dar ceresc oamenilor, creatorul popular foloseşte metafore, simboluri, personificări, comparaţii, eufemisme, prin care „dezmiardă prin cuvinte” corpul femeii iubite, calităţile iubitului, trăirile magice etc. ca totul să fie frumos ca însăşi dragostea.
    Şi aici e mereu prezentă intrebarea: Cum începe dragostea? De ce un ANUME om stârneşte acel freamăt ca un uragan al sufletului şi al trupului? Pentru psihanalişti un subiect inepuizabil de dizertaţii, despre feromon, oxitocină, vasopresina, dopamină, etc. - în genul întrebării fără răspuns - ce-a fost mai întâi, oul sau găina?Pentru rapsodul popular răspunsul e mai firesc: „Dac-ai ştii, dac-ai pricepe / Dragostea de un’ se-ncepe? De la ochi, de la sprâncene, / De la buze subţirele / Muşca-ar neica din ele / Ca dintr-un fagur de miere. / Dac-ai ştii, dac-ai cunoaşte / Dragostea de und’ se naşte? / De la gâtul cu mărgele / De la sân cu drăgănele / Juca-s-ar neica cu ele / Ca cu două floricele. (cules de D.Theodorescu). Deci, aşa cum se întâmplă cel mai ades, şi în lirica populară „frumosul fizic exercită o mare putere de atracţie în iubire” (O. Papadima). Vorba zicalei: ”ochii văd, inima cere”.
    Şi ce este dragostea? „Mult mă-ntreabă inima / Să-i mai spui ce-i dragostea... / E plăcere, e viaţă.Tinereţe şi speranţă / Fericire, mângăiere / Înălţare şi cădere / Suferinţă şi durere / Lacrimi multe şi amare / Şi nu-ţi găseşti alinare / Asta-i dragostea cea mare”.(Volumul Flori Alese din poezia populară)
    După cum afirmă A. Gorovei: „în folclorul nostru dragostea este o boală”: „Câte boale sunt pe lume / toate au leacuri şi nume. / Numai boala dorului / N-o ştie nici doctorii. / Că şi doctorii de Dor / Capătă boală şi mor. / Că şi doctorii de drag, / Capătă boală şi zac”. „Dragostea ie lucru mare, / nu-mi dă stare de mâncare, / Nici odihnă la culcare”. „Rele-s Doamne frigurile / Dar mai rele-s dragostile. / Că de friguri zaci în pat / Şi de dor umbli turbat. / De friguri zaci şi te scoli, / De dragoste zaci şi mori”. „Maică, la inima mea, / Ce s-a pus nu se mai ia, / Că s-a pus o boală grea, / Dorul şi cu dragostea. / Nici o boală nu-i mai grea / Ca dorul şi dragostea. - (Antologie de lirică populară românească). Ei, chiar dacă doare, ce boală frumoasă, să tot fii bolnav...
    Dar această „boală” este considerată (şi este) „forţa creatoare din Univers”: „Unde şade dragostea, înverzeşte pajiştea”(Antologie...). Iar dacă dragostea este boala Dorului, cel mai bun leac este sărutul: „Dragostea fără sărut / E un clopot ce nu sună / Şi ca noaptea fără lună” (S.Ispas, D. Truţă - Lirica de dragoste). De m-a săruta un pic / Nu mai m-a durea nimic. / De m-a săruta bine, / Ţâpă moartea di la mine”(Amzulescu). „Să ştii bade că mor, / Nu de boală ci de dor / D-astă boală zac amar / Şi cat leacuri în zadar. / Dar nu-i doctor pră pământ / Să mă vindece nici când. / Numai tu cu gura ta / Poţi s-alini durerea mea” (Antologie...)

    Articolul este prea lung pentru a-l reda ad integro. Doar concluzia:
    Despre femeile căsătorite, nu am găsit exemple... că de ... nu se cade ... or fi... că-i lumea rea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc mult pentru completarea la articol. Prezenta d-voastra aici ma onoreaza, d-na Julia Maria Cristea. Va mai astept...

    RăspundețiȘtergere