De ieri și de azi: Practici barbare în medicina evului mediu

Recomandări:

Practici barbare în medicina evului mediu

Practicile medicale din timpul evului mediu timpuriu erau, de cele mai multe ori, un conglomerat de practici păgâne și de ritualuri religioase. Cunoștințele medicale ale anticilor abia începeau să fie redescoperite dar medicii acelor timpuri dispuneau de prea puține cunoștințe despre funcționarea corpului uman. Bolile erau de cele mai multe ori puse pe seama destinului sau a voinței divine. 


Nu trebuie să ne mire așadar faptul că foarte multe ori cei care practicau medicina recurgeau la “tratamente” pe care azi le putem considera ca fiind adevărate barbarii. Secționarea venelor bolnavilor pentru a elimina o parte din sângele “în exces” sau utilizarea lipitorilor și a ventuzelor înroșite în foc pentru tratarea infecțiilor erau practici curente. Anestezia era prea puțin folosită în chirurgia evului mediu. Operațiile se făceau de cele mai multe ori utilizând mijloace rudimentare (toporul și fierăstrăul erau nelipsite din “instrumentarul” medicilor) și în cel mai bun caz pentru alinarea durerilor se foloseau preparate pe bază de cucută, opiu, măselariță sau alcool. Pentru oprirea hemoragiilor mijloacele cele mai utilizate erau fierul înroșit în foc și uleiul încins aruncat peste rană.

Tratament cu ventuze  înroșite în foc (stânga)
Amputarea unui picior  în evul mediu (dreapta)

Articolul “Tratamente barbare” publicat de revista “Realitatea ilustrată” în numărul din 12 august 1936 ne dezvăluie o serie de tratamente ciudate folosite pentru tratarea oamenilor sau a animalelor în evul mediu:

Când ducele Albrecht, împăratul de mai târziu, s'a socotit odată otrăvit, medicii l-au atârnat cu capul în jos și i-au scos un ochi, pentru ca otrava “să se scurgă". Ducele Leopold de Austria când și-a rupt piciorul odată într-o luptă de cavaleri, și-a așezat fluierul piciorului pe muchea unei securi și a pus servitorul să-l lovească peste picior de trei ori cu ciocanul așa încât să i se desfacă de tot membrul rupt. Sângele a fost oprit apoi cu ulei fierbinte.

Medicina veterinară nu stătea nici ea mai bine: Într-o carte, apărută în Germania la 1742 și intitulată “Lexicon pentru curiozități, călărie, vânătoare, duel, dans" se găsesc între altele următoarele prescripții: la “nărăvirea calului”, care se produce de obicei când “constelația câinelui se găsește la maximum de putere", caii stau la început mereu adânciți în gânduri, nechează răgușit, își dau ochii peste cap și își pleacă adânc capul în pământ, așa încât nu-l poți ridica nici cu cele mai tari prăjini. Pentru aceasta, trebuie să tăiați pielea în mijlocul frunții și să-i băgați înăuntru o căpățână de usturoi și o rădăcină de leuștean și să le lăsați acolo o lună. Puțin mai departe ni se dă lămurirea: “dacă armăsarul a suportat cinci ceasuri acest tratament, atunci nu mai e niciun pericol". Pentru tulburări de nutriție la cai nu există mijloc mai bun decât de a-i turna spirt tare pe șale, să-l aprinzi și să-l lași să ardă până când se stinge singur. Dacă un cal a mâncat sau a băut prea repede și din pricina aceasta e bolnav, i se face un fum cu gunoi de găină și pelin în nări, cam un ceas.”

Dispozitiv pentru fixarea fracturilor

Tratamentele aplicate oamenilor erau deseori la fel de ciudate: Împotriva podagrei bunăoară, în "cartea de medicamente" se recomanda: “ia grăsime de iepure și unge-te la cald". Sau, "bagă într-un pahar râme, leagă-l cu o piele și pune-l 11 zile într'un mușuroi de furnici; în felul acesta ele se prefac într'un ulei. Ungeți cu el pântecele". Împotriva sângerării din nas erau de asemenea folosite “mijloace încercate”: dacă bagi în nas ceapă cu oțet, atunci (hemoragia) încetează imediat. Sau: atârnă un rubin la gât sau ține-l în mână până când se'ncălzește. Dealtminteri și smaragdul era un talisman care se întrebuința adesea în terapeutică.



Este foarte curios pentru noi că în 1696 a putut apărea și a putut fi extrem de răspândită o carte cu numele de “Gunoiul tămăduitor", scrisă de Cristian Paullini, care în mod foarte serios recomanda pentru cele mai felurite boale excrementele a tot felul de animale. Pe baza acestei cărți s'au desvoltat de fapt pretutindeni așa numitele “farmacii de gunoi" ale lui Paullini. Până și în Anglia această metodă a fost răspândită. Comică ne apare metoda de însănătoșire a vâjâitului în ureche pe care o recomanda un lexicon de leacuri englez. Conform acestei metode se așează urechea bolnavă pe o turtă, anume pregătită, care va atrage “viermele" urechii. (Acest vierme al urechii nu era ceva neobișnuit, întrucât foarte multe boale se presupuneau că ar fi cauzate de viermi). În cealaltă ureche însă se pică o zeamă amară pentru ca în felul acesta ființa vicleană, vinovată de vâjâitul din ureche să fie gonită. Bineînțeles că zeama trebuia să treacă dintr’o ureche până'n cealaltă.

Lăsarea sângelui - practică medicală uzuală în evul mediu

Toate aceste metode sunt desigur cât se poate de nevinovate față de amputările cu securea și cu fierăstrăul de tăiat lemne, față de arderea rănilor cu fierul înroșit în foc și oprirea sângelui cu ulei fierbinte, care se aplica și la 1528, pretutindeni. Slavă Domnului că toate aceste metode barbare, împreună cu lăsarea de sânge, clistirile sau capetele de broască au dispărut.”

La final de articol nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tratamentele sau practicile medicale utilizate pe scară largă azi nu vor părea la fel de ciudate urmașilor noștri peste câteva secole…


Sursa: articolul “Tratamente barbare” - publicat în revista Realitatea Ilustrată” - numărul din 12 august 1936

3 comentarii :

  1. Brrr...
    Dar mi-a placut fraza de la finalul articolului!!! Ai dreptate: cine stie ce vor gandi urmasii nostri despre tratamentele medicale practicate astazi!

    RăspundețiȘtergere
  2. Progresul medicinii s-a lovit de suspiciunea şi intoleranţa medicilor de a accepta noile metode. Doar un exemplu cazul doctorului maghiar Ignaz Semmelweis (1818-1865), care a găsit cauza Febrei puerperale, ce făcea enorm de multe victime în rândul femeilor care năşteau în clinicile private. Şi anume – LIPSA IGIENII. Doctorii care făceau disecţia cadavrelor, îşi spălau mâinile cu săpun, sau chiar deloc, apoi participau la o naştere. Iar mama infectată murea în scurt timp. Când a enunţat această teorie a cauzei care ducea la infecţile lehuzelor, urmate de moarte, colegii au râs, ba chiar l-au marginalizat. Ca să dovedească logica acestei teorii, dr. Semmelweis s-a autorănit în timpul unei disecţii, şi ca urmare a făcut septicemie şi a murit. Doar atunci, s-a acceptat teoria lui că infecţia lehuzei se datorează lipsei de igienă a doctorilor şi studenţilor care nu se spălau pe mâini după o disecţie, şi aşa, participau la o naştere. E DOAR un singur exemplu, istoria medicinii are însă suficiente

    RăspundețiȘtergere
  3. Voi adauga doar informatia ca rata deceselor in timpul sau imediat dupa nastere era atat de mare in Evul mediu incat femeile trebuiau sa se spovedeasca inainte de nastere..., Anonimule!

    Cat despre viitorul medicinei, eu sunt convins ca peste cateva secole practicile medicale de azi vor fi considerate si ele.... barbare, Clara.

    RăspundețiȘtergere