Motto:
Tot ce-a fost ori
o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
(Mihai Eminescu – Glossă)
Criza economică mondială datorată pandemiei de Covid-19
este urmată acum de efectele devastatoare ale conflictelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu. De multe
decenii nu a mai fost atâta incertitudine pe plan internațional. Inflație,
stagnare economică, criză energetică și alimentară sunt cuvintele auzite tot
mai des. Experții de azi afirmă că suntem
de abia la începutul crizei și că perspectivele sunt dintre cele mai sumbre.
Deși
se spune că “este o greșeală să descrii furtuna din vârtejul ei”, ajutat
de un amuzant dialog de ieri “asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un
fiu naiv”, citit în revista “Realitatea
ilustrată” (numărul din 1 iunie 1933), vă propun să încercăm să ne
lămurim de ce crizele se succed periodic în “lumea nostră anapoda”
(citește și Lista principalele crize economice din ultimul secol adăugată
la sfârșitul articolului):
Dialog asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un fiu naiv
„- Nu pricepi cum s’a născut criza? Dar e foarte simplu,
fiule. Ogoarele pământului au produs prea multe grâne, industriile prea multe
fabricate, s’au inventat prea multe mașini... Atâtea și atâtea lucruri, care
ne-au nenorocit. Înțelegi?
- Nu înțeleg nimic. Eu credeam, dimpotrivă, că dacă există
atât de multe bunuri pe pământ, toată lumea ar trebui să fie fericită.
- Nu uita însă că prețurile mărfurilor au scăzut enorm,
ceea ce ne-a dus la o criză generală.
- Dar asta nu e deloc un motiv de criză. Înțeleg ca oamenii
să se plângă că prețurile sunt prea scumpe. Ar trebui să fie însă încântați
când aceste prețuri se ieftinesc.
- Nu e așa. Mașinile noastre sunt atât de perfecționate,
încât avem din ce în ce mai puțină nevoie de mână de lucru omenească. Din cauza
aceasta, lucrătorul nu mai câștigă, nu mai poate să cumpere mărfuri și iată că
nu se mai pot desface produsele fabricilor.
- Atunci de ce se
mai fabrică mărfuri?
- Suntem foarte economi și, economisind, strângem averi,
cu care clădim uzine, din ce în ce mai numeroase și mai perfecționate. Cu cât
sunt mai perfecționate, cu atât ele întrebuințează mai puțin mâna de lucru și
dau o producție mai mare. Aceste produse invadează piețele și iată cum mașinile creează șomajul. Investim atâția bani în fabricație încât consumatorul nu mai
are cu ce să cumpere obiectele fabricate.
- Doamne,
Dumnezeule! Și nimeni nu știe ce e de făcut?
- Unii economiști, care și-au dat seama de ceea ce se
petrece, au cam prevăzut cele ce se întâmplă. Dar oamenii ăștia nu sunt decât
teoreticieni, care țin conferințe și scriu cărți. Oamenii practici care conduc
afacerile n’au nevoie de această știință academică. În schimb, cunosc valoarea
gărgărițelor.
- Gărgărițelor?...
- Da, gărgărițele, un soi de gândaci care ne prind foarte
bine în criza de astăzi. Sunt niște insecte care mănâncă recoltele de bumbac și
împiedică astfel să scadă prețul bumbacului. Fără ajutorul lor, am fi
amenințați să avem recolte prea bogate, ceea ce ar atrage o ruină generală.
- Și se păstrează în acest scop stocuri de gărgărițe?
- În orice caz ne ferim de-a le stârpi.
- Păcat că fabricile nu pot să fie și ele mâncate de
gărgărițe!
- Nu, pentru fabrici avem un alt leac: tarifele vamale
protecționiste.
- A, înțeleg! Aceste tarife vamale ne ajută să vindem
produsele fabricilor?
- Da, de unde! Tarifele vamale împiedică comerțul, închizând
piețele de desfacere. Închidem piața noastră ca să ne apărăm împotriva unei
alte țări, care ne-ar închide și ea piața ei pentru produsele noastre. După cum
vezi, toate țările caută un bun echilibru comercial, adică se străduiesc să vândă
mai mult decât cumpără. Fiecare vrea să cumpere de la alții cât mai puțin
posibil și să le vândă cât mai mult posibil.
- Bine, dar ceea ce vinde o țară, trebuie să cumpere o
alta. Nu-i așa?
- Da, desigur.
- Atunci cum se poate în același timp să vinzi mai mult și
să cumperi mai puțin?
- E drept că lucrul e imposibil. Și atunci țările se
ruinează unele pe altele și fac tot ce le stă în putință ca să-și mărească
suferințele.
- Dar de ce nu încearcă să se ajute unele pe altele?
- Tocmai asta nu o vor cu nici un preț. Fiecare țară ar
vrea să se descurce fără ajutorul celorlalte. Fiecare națiune vrea să trăiască
numai prin ea însăși, pentru că, în caz de război, națiunea care poate trăi cu
minimum de import este cea mai avantajată.
- Sper că nu există nici o primejdie de război.
- Avem multe pacte care ne garantează pacea. Convenția
Societății Națiunilor, pactul din Locarno, pactul Kellog precum și nenumărate
alte tratate de arbitraj.
- Atunci cu atât mai bine. Va să zică nimeni nu se mai
teme de război și toată lumea se poate dezarma.
- Dimpotrivă, toată lumea se teme de război și se înarmează.
Astăzi popoarele au efective de război cu mult mai mari decât la începutul războiului
mondial.
- Ciudat! Nu mă pot dumiri deloc...
- Lucrul e foarte firesc! Nimeni nu are încredere în
tratatele și pactele încheiate. Fiecare țară știe că ea nu le va călca, dar
nimeni nu e sigur de
vecinul său.
- Atunci la ce mai servesc tratatele?
- Trebuie să-ți spun povestea reparațiilor, ca să-ți dai
seama de toate aceste ciudățenii. Știi că nemții erau obligați, prin tratatul
de pace, să reconstruiască tot ceea ce au distrus în timpul războiului. Aceasta
pentru că au ieșit învinși din război...
- Și atunci au trimis lucrători și materiale ca să repare pagubele
ce le-au pricinuit?
- Nu vorbi copilării, fiule. Așa ceva ar fi fost
inadmisibil. Dacă ar fi procedat în chipul acesta, antreprenorii și lucrătorii
francezi n’ar fi avut de lucru.
- Și atunci nemții au trimis bani pentru aceste lucrări de
reparație?
- Lucrul era imposibil. În primul rând, pentru că nu erau destul
de bogați. Și apoi, chiar dac'ar fi avut aur, tot n’ar fi putut să-l dea fără
să-și devalorizeze moneda lor. Singura posibilitate ce exista pentru ei era să
plătească în mărfuri. Dar creditorii nu voiau mărfuri germane. De aceea au
supus aceste mărfuri la taxe vamale.
- Și ce-au făcut creditorii atunci ca să fie plătiți?
- Au împrumutat bani nemților, pentru ca aceștia să le
poată plăti. Nemții au dobândit astfel atâtea capitaluri, încât au putut
construi uzine din ce în ce mai moderne și mai productive. Au făcut și ei ceea ce
a făcut toată lumea. Uzinele lor au produs mărfuri din ce în ce mai multe cu
lucrători din ce în ce mai puțini. Bineînțeles, acum nemți nu mai pot plăti.
- De ce nu, dacă au capitaluri?
- Tocmai de aceea. Germania s-a împrumutat atâta, până a
dat faliment. Are uzine atât de perfecționate și lucrători atât de iscusiți,
încât astăzi este pierdută și poporul ei se găsește în mizerie.
- Și Germania are o industrie dezvoltată?
- Desigur, și chiar foarte dezvoltată.
- Dacă reparațiile n’au dat rezultate bune, de ce n’au
fost suprimate?
- Lucrul e imposibil. Pentru că Franța nu vrea și apoi aliații
trebuie să fie plătiți de Germania, ca să poată plăti și ei, la rândul lor,
datoriile către America. E drept că aceste datorii ar putea fi plătite și ele
din produsul vânzării mărfurilor. Dar și America a instituit tarife vamale
foarte ridicate, pentru a stăvili cantitatea de mărfuri ce-o primește.
- Atunci cum vor fi plătite datoriile?
- Nimeni nu speră că ele vor fi plătite. Totuși, trebuie
să procedăm ca și cum am spera s’o putem face. Neplăcut este însă faptul că de
la un an la altul se tot schimbă cifra datoriilor, așa că debitorii trebuie să
plătească acum nu ceea ce au împrumutat odată, ci mult mai mult.
- Cum se explică asta?
- Datoriile trebuiesc plătite în aur și valoarea aurului
se schimbă mereu. În realitate, debitorii au primit nu aur, ci mărfuri, al
căror preț era pe atunci foarte ridicat. Și acum nu-și plătesc datoriile lor în
aur, ci tot în mărfuri. Între timp însă, prețul mărfurilor a scăzut, așa că debitorii
sunt siliți să plătească cam cu 50 la sută mai mult decât au împrumutat.
- Și Americii îi convine această situație?
- Ba de loc. Căci nici America nu poate să-și vândă
produsele și așa se prelungește criza.
- Și de ce s’a permis ca cifra datoriilor să fie
schimbată?
- Nimeni – în afară doar de câțiva simpli teoreticieni - n’a
bănuit o asemenea schimbare, până în ziua când a avut loc. În momentul
stabilirii planului Dawes (notă:
Planul Dawes, semnat în 1924, a fost un plan care stabilea modul în care urma
ca Germania să plătească despăgubirile de război, după Primul Război
Mondial; planul a fost întocmit
de un comitet de experți prezidat de Charles Dawes; în anul 1929 a fost
înlocuit cu un plan mult mai îngăduitor cu Germania, Planul Young), un domn
cu o înfățișare academică a introdus o clauză care impunea revizuirea plăților
în cazul când valoarea aurului ar suferi o variație de peste 10 la sută. Lucrul
a fost considerat ca un capriciu fără importanță și clauza a fost introdusă.
Când planul Dawes a fost înlocuit prin planul Young, această clauză a fost
omisă, în parte din pricina faptului că planul Young acoperea plata datoriilor
către America, care n’avea nevoie de această garanție.
- De ce țin francezii la reparații?
- Ei susțin că un contract este sfânt și că trebuie
executat.
- Și datoriile către America sunt și ele sfinte?
- Da, pentru America. Franța vrea să împiedece Germania să
redevie puternică, pentru că atunci Germania ar putea să ceară revizuirea
tratatelor.
- Și ce spun nemții de toate astea?
- Spun că le-ar plăcea să ajungă iar puternici, ca să
poată revizui tratatele și cer Franței să binevoiască să se dezarmeze și să
devie mai slabă, spre a face posibilă această revizuire.
- Dar englezii ce vor?
- Vor ca germanii să devie destul de tari ca să-și
plătească datoriile către bancherii englezi și să cumpere mărfuri britanice. Dar
nu vor nici să jignească Franța, pentru că Franța e puternică.
- Va să zică, nimeni nu poate face ceva ca
să’mbunătățească situația generală?
- În orice caz, nimeni n’a făcut ceva efectiv în această privință.
- Totuși, ar trebui să se facă ceva!
- S’au propus până acum vreo câteva zeci de mii de soluții
ca să ieșim din impas. Dar doctorii nu se înțeleg între ei asupra cauzelor
bolii și mai puțin încă asupra leacurilor. De aceea cred că o să mai ție încă mult
aceste consultații...
- Numai de n’ar muri bolnavul până atunci!...”
Sursa: articolul „O lume care merge anapoda - Dialog asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un fiu naiv” – semnat “I. S.” – publicat în revista “Realitatea ilustrată”- numărul din 1 iunie 1933)
Principalele crize economice din ultimul secol menționate
în literatura de specialitate sunt următoarele:
1907 - The 1907 Bankers’ Panic
1914 - Criza financiară internațională provocată de Primul
Război Mondial
1929-1933 - Marea Depresiune Interbelică (declanșată
în 24 octombrie 1929 - Joia neagră)
1939 - Criza financiară internațională provocată de Al
Doilea Război Mondial
1973 - Criza petrolului (declanșată în 15 octombrie
1973, când țările OAPEC - Organization of Arab Petroleum Exporting Countries - au
decis să stopeze livrările de petrol către SUA și către alte țări dezvoltate)
1982 - Criza bursei Souk Al-Manakh din Kuwait
1987 – Lunea neagră (19 octombrie 1987, ziua cu
cele mai mari scăderi bursiere din istorie)
1994 - Criza din Mexic
1997 - Criza asiatică (investitorii străini s-au
retras din statele Asiei datorită devalorizării principalelor valute regionale)
1998 - Criza financiară rusă (declanșată de criza
asiatică care a generat scăderea prețurilor la
materiile prime: petrol, gaz, metale)
1999-2002 - Criza economică din Argentina
2008-2010 - The
Great Recession (criza
financiară, monetară și bancară începută în SUA în trimestrul al II-lea al
anului 2008, transferată în trimestrul al III-lea în Europa de Vest, în
trimestrul al IV-lea în Europa Centrală și de Est și în final în Asia)
2020- ? - Criza Covid-19
2022- ? - Criza datorată războiului din Ucraina
2024- ? - Criza datorată conflictului din Orientul Mijlociu
Merită citit articolul, e o lecție de care ar trebui ținut seama. Și nu doar progresul aduce o scădere a cererii de muncă, și belșugul poate contribui.. Nu doar pacea și sănătatea păstrează guvernele sau regii ci și reversul.. Neplăcut, însă din păcate aadevărat însă rareori știut de toți.
RăspundețiȘtergere