De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu

„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar” – consemna scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938. 

Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică. În doar 7 ani, între 1928 și 1935, Gib Mihăescu a publicat piesa de teatru Pavilionul cu umbre (1928), nuvelele Grandiflora (1928), Vedenia (1929), Visul (1935) și romanele Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934) și Donna Alba (1935). Gib Mihăescu a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. 

Pentru că “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, vă invit să citiți câteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista “Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938: 

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, când veneam să-i fac galerie la „Pavilionul cu umbre", că peste câțiva ani mă voi strădui să deslușesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cândva, mai târziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieții. Îl știam bun, înțelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia și eram sigur că nu voi bate zadarnic la ușa lui. Dar n'a fost să fie așa. Legi neînțelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soție iubitoare șterge cu mâini tremurânde praful uitării care zadarnic încearcă să se așeze și două fiice duc mai departe mândria numelui lui: Mira Gib Mihăescu și Ionica Gib Mihăescu. 

Cea mai mică, abia de putea rosti câteva cuvinte când sufletul tatălui ei și-a luat zborul spre stelele pe care le urmărea, în fiecare noapte senină, cu telescopul, astăzi părăsit într'un ungher. Poate acum va deslega tainele tăriilor albastre pe care de atâtea ori le-a cercetat, obosit şi îndurerat după ce se pogorâse în scrutare a sufletului omenesc. Adâncimile întunecoase ale oceanului sufletesc și înălțimile luminoase ale cerului l-au pasionat deopotrivă. Întru străbaterea celor dintâi s'a străduit ca scriitor și a reușit să le înfățișeze în cărțile lui de pe acum clasice. Pentru pătrunderea tainelor înaltului visa înfăptuiri noi și multe nopți a stat de veghe făcând calcule misterioase deasupra hărților cerului, cu nesecată râvnă.” 

GIB MIHĂESCU ÎN AMINTIRI 

„Am regăsit chipul blând al lui Gib în ochii îndurerați ai soției lui, în glasul ei reținut, în cele două vlăstare fragede care poartă în suflet tristeți prea timpurii. Și l-am revăzut iarăși la apariția neașteptată a surorii devotate, Theodorina. În părul celei care i-a ținut loc de mamă, multe fire argintii s'au ivit de la moartea fratelui drag. Soția și sora au evocat înainte-mi figura lui Gib și eu am notat tot ce mi-au spus. 

Mira și Ionica - fetele scriitorului (stânga)
Gib Mihăescu (centru)
D-na Elena Gib Mihăescu (dreapta)

Nu sunt lucruri inedite, pentru că Gib. Mihăescu a avut prieteni buni și mulți, dintre aceia care mânuiesc condeiul cu măiestrie. L-au cunoscut și au știut să-l prezinte cititorilor lor în adevărata lumină a marelui său talent și a caracterului său admirabil. Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia au scris despre el cu nestăpânită durere, ca prieteni şi camarazi de redacție. Mai mult decât au spus ei cu greu se poate spune iar mai frumos decât au făcut-o nu îndrăsnesc să cred că aș putea vreodată scrie. Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.” 

FAMILIA SCRIITORULUI 

„Din copilăria lui Gib Mihăescu, sora lui își amintește o mulțime de lucruri. Le-a spus рагe-se şi d-lui Crevedia care a publicat un articol în Gândirea (Februarie 1936) „Viața lui Gib Mihăescu", vioi și interesant ca tot ce iese de sub pana acestui duhliu și arțăgos scriitor. Nevrând să parafrazez pe d. Crevedia, reproduc mai la vale un fragment asupra copilăriei lui Gib, din articolul cu pricina: 

Frontispiciul articolului dedicat de N. Crevedia
vieții lui Gib Mihăescu, publicat în numărul
din februarie 1938 al revistei "Gândirea"

„Gib I. Mihăescu s'a născut la Drăgășani, în anul 1894, Aprilie 23. O zi sfântă de primăvară, de aceea a primit numele de Gheorghe. Era al treilea copil. Sora lui mai mare, văduva unui ofițer superior, trăiește și, după moartea mamei, dânsa l-a învăluit într'o iubire mai presus de orice frăție. 

Tatăl, Ioan Mihăescu, era avocat în Drăgășani. Avocat-apărător din aceia de modă veche, cu diplomă de la Târgoviște. Foarte inteligent, fire deschisă și întreprinzătoare. Isbutise să facă oarecare stare și adunase multă stimă printre ruralii săi concetățeni, ale căror interese le apăra cu onestitate. Bunicul lui Ion Mihăescu, originar din Gorj, a fost unul dintre oamenii de încredere ai lui Tudor Vladimirescu. Se numea Preda Stegaru, căci purtase, probabil, steagul Revoluției. Gib iscălea multe dintre articolele sale cu pseudonimul Gh. Stegaru, ca un omagiu adus memoriei pandurului. 

Dar copiii avocatului, precum vom vedea, n'au semănat acestei ascendențe de cremene. Ei au primit, toți, sângele subtil al mamei - soția lui Ion Mihăescu - fiica unei boeroaice care se retrăsese la Mănăstirea Dintr'unlemn şi se făcuse călugăriță. Pe fată, însă - o fată din flori, pare-se - n'o reținuse între zidurile sfinte, ci o dăduse într'un pension la București. De aici, copila venea și-și petrecea vacanțele la mănăstire. 

Dar, odată, venind să-și petreacă libertatea Paștilor lângă mama, în diligența care trecea prin Drăgășani, frumoasa domnișoară cunoscu pe chipeșul avocat oltean, pe Ion Mihăescu. După două săptămâni, erau cununați și eleva care n'avea decât 15 ani, nu se mai întoarse la școală... Atmosfera de umbre și evlavii a Dintr'unlemnului influențase mult sufletul fin al doamnei Mihăescu care și-a crescut copiii în leagănul adânc al credinței și al unei desăvârșite cucernicii. Mama lui Gib era o fire aristocrată, blândă și foarte romantică. Citea romane și cărți de istorie, mai ales dintre cele care povesteau viața regilor și a tuturor Curților domnitoare. Două-trei ore pe zi, citea Sfânta Scriptură.” 

GIB MIHĂESCU - COPILĂRIA 

„Copil, Gib a crescut la via părintească Groșarea, din satul Călina, de lângă Drăgășani. Bătrânii satului îi povesteau aici despre trecutul în care zăceau ascunse comori bogate, turcești. În visurile copilăriei lui Gib, vor fi jucat, desigur, multe focuri de aur și în nuvelele de mai târziu ale fostului băiat de la vie, vom întâlni, des, obsesia acestor vâlvătăi, în descripția cărora Gib Mihăescu se dovedea un maestru. Era un copil pirpiriu, dar tare drăgăstos. Și de mic îl atrăgea suavul blestem al scrisului. Așa, de pildă, lua hârtii, le împăturea, le cosea și desena pe fiecare pagină tot felul de chipuri. Pleca apoi prin târg, prin centru pe la cafenea și striga cât îl ținea gura: „A apărut „Veselia". Cumpărați „Veselia". 5 parale bucata...” și își desfăcea cele trei-patru exemplare din „Veselia" alcătuită de el și, când îi mai cerea cineva câte un număr, el răspundea satisfăcut:

- De unde să-ți mai dau? Că s'a prescris! - adică s'a isprăvit...
- Dar cine ești tu, mă! - îl întreba câte cineva.
- Eu sunt Giab, ziaristul! - răspundea el, mândru.

Giab era un ungur - Gabor îl chema probabil - care vindea ziare prin târg. De aici i-a rămas numele de Gib. Drăgășanii, familia, toți intimii lui îi spuneau: Gibe.” 

ANII DE ȘCOALĂ 

„Urmase clasele primare la Drăgășani. Prin 1902, este înscris în clasa I-a a Liceului Carol din Craiova. În clasa II-a, însă, e mutat la liceul din Slatina. Stă aici în gazdă la sora lui mai mare, căsătorită cu un ofițer. Și la Slatina desena Gibe. Făcea pe deal, în pământ... planurile războiului ruso-japonez. Odată era foarte abătut:

- Ce ai, mă? - îl întreabă sora.
- Te rog să-mi faci rost de-o căpățână de miel mort.
- ???
- Vreau să fac telegrafie fără fir.

Anul următor, avocatul Ion Mihăescu își trimise copiii la liceul din Râmnicul-Vâlcea. Dar Gibe o încurcă aici cu clasa III-a, cu toate că la Craiova și la Slatina fusese premiant. Și iată în ce împrejurare. El și încă alți vreo șase elevi au spart dulapul cu dulcețuri al gazdei și au mâncat-o toată. Elevii au fost reclamați la școală și eliminați, iar părinții au fost trași în judecată de zgripțuroaica bătrână care s'a înscris la despăgubiri cu suma de 80 de lei. Pentru Gibe, eliminarea era încă un motiv de mândrie. Repetă clasa la Craiova. Se distingea la partea literară. Nache, vestitul profesor de Română, care a fost și dascălul unor Nicolae Titulescu, Dr. C. Angelescu și al multor personalități oltene – îl lua'n brațe, în clasă, și-l săruta. La obiectele științifice și mai ales la Matematică, elevul Mihăescu I. Gheorghe era slab.

După absolvirea gimnaziului, se înscrie în cursul superior, secția clasică. Tatăl era foarte mândru:

- Gibe al meu este al patrulea din clasă - se lăuda dânsul.

Până într'o bună zi, când află că la secția clasică nu urmează decât patru elevi. Mihăescu I. Gheorghe era, deci, ultimul...”

CĂSĂTORIA 

„Doamna Elena Gib Mihăescu (născută Stănescu) e drăgășeneancă. Pe Gib l-a cunoscut încă de pe când erau amândoi copii. Povestește, tristă, despre vremea când Gib se înapoiase de la Chișinău, după moartea tatălui: 

- Tatăl lui, înainte de a muri și-a exprimat dorința ca el să aibă grijă de cei trei frați mai mici (fuseseră 12 copii). A venit la Drăgășani. Ne-am revăzut. Căsătoria s'a celebrat la 29 Nov. 1925. Bătrânul Ion Mihăescu a fost și el avocat. Gib era hotărât să facă avocatură serioasă, dar nu-l pasiona și de aceea o lăsa pe planul al doilea. La Drăgășani avocații se sculau cu noaptea'n cap ca să poată asculta pe clienți. El se trezea târziu sau chiar de se scula mai devreme scria, în vârful patului, până la ora 8, când pleca la judecătorie. Înfrângerile îl îndurerau peste măsură. Un proces pierdut îl făcea să aibă remușcări, nu pentru mândria lui de avocat șifonată de pierderea unui proces ci pentru clienții lui, mai întotdeauna săraci.

Mai pe urmă a deschis un birou de avocatură, împreună cu doi prieteni: avocații Răuţ și Bogardo. Lucrurile mergeau bine pentru că tovarășii erau pricepuți în meserie, muncitori, cinstiți. Când a fost să împartă banii s'a minunat că partea lui e cu mult mai mare decât se aștepta, ba chiar a cerut celorlalți să mai socotească o dată fiindcă i s'a părut că i-au dat mai mult decât trebuia.

Lipsit de orice distracție, Gib găsea refugiu sufletesc în lectură, în scris și astronomie. Reluându-și o veche preocupare din liceu, își cumpără o lunetă astronomică de la Paris și primea fel de fel de reviste și cărți cu ultimele invenții și descoperiri în domeniul acesta. De atunci cotrobăia printre stele căutând minunile firmamentului. A scris în vremea aceea: „La Grandiflora”, „Vedenia”, „Pavilionul cu umbre” și „Brațul Andromedei”. Pentru „Pavilionul cu umbre” a primit - după cum știi - Premiul I al Asociației criticilor dramatici pe anul 1928. Își împărțea timpul între literatură și astronomie. 

Doamna Gib Mihăescu îmi arată apoi o însemnare a lui în care vorbește despre un „Procedeu pentru asocierea și întărirea puterilor optice a două sau mai multe lunete prin proiectarea imaginilor obiectivelor respective într'un plan focal comun". Cine știe ce valoare practică va fi avut această invenție pe care el n'a trăit s'o vadă realizată. 

- La Drăgășani am stat cinci ani. Ani lungi, plini de necazuri. Cinci morți în familie, lipsuri materiale, viață monotonă de orășel provincial. În 1929, d. profesor Nichifor Crainic îi trimise o telegramă prin care îl chema să vie imediat la București. Grație domniei sale Gib fusese numit șef de secție la Direcția Presei. Ne-am mutat îndată la București. Mai apoi a fost avansat referent și a stat în serviciul Direcției Presei până la moarte.

La București lucra mult. Își impunea un anumit număr de ore pentru scris și respecta cu sfințenie această regulă. Când se așternea pe lucru, zeci de pagini ieșeau înnegrite de sub tocul lui. Scria ușor, ore întregi, fără să facă pauză. Revenea de multe ori și renunța repede la paginile care i se păreau nedemne de el. Făcea și gazetărie. Întâi la „Curentul", apoi la „Calendarul" unde era redactor. Modest și chiar timid, nu avea temperament de gazetar. Nu-i plăcea viața de cafenea și nici atmosfera de intrigă și bârfeală.

Retras, lucra neobosit. Au apărut rând pe rând: „Brațul Andromedei" (1929); „Femeia de ciocolată" (1933); „Rusoaica" (1933); „Zilele și nopțile unui student întârziat" (1934); „Donna Alba". În ultimul an al vieții semnase un contract cu o editură din Brad („Pantheon") pentru un roman, din care n'a apucat să scrie decât 84 de pagini. Mai avea gata două piese de teatru: „Sfârșitul", care se află în cartoanele Teatrului Național și o comedie, „Confrații", actualmente în posesia d-lui Sică Alexandrescu.

Când scria îi plăcea să fie liniștit. Uneori copiii veneau lângă el. Îi mângâia și le spunea blând: Du-te ticule că eu am de scris.

Avea mulți prieteni. La Drăgășani pe avocații Emil Răuţ și Bogardo și farmaciștii Gogu Stoian și Nanei iar la București pe d-nii Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Șeicaru, d-na Apriliana Medianu etc. Nu întârzia cu prietenii în oraș, și rareori îmi cerea voie să iasă seara împreună cu unul sau mai mulți din camarazii lui.” 

SFÂRȘITUL NĂPRAZNIC 

„- Viața se scurgea liniștită, egală, cu necazuri și bucurii. În 1935, cu câteva luni înainte de a muri, îl încercau dureri de șale. Întors de la mare și poate răcit, Gib se simțea din ce în ce mai rău. La sanatoriul „Martin Luther" din Sibiu, cu regim și îngrijire, părea că-i merge mai bine. Puține zile mai târziu boala își accelera opera distrugătoare. I se măcinau rinichii. Uremie. În cele din urmă doctorii pierduseră orice speranță. De la sanatoriul Diaconeselor l-au trecut la Spitalul gardienilor publici. Aici s'au stins ultimele pâlpâiri de viață. Două nopți de chinuri îngrozitoare. Numai apa mai alina o clipă buzele arse, crăpate, vinete. Ochii blânzi, ieșiți din orbite, priveau fără să cunoască. Vorbea fără șir. Cerea să i se reprezinte o piesă pe care n'a scris-o și șuiera crâmpeie de operă. D-l Crevedia, venit la căpătâiul lui, a alergat mult în ultimele clipe. Era singurul bărbat alături de cele două femei zdrobite de durere: soția și sora. Nici un doctor, nici un om de ajutor. Agonia a fost lungă și înfiorătoare. Respira greu, din ce în ce mai rar, până când un ultim oftat a îngăduit odihna la ora trei fără douăzeci dinspre ziuă.

Mormântul scriitorului Gib Mihăescu

De la Biserica Albă unde a stat două zile, sicriul a fost transportat la gară și apoi la Drăgășani. În 22 Octombrie, într'o Marți, pe când drăgășenenii culegeau viile, Gib făcea pe brațele prietenilor ultimul drum, de-a lungul urbei natale. Două copile culcau căpșorul în poala mamei, care de aici înainte avea să le fie singurul sprijin în viață.”

 

Sursa: articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu” – semnat Radu A. Sterescu -  publicat în revista “Universul Literar” - numărul din 17 decembrie 1938