De 10 Mai, altădată...

Ziua de 10 Mai a fost în mod oficial “Ziua Națională a României” între anii 1867 și 1947 datorită triplei sale semnificații: în 10 Mai 1866, Carol I a devenit domnitor al României, în 10 Mai 1877 Domnitorul Carol I proclama Independența României față de Imperiul Otoman, iar în 10 Mai 1881 România a devenit Regat. 

Această zi a fost sărbătorită de români timp de 8 decenii cu festivități fastuoase și cu vaste serbări populare. Defilarea suitei regale și a armatei, “bătaia cu flori de la Șosea”, banchetele populare, muzicile militare care răsunau în mai toate grădinile și parcurile orașelor și nu în ultimul rând “iluminațiile” și focurile de artificii erau atracțiile mult așteptate ale acestei zile. Un articol publicat în revista “Amiculu Familiei” relatează desfășurarea festivitățile de 10 Mai din anul 1882:

 

“Ziua de 10/22 Mai a.c. care e prima aniversare a încoronării Majestăților Lor Regelui și Reginei României și tot odată a 16-a aniversare a suirii Majestății Sale Carol I pe tronul României – s’a serbat în capitală cu toată pompa cuvenită unei asemenea mărețe zile. Tot orașul fu împodobit cu steaguri; pe Calea Victoriei mai toate ferestrele caselor erau acoperite cu covoare frumoase și scumpe. Trupele au fost înșirate pe trotuare de la palat până la Mitropolie. La orele 11 fix M.M.L.L. (notă: Majestățile Lor) Regele și Regina în trăsura de gală, escortați de roșiori și de jandarmi au pornit de la palat, mergând la Mitropolie, unde au asistat la celebrarea serviciului divin. În tot parcursul drumului, Majestățile Lor au fost aclamate de popor și o mulțime de buchete s’au aruncat în trăsura regală.

Pavilionul regal - 10 mai 1916

Pornirea cortegiului regal de la mitropolie a fost anunțată prin 101 (lovituri de) tunuri. Majestățile Lor au mers pe Bulevardul Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazu, unde s’a ridicat o frumoasă estradă, și au primit defilarea elevilor de la școalele publice, a delegațiilor din județe, a gardei orășenești, a răniților cu steagul lui Tudor Vladimirescu și a armatei. După aceea Regele și Regina s’au întors în palat, unde au primit felicitările autorităților publice și a delegațiilor din țară. La ora 5 s’a dat un banchet la șosea delegațiilor și răniților. Seara iluminație în tot orașul, focuri artificioase la Cișmigiu și musici în toate grădinile și piațetele publice. S’ar părea că în fericitul nostru regat veselia nu apune niciodată!” (“Amiculu Familiei” – numărul din 15/27 Mai 1882)

Regele Carol I și Prințul moștenitor Ferdinand
 - parada de 10 mai 1908 -

Cei pentru care care festivitățile din ziua de 10 Mai aveau un farmec aparte erau bineînțeles copiii. Ioan Massoff – un binecunoscut teatrolog și prozator român din perioada interbelică – își amintea:

 

“Zece Mai, ziua izbânzii și a mândriei naționale, copilăria mea nu te poate uita. Din totdeauna ai constituit un punct luminos al pubertății noastre, al vremii în care ca și domnul Goe, eroul lui Caragiaie, purtam hăinuțe de „mariner" și beretă cu inscripția „Le Formidable”. Ținut de mână de tata, mă lăsam târât prin mulțimea care se călca în picioare în jurul statuii lui Mihai Viteazul și mai târziu, la începutul Șoselei Kiseleff, unde peste drum de Muzeul de Științe Naturale se afla construită tribuna regală.

Defilarea ofițerilor - 10 Mai 1900 

Îl sculam pe tată-meu cu noaptea în cap, tot îndemnându-l „să mergem mai devreme ca să apucăm loc". Erau însă mai dibaci decât noi, cari se înființau de pe la cinci dimineața pe trotuare, purtând legăturica în care țineau merinde. Și începeau pertractările de rigoare:

- Ce te'ndeși?

- Că n‘oi fi luat locul cu chirie!

- la nu te întinde!

- Să te scoli mai de vreme!

- Mitocanul tot mitocan!

- Mitocan ești tu cu cine te-a făcut!

Și deodată unul:

- Aoleou, mi-a turtit ceasul!

Prima defilare de 10 Mai a Regelui Mihai - 1929

Rahagii și bragagii cu braga rece făceau afaceri minunate. Când cortegiul regal mergea spre locul defilării, trecând la pas pe Calea Victoriei, în dreptul librăriei Socec, frumos împodobită, se aruncau din balcon porumbei albi, legați cu panglicuțe. Carmen Sylva, cu rochia albă tot așa ca și zăpada părului, zâmbea îmbujorată la față. Și începea parada, în sunetul unui marș nemțesc. Veneau întâi ofițerii fără trupă. În fruntea lor comandantul Pieții, căpitanul Stoianovici, cu o mustață lungă, care se făcea una cu favoritele. Urma Hübsch, celebrul maior, comandantul muzicilor militare, grav și impozant. Ah, câtă admirație îmi provoca tamburul major în fruntea regimentului II de linie! Avea căciulă înaltă de jumătate de metru și ținea tactul cu un buzdugan enorm.

Regele Carol al II-lea, Voevodul Mihai, 
Regina Maria și Principele Nicolae
 primind defilarea - 10 Mai 1934 

N’am văzut vivandierele. Am auzit însă de Marița Blonda, „aftioriță" a „Teatrului cel Mare", vivandieră în al doilea regiment de linie, comandat de generalul Macedonsky – acum este trecută în arhiva Teatrului Național de mâna fostului bibliotecar Nae Bassarabeanu. Cât despre tamburul major, el trebuie de mult să fie la loc de verdeață. Și când îți era lumea mai dragă, nu știu ce-i venea Sfântului Ilie de-i ardea o ploaie de te făcea ciuciulete și colora divers rochiile albe ale cucoanelor din tribune. Cum „Zece Maiul" cădea în stilul vechi, bine’nțeles că toți bărbații purtau pălării de paie. Vă închipuiți ce se alegea din ele! Parcă-l văd primind defilarea pe răposatul Rege Carol I, salutând doar cu un deget dus la chipiu, grav dar totuși având ceva senin în privire, pe Regele Ferdinand, răsfrângând o bunătate nesfârșită, iar pe lângă ei pe Regele nostru, chipeș ofițer de vânători, cu ținută energică!

10 Mai 1945 în Piata Palatului la statuia regelui Carol I

Seara la „luminație", se călca poporul în picioare. Bunul nenea Iancu Brătescu zis Decalitru - ar merita un bust în București - își instruia masalagii, mergea cu ei în curtea Palatului Regal pentru a ovaționa. Fumul masalelor de la „retragerea cu torțe" te sufoca. La „Sfântul Gheorghe", la „Episcopie" cântau muzici militare și se încingeau hore în toată regula.” (Ioan Massoff – articolul “10 Mai de altădată” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 12 mai 1937).

Ziua de 10 Mai a fost oficializată din nou ca fiind o zi de sărbătoare națională în anul 2015. Din păcate farmecul pe care îl avea această zi în vremurile trecute nu îl vom mai putea recupera poate niciodată…

Citește mai mult... »

Jocuri cu ouă de Paşti

Am inclus în articolele precedente informații interesante despre originea obiceiului înroșitului ouălor şi despre câteva vechi obiceiuri din mai multe țări europene legate de ouăle de Paști. Astăzi o să vă descriu câteva jocuri cu ouă de Paști, ajutat fiind de studiile marelui folclorist Artur Gorovei, autor al lucrării “Ouăle de Paști – studiu de folklor”, publicată în anul 1937 la editura Academiei Române:

Jocuri cu ouă de Paști la Bautzen

În Teiuș, în a doua zi de Paști, copiii se jucau ‹‹de-a scăruța››: un copil lăsa un ou înroșit să se rostogolească pe o “scăruță” făcută din două tulpini de porumb (numiți și tulei sau jipi). Oul era lăsat să se rostogolească până se oprea undeva, de la sine (de obicei se juca pe un mic delușor). Următorul jucător  își “lansa” și el oul în același mod. Dacă oul lui îl lovea pe al primului jucător, acest al doilea copil câștiga amândouă ouăle. Dacă nu, următorii concurenți își rostogoleau pe rând ouăle roșii pe scăruță iar când unul dintre ei reușea să atingă un ou din cele “lansate” anterior câștiga toate ouăle rostogolite până atunci.

Joc cu ouă de Paști în Saxonia

Se pare că acest joc a fost împrumutat de la sași. Un joc asemănător era practicat în Saxonia, în orașul Bautzen, pe o colină la poalele căreia curge râul Spree: “sus pe colină se așează tineri, femei și bărbați, cu panerașe pline cu ouă de Paști și de-a lungul colinei, până în malul apei, se înșiruiesc copiii, băieți și fete, fiecare având câte un săcușor. Cei de sus aruncă ouăle răscoapte pe colină, care se rostogolesc la vale, și ei le prind, și veseli își încarcă săcușoarele. Uneori ouăle ajung până în apa Spree, de unde le pescuiesc”. 

 

O altă variantă a acestor jocuri de Paști era practicată în Suedia: “în Halland se ține între picioare o scândură de-a lungul căreia se rulează o monedă spre ouăle așezate la capătul scândurii. Dacă moneda atinge un ou, cel care a aruncat-o ia oul”.

Joc cu ouă de Paști în Suedia

Jocuri asemănătoare erau tradiționale și în Franța, unde se numeau “roulẻe”. O variantă aparte se juca în La Channy, capitala cantonului Aisne: “altă dată, în ziua de Jeudi gras era obiceiul numit Jeudi-Jaudian. Fetițele treceau pe stradă cu panerașe în mână și cereau ouă pe la porțile caselor. Cu recolta făcută, se stabilea în piața orașului un plan înclinat în pământ, pe care școlărițele rulau pe rând câte un ou. Aceea căreia oul nu i se spărgea, era proclamată Regina jocului Jaudian  și era plimbată pe străzi cu un sceptru în mână”.

În Belgia, în provincia Brabant era tradițional jocul Course aux oeufs: tinerii plecau dis de dimineață cu coșuri în mână și se opreau pe la case să ceară ouă - ‹‹psaucathe››. Se pare că pe drum se mai opreau și prin crâșme, așa că de multe ori ajungeau la locul în care era organizat jocul “pe două cărări”. Jocul propriu zis avea loc pe o alee care ducea la o capelă veche din Sart-Messir. Aici, 50 de ouă fierte erau așezate la distanță de 1 metru unul de altul pe cele două laturi ale aleii. “O fată și un flăcău, aleși de căpetenia tinerimii, trebuiau să adune ouăle acestea, unul câte unul, întorcându-se de fiecare dată la un paner așezat la distanța de 5 metri de primul ou. Această manevră dura multa vreme, în râsetele și încurajările asistenței. Cel care câștiga era sărbătorit: muzica în frunte cu toba, îl conducea la localul unde se mâncau ouăle, chefuind și dansând”.

Joc cu ouă de Paști în Rusia

Amuzantă era și “cursa ouălor” organizată în Loos, cantonul Haubourdin din Franța și care era o adaptare a jocului “de-a baba oarba”: un om cu ochii legați și cu un baston în mână, trebuia să ajungă la un loc în care ceilalți jucători așezau în iarbă ouă colorate. Aici, îndrumat de indicațiile spectatorilor, trebuia să sfarme cu bastonul ouăle colorate, pe nevăzute. Când în fața jucătorului apărea un obstacol, trebuia să i se strige casse-cou.

Jocuri amuzante, jocuri uitate astăzi. Dar mai ales jocuri care adunau comunitățile în zilele de sărbătoare. Astăzi uităm din ce în ce mai multe dintre obiceiurile de altă dată și pierdem, din păcate, tot mai mult din farmecul sărbătorilor de altă dată.

Citește mai mult... »

Credinţe legate de obiceiul înroşitului ouălor de Paşte

Deși preluat din vechile tradiții păgâne, obiceiul înroșitului ouălor este dedicat de creștini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori culoarea roșie a ouălor de Paște este asociată cu sângele lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor:

Ouă de Paști - 1934

Citește mai mult... »

Ouăle de Paşti – vechi obiceiuri şi credinţe din ţări europene

Despre diferitele credințe referitoare la începutul obiceiului înroșirii ouălor v-am povestit într-un articol anterior. Acum o să vă povestesc despre câteva obiceiuri legate de Oul de Paști – un simbol al creștinismului prezent în cultura multor popoare europene. Despre vechi obiceiuri întâlnite în câteva dintre țările Europei am găsit informații în lucrarea “Ouăle de Paști – studiu de folklor” de Artur Gorovei, volum apărut sub egida Academiei Române în anul 1937:

Citește mai mult... »

Duminica Floriilor (datini, credințe, superstiții)

“De Florii eram siguri că vin, cad întotdeauna cu o săptămână înainte de Paști; dar de soare aproape că ne pierdusem nădejdea. Primăvara s'a lăsat așteptată ca o ibovnică învățată de femei cu nărav să nu dea buzna peste flăcăi: ‹‹Lasă-l să te aștepte și să crape fierea în el, că așa te va iubi mai mult!›› Ni-i dragă primăvara de-acum - nu pentru că zâmbește mai șăgalnic decât pe vremuri, dar pentru că ne-a lăsat să o dorim mai mult. Iarna a avut grijă să sosească de timpuriu și să zăbovească asemeni unui musafir prost crescut. Și-a fost o iarnă vai, nu încruntată ca un dictator, ci arțăgoasă ca o cumătră” – consemna reporterul Ion Pas în numărul din 8 aprilie 1928 al revistei “Realitatea ilustrată”. Și parcă atât de bine se potrivesc cuvintele lui astăzi, după atât de multe primăveri care au trecut peste noi.

Ziua de Florii este cea care deschide șirul marilor sărbători domnești din Săptămâna Patimilor. În Duminica Floriilor, numită și Duminica Stâlparilor, se sfințesc prin rugăciune și stropire cu agheasmă ramuri înmugurite de salcie, care se împart mai apoi creștinilor. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Aceasta nu este însă singura semnificație dată de popor ramurilor de salcie sfințite în duminica de Florii:

La cea piatră răzimată Maica Sfântă-i supărată. Vin trei îngeri și-o întreabă: - Ce ești, Maică, supărată? - Cum să nu fiu supărată, Că cu ochii m’am uitat, Pe Hristos cum l-or luat, Mi l-or luat și mi l-or dus La curțile lui Pilat, Pe cruce de lemn l-or pus, Cu sulița l-or străpuns, Apă și sânge a curs. Și-l luară și-l sburară, Sus la cer îl ridicară. Plânge Maica și se frânge Și inima’i înoată’n sânge.

Luna fața și-a schimbat, Soarele s’a’ntunecat! Sălcioară, Pleacă-ți vârful și te fă punte Să trec, Că mă înec. Iară salcia și-a plecat vârful Și s’a făcut punte și a trecut Maica Domnului. Și i-a zis: - Să fii blagoslovită! În ziua de Florii, Să te ia toți oamenii prin mâini! (……………….)

(Tudor Pamfile – studiul etnografic “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – editura Librăriile Socec & Comp. – 1914)

Numeroase erau în alte timpuri ritualurile care se făceau în ziua de Florii. Câteva dintre acestea au fost inventariate de etnologul Arthur Gorovei și publicate în lucrarea “Credințe și superstiții ale poporului român” (editura Librăriile Socec & comp., 1915):

În ziua de Florii se înghițesc mâțișoare sfinte spre a fi scutit de durerea de grumaz. Tot atunci se ating vitele cu mâțișoare sfințite, ca vitele peste an să fie înflorite, adică frumoase. Mâțișoarele se păstrează și vara, și la vreme de zloată, trăsnete și grindină se pune o crenguță din ele pe foc și se crede că fumul lor împrăștie zloata, trăsnetele și grindina. (Bucovina)

Mâțișoarele Floriilor nu e bine a le aduce în casă, ci a le pune sub streșina grajdului, și numai când tună și fulgeră a afuma casa cu ele, și apoi fulgerul nu va atinge acea casă. (Bucovina)

Cum va fi vremea în ziua de Florii, tot așa va fi și în ziua de Paști.

Mlădițele de lozie de la biserică în ziua de Florii nu se pun în casă, ci se lasă afară, sub streșina casei. (Preutești, Suceava)

Dacă ramurile de măr, vișin, etc. ce se pun în ziua de Sf. Varvara în oale cu apă vor înflori până în ziua de Florii, e semn de an bogat; iar de nu, e semn de an sărac. (Stânca, Iași)

Dacă fetele mari dau cu salcie pe păr în ziua Floriilor, le crește părul frumos (Catane, Dolj)

În ziua de Florii e bine ca să umbli încins cu o nuia de salcie de la biserică, ca să nu te doară șalele. (Vâlcea)

Salcie de la Florii făcută cercuri și pusă la icoane, e bună să se aprindă când fulgeră și trăsnește, și este cineva singur în casă. (Ciulnița, Ialomița)

Salcia se pune la ferești în ziua de Blagovistenie și în ziua de Florii. Salcia care ai pus-o să n’o arunci, ci s’o pui la icoană, că-i bună pentru spor la albine.

Din salcia de Florii se fac cercuri și se pune pe pomi, ca să dea roade mai multe. (Ciulnița, Ialomița)

De Florii

“Și astăzi copilașii, în Dumineca floriilor, se duc de dimineață la biserică, spre a-și încinge mijlocul cu ramuri de salcie tânără și fragedă. Și, an cu an, Duminici înflorite trec peste anii noștri, tineri și bătrâni, împărțind bucuriile după vârstă și după cum e omul așezat în viață.

„Vin floriile cu soare

Și soarele cu florii!"

spune graiul popular. Așa cântă și poetul inspirat. Soarele zilelor noastre e așteptat încă să răsară odată cu primăvara României. În așteptarea mult visatei primăveri se cere să muncim ca grijile mărunte, necazuri și amărăciuni, să nu mai facă noapte în sufletele noastre flămânde de pâinea bucuriei, de grâul înfrățirii.” (Leontin Iliescu – articolul ”Vin floriile cu soare” – publicat în numărul din 12 aprilie 1925 al revistei “Universul literar”)

Puțină lume mai știe că în ziua de Florii se încheia în mod tradițional și viața Mărțișorului: “Obiceiul de a'și atârna fetele la gât în ziua de 1 Martie o monedă de aur, de argint sau vreun cinci parale găurit este în toată Țara Românească. În satul Bucești (Tecuci) fetele, după ce au purtat mărțișorul, se adună patru-cinci la un loc, la una care le e tuturor prietenă, în ziua de Florii, și din banii pe care i-au purtat la gât, cumpără portocale, cofeturi, zahăr, vin și petrec între ele. După aceasta se duc la horă. Din acest obicei, care de alminterea nu există pretutindeni, s'a născut și zicerea: La Florii se bea mărțișorul.” (Iuliu A. Zanne – “Proverbele românilor”, vol. VI - editura Librăriile Socec & comp., 1901)

Citește mai mult... »

Instantanee ale unui carnaval interbelic

Cea mai așteptată perioadă a anului din viața românilor de ieri era, probabil, perioada Carnavalului. Carnavalul românesc începea „odată cu Crăciunul dar nu se încheia decât în seara celei de-a doua Duminici a Lăsatului-de-sec, când se punea capăt nunților, balurilor și oricăror petreceri ce erau oprite în timpul Postului mare” (cf. lucrării „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944).

 

 

În perioada Carnavalului se organizau numeroase baluri și serate, la curtea regală sau în casele „high-life-ului” bucureștean. La aceste evenimente, renumite pentru belșugul, luxul și eleganța afișată, se intra numai pe baza unei invitații speciale. Tot în această perioadă se organizau, pentru oamenii de rând, numeroase baluri publice (în sala Bossel, sala Orfeu, sala lui Schlatter (din grădina de la poarta dinspre miazănoapte a Cișmigiului) sau la Slătineanu.

Mască de carnaval

Vă invit să dăm împreună o raită nocturnă pe la câteva dintre balurile “mascate și costumate” organizate în perioada Carnavalului în anul 1932. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de vechiul nostru prieten, reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”. Ne vom strecura așadar printre conții, marchizele, toreadorii sau țigăncile de la intrare, bucureșteni mascați care se înghesuiau să intre la balul organizat de o societate de binefacere. Garderobierul atoateștiutor ne va zâmbi complice. În sala supraîncălzită tinerii dansează cu patimă. Măști curioase se amuză încercând să ghicească cine se ascunde în spatele vreunui “Pierrot” sau al “Doamnei de Pompadour”. Ne scoatem aparatul de fotografiat și carnețelul de notițe și începem să culegem primele instantanee:

Citește mai mult... »

Poveștile “Maialului” (de ieri și de azi)

“Maialul” era - în Transilvania de altădată - una dintre cele mai așteptate sărbători ale primăverii. Adusă pe meleagurile noastre de sașii stabiliți în Ardeal (“Maifest” sau “Majalis”), sărbătoarea a fost adoptată atât de români cât și de maghiari. Manifestarea dedicată primăverii era organizată – așa cum de altfel îi arată și numele - în primele zile însorite ale lunii mai, cu precădere în orașe și în târguri. Elevii școlilor transilvănene sărbătoreau Maialul cu mult fast, momentul de maxim interes fiind marșurile pe muzică de fanfară până în locurile de agrement din pădurile de la marginea localităților (“Stejăriș” la Brașov, “Hoia” la Cluj, “Dumbrava” la Sibiu, “Breite” la Sighișoara). Aici erau organizate numeroase jocuri și spectacole de elevii celor mai importante școli din oraș.

Citește mai mult... »

Noaptea Anului Nou și măritișul

Noaptea în care se face trecerea de la Anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a fost considerată întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine și rău, dintre viață și moarte. „De aici credința că la răscrucea dintre ani, șase zile înainte și șase după, au o semnificație specială, cerurile se deschid, sufletele morților se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume și multe, multe altele se întâmplă în credințele existente și la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...”).  

 

 

Noaptea care precede ziua de Sf. Vasile este însă și una a “prorocirilor în legătură cu măritișul”. Într-un articol publicat în anul 1938 în revista “Realitatea Ilustrată”, reporterul Alex F. Mihail descrie – cu umor – câteva dintre aceste vechi obiceiuri:

Citește mai mult... »

Mari scriitori români despre Anul Nou

“Este ceva în sufletul omului, un imbold optimist, care isbucnește tocmai în această zi. Prima zi a anului. Toată suflarea omenească își spune: Anul acesta va fi cu siguranță mai bun decât anul trecut… Anul acesta, nu se poate să nu reușesc!... Și trăiește omul cu această speranță o zi, o săptămână, o lună, două sau trei, până la prima deziluzie mai puternică. E iar deprimat. Și așteaptă cu nerădare ziua de 1 Ianuarie, zi dătătoare de infinite speranțe.”

 

 

 

Cu această convingere pleca reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” în iarna anului 1929, în ajunul zilei de Revelion, pentru a culege de la scriitori celebri ai vremii răspunsuri la întrebarea: Ce impresie vă face venirea unui an nou? Intervievații: Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu. Răspunsurile, nu atât de ușor obținute pe cât am putea crede - vă veți convinge de aceasta imediat – ne dezvăluie o parte din fața mai puțin cunoscută, umană, a marilor noștri scriitori de altă dată:

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Statele Unite ale Americii

Crăciunul american era în perioada interbelică  - la fel ca și astăzi de altfel – o împletire a tradițiilor tuturor popoarelor care alcătuiesc “marea națiune americană”. Se poate spune așadar că americanii sărbătoresc Crăciunul adunând într-un conglomerat plin de farmec toate obiceiurile Pământului. Ei au adăugat însă acestei sărbători grandoarea specifică Americii și mai ales… comercialul dus la extrem. Americanii sunt părinții onorifici al celebrului Moș Crăciun (Santa Claus) și al celebrei lui sănii trase de reni – urmașul strălucitor al europeanului Moș Nicolae.

Santa Claus venea încă din anul 1929 cu avionul

Bradul de Crăciun din fața Casei Albe este cel mai stralucitor și cel mai spectaculos din lumea întreagă și este aprins în fiecare an de președintele Americii. În celebrul Rockefeller Center se împodobesc brazi de zeci de metri înălțime. În Boston principala atracție de Crăciun o reprezintă un mare festival al colinzilor. În New Orleans un bivol – cel mai mare bineînțeles – este plimbat împodobit pe arterele principale. America este de asemenea la originea impresionantelor spectacole de artificii de azi: americanii își felicitau de Crăciun vecinii îndepărtați cu focuri de arme sau cu focuri de artificii.

Crăciun strălucitor marca Hollywood

Un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în anul 1929 ne spune – cu umor - prin ce se deosebește Crăciunul american de cel al tuturor celorlalte popoare ale lumii: “Prin ce se deosebeste Crăciunul american de celelalte Crăciunuri? Toate persoanele care au întrebuințat transatlanticele vă vor răspunde: prin “colosalul" său. Oamenii din cealaltă parte a mării au legături de rudenie cu toate rasele pământului. Ei pot să revendice toate tradițiile. Ei își însușesc, în bloc, obiceiurile cele mai disparate. Ei nu țin să fie originali, ci “să bată recordul". Și ei bat și recordul Crăciunului. Crăciunul este cea mai copilărească dintre sărbători. Dar americanii au geniul disproporției, după cum îl au și pe cel al măsurii. Ei, pe 25 Decembrie, îl fac grandios, tot astfel cum procedează cu celelalte 364 zile ale anului. Toți anglo-saxonii mănânca la banchetele de Crăciun, “curcan”, pudding și “mince-pies". Dar un american nu admite să se găsească în altă parte decât în America o pasăre atât de colosală, făină de calitate atât de bună, struguri atât de gustoși: am cunoscut unul care se găsea la această epocă a anului prin modesta noastră Europă și care se întorcea grăbit, până la San Francisco, ca să caute “materiale" convenabile pentru “mince-pies-ul", pudding-ul și curcanul tradițional.

Citește și: De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Bietul brad german, cu fructele sale, cu nucile aurite și lumânările lui, îi face să râdă. “Ah, e atât de mic"- spun ei. Americanilor le trebuie un copac întreg din pădure, al cărui vârf să atingă plafonul și care să poarte baloane de celuloid luminate cu electricitate. Ei atârnă, tot ca noi, jucării. Dar ce jucării și ce bibelouri, ce giuvaeruri, ce daruri de preț atârnă dânșii! Căci la ei sărbătoarea copiilor e și a oamenilor mari. Aceasta pentru că acolo, bătrân sau copil, are același suflet simplu și arzător, aceeași candoare, aceiași sănătate. Mama și tata, în costume somptuoase, petrec tot atât cât și copiii.

Femeile curcan

Toți s'au sculat de dimineață spre a vedea ce le-a adus Santa Claus, care a venit cu sania în timpul nopții și a aruncat lucruri în numeroșii ciorapi atârnați pe marginea căminului. Copiii noștri pun ghetele lângă cămin, dar ghete mici; ciorapii lor au însă o capacitate considerabilă. Cred că și copiii americanilor împrumută la nevoie ciorapii părinților lor. Și dacă, întâmplător, acești tineri Guliveri aveau la dispoziție ciorapii uriașului Brobdingnac, e foarte probabil că pe aceștia i-ar fi prezentat lui Moș Crăciun. Fiți siguri ca Moș Crăciun, miliardar, ar fi găsit mijlocul să-i umple.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Statele Unite” – semnat Abel Hermant -  “Realitatea ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Și totuși vin colindători…

E ziua marii sărbători a Crăciunului. Ca și în alte timpuri, vestitori plini de bucurie, copii zgribuliți de frig, vin pe la ușile noastre să ne vestească Nașterea Mântuitorului. Chiar dacă, acum mai bine de un secol, “un bătrân moldovean” spunea în revista “Foaia Populară” – numărul special de Crăciun din 26 decembrie 1899:

 

„Din an în an datinele, obiceurile, credințele noastre, lăsate din bătrâni, își pierd tot mai mult din consistența lor, așa că, cel mult peste două generații nici nu se va mai pomeni de serbările, cunoscute sub numele de Colinzile Crăciunulul și ale Anului nou dacă tot astfel vor merge lucrurile. Astăzi chiar, în ajunul acestor două sărbători, doar prin mahalale și prin sate se mai păstrează obiceiul străbun de a umbla cu colinda. În orașe, și mai cu seamă prin străzile principale, nici nu se mai știe de acest obicei. Bogătașii închid porțile și nu lasă copiii cari vin cu colinda. Cât despre Irozi, Nunta țărănească, Steaua, nici  nu se pomenește ca să se mai arate prin străzile din centru (...). E dureros de tot, ca aceste obiceiuri să dispară, și încă într-un mod atât de trist.”

Colindători în 1928

A trecut mai mult un secol de la apariția articolului “Distrugerea datinelor noastre” din care am citat. Două războaie mondiale și 50 de ani de comunism au trecut peste noi. Și totuși colindele și obiceiurile de Crăciun nu au dispărut încă. Ele s-au transformat, s-au laicizat, au devenit comerciale uneori comercializat - dar nu au dispărut. Și nu s-a pierdut nici parfumul lor, mereu proaspăt. Ele trebuie doar duse mai departe. 

 

Tocmai de aceea am cules pentru voi câteva colinde publicate de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 25 decembrie 1927. Colinde care se mai aud și astăzi – chiar dacă versurile lor sunt ușor schimbate…

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Crăciunul în Anglia interbelică era mai mult decât o zi de sărbătoare: “Crăciunul începe mult înainte de 25 Decembrie și se termină după această dată. Nu e numai o zi. E mai mult chiar decât o săptămână, e aproape un sezon: “Sezonul Crăciunului". Nici nu se termină încă bine luna noiembrie și ziarele încep să publice “numerele lor de Crăciun". Și de la 1 decembrie toți, mari și mici, de la cei mai de sus până la cei mai de jos, din toate ramurile sociale, toți se gândesc la Crăciun. În timpul lunii decembrie, se trimit “cărți poștale de Crăciun" și se trăiește în așteptarea Crăciunului.” În acest context seara de Crăciun nu putea să fie decât una cu totul specială. Copiii colindau străzile proslăvind pe Iisus și făcând nebunii pentru care - doar în această seară - erau iertați.

Sărutul simbolic sub vâsc

De pe masa de Crăciun nu puteau să lipsească “roast-beef-ul", preparat într'un mod special (numit în glumă “Sir-Suan", adică “Domnul Fileu"), curcanul la cuptor împănat cu castanet sau gâsca cu stafide - asezonate de cele mai multe ori cu varză de Bruxelles - și budinca (“pudding-ul”) Yorkshire.

Citește și:  De Crăciun în lumea interbelică - Statele Unite ale Americii

Felul cel mai așteptat era însă întotdeauna budinca de prune flambată - în timpul mesei de Crăciun - după ce era stropită din belșug cu brandy. Acest desert ascundea întotdeauna un bănuț care urma să aducă noroc celui care îl găsea. De asemenea “la prânzul de Crăciun, așezați în jurul unei mese îmbelșugate, membrii familiei iau în primire pocnitorile ascunse sub farfurii. O pocnitoare de Crăciun constă dintr-un tub acoperit cu hârtie, care produce un zgomot puternic, atunci când capetele îi sunt trase înafară; în acel moment ies la iveală un coif care trebuie purtat în timpul mesei, mici obiecte decorative și o hârtiuță cu o ghicitoare ce trebuie împărtășită cu glas tare celor din jur.”

Primarul din Hammersmith
 (Londra) amestecând cel dintâi
 “pudding”-ul de Crăciun - 1929

Iată povestea unui Crăciun englezesc văzută prin ochii reporterului interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:

  

“Dacă norocul vă conduce în seara de 25 Decembrie în sânul unei familii englezești, în acele sate din împrejurimile Londrei, puteți gusta adevărata veselie de Crăciun. Veți lua parte la tradiționala vizită a bucătăriei, împodobită cu acest prilej în verdeață, vizită veselă, la care femeile iau parte în toalete de seară și domnii în smocking. Veți gusta tradiționalul curcan, gâscă sau găină și vă veți împărtăși din pudding-ul național, plin de flăcări. Poate veți fi invitați să participați și la tradiționalele jocuri naționale la care suavele “misse" engleze țin foarte mult. Jocurile acestea, dintre cele mai variate, aduc după ele tot felul de gajuri. Unul dintre ele mai ales, necunoscut la noi, și care se numește “Snap Dragon", constă în obligația pentru o persoană de-a scoate cu degetele niște nuci cufundate în rom sau în brandy fierbinte. Veți asista poate la o “pantomimă de Crăciun", jucată de tinerii și de domnișoarele din casă și veți vedea pe Robin-Hood și pe tovarășa lui Mad Marion. Era să uit de vâscul, atârnat sub lampa din salon, vâscul simbolic, care invită la îmbrățișare. Doresc apoi ca întâmplarea să vă ducă să întâlniți, sub frunzișul de vâsc, pe o fragedă miss, cu obrajii roșiatici și catifelați, frumoasă cum numai o englezoaică poate să fie, când este…”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare” – “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »