Femeile fumează!

Vă voi povesti azi despre un alt pas important făcut de reprezentantele sexului frumos în lungul lor drum pentru câștigarea drepturilor egale cu ale bărbaților. De această dată va fi vorba despre un viciu interzis doamnelor până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: fumatul. La începutul secolului al XX-lea femeilor nu le era permis să fumeze în public. În acea epocă doar femeilor “de bar sau de cabaret” le era îngăduit, uneori, să fumeze în public. Chiar și ele o făceau înfruntând dezaprobarea fățișă a “tradiționaliştilor”. Chiar și Regina Maria – despre care se știe că “fuma ca o turcoaică” – își satisfăcea acest viciu doar în camerele sale private. 

Femeile fumează!

Pas cu pas însă, femeile au câștigat și acest drept: de a fuma în public. Și au făcut-o cu eleganța ce le caracterizează: tabacherele, “șpițurile” și port-țigaretele destinate doamnelor au devenit adevărate bijuterii. Moda fumatului, care la început a fost mai mult o formă de snobism, a prins din ce în ce mai mult în lumea femeilor pe măsură ce și ocupațiile lor au cucerit domenii destinate până atunci exclusiv bărbaților.

Femeie fumând (gravură din 1820)

Prin anii ’30 femeile care fumau nu mai erau de mult timp o ciudățenie. Un articol interesant destinat femeilor fumătoare a fost publicat în numărul din 14 octombrie 1931 al revistei “Ilustrațiunea Româna”:

Citește mai mult... »

Reclame scrise cu umor la început de secol XX

„Ca să faci un tun, iei o gaură și o învelești de jur-împrejur cu oțel” – spunea un hâtru cândva. Ca să atragi mușterii pentru produsele tale, iei un redactor al revistei “Furnica”, îl cinstești poate cu un pahar de vin bun la Bodega Mircea din bulevard, iar acesta scrie cu umor câteva strofe pe care le va publica în revista umoristică de mare tiraj care apărea la începutul secolului trecut. Urmarea?  Ne-o spune “Sărmanul Dionis” – redactor al revistei:

 

 

“Și cum reclama este sufletul comerțului, M-me Gâscă ori D-l Gurăcască, intră zăpăciți în prăvălia cu firme poleite și vitrine sclipitoare, iar D-l Șmil cu nasul adus ca ciocul păsărilor de pradă își vinde marfa, care de cele mai multe ori e mai proastă decât reclama.” Nu e cazul magazinelor “Mercur”, “Stirbey” sau “Au bon goût”. Nici al „Bodegii Mircea” sau al cinematografului „Clasic”. Așa că vă invit să citiți câteva reclame în rime - pline de umor și de sloganuri atrăgătoare - de la începutul secolului XX:

Citește mai mult... »

Povestea "Femeii în roșu"

Unul dintre cei mai celebri jefuitori de bănci din perioadei interbelică - faimosul John Herbert Dillinger – a fost ucis de către agenții federali americani în urma colaborării cu o curtezană originară din România.  

 

Citește mai mult... »

Busuiocul şi farmecele de dragoste

Planta cea mai iubită poate, dar şi cea mai folosită de poporul român în ritualurile magice de aducere a dragostei, este fără îndoială busuiocul – planta aromată și sfântă despre care se spune ca ar fi crescut în locul în care Sfinții Împărați Constantin și Elena ar fi descoperit Sfânta Cruce. Nenumărate sunt superstițiile și credințele legate de busuioc. Iată doar câteva dintre acestea:

Citește mai mult... »

Teatrul în epoca marilor clasici: cronicile unei stagiuni interbelice

Perioada interbelică a reprezintat cu siguranță o perioadă de definire a identității noastre ca neam, de “schimbare la față a României”, îndeosebi prin mijloacele creației culturale, dar nu numai. Lumea interbelică a teatrului nu a fost nici ea străină de această extraordinară efervescență culturală. Am încercat de mai multe ori să aduc în paginile blogului instantanee din lumea teatrului românesc – încercând să recompun chipuri și destine ale unor actori din acea perioadă – unii dintre ei aproape uitați astăzi. 

 

Pentru a vă face o imagine mai de ansamblu a vieții teatrale românești interbelice am "adunat" pentru voi câteva cronici - nu toate elogioase - publicate în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în prima jumătate a anului 1935 - cronici semnate “Monsieur de la Palisse”. Numele oamenilor de teatru – dramaturgi, regizori, actori, scenariști - care se regăsesc în aceste cronici teatrale spun aproape tot ce este de spus despre această epocă a teatrului românesc. Mai bine decât aș putea să o spun eu:

Citește mai mult... »

Domnul Nae, dumneai Sița și clondirul cu rom

Vă invit să facem împreună o vizită pe la periferiile Bucureștiului. Ca de o obicei ne vom întoarce în timp (în anul 1934) și - tot ca de obicei – nu vom pleca singuri în periplul nostru, ci însoțiți de un reporter din perioada interbelică, ascuns în spatele inițialelor “I. T.” (Ion Tic?). Gazda noastră va fi patronul “cofetăriei din colț” căruia – o să vă convingeți și voi - nu degeaba vecinii îi spuneau “ureche de aur". 

 

 

Ne vom așeza nevăzuți la masa încărcată cu savarine și pe care tronează clondirul cu rom, alături de prietenul nostru, domnul Nae, de coana Sița și de “cei trei copii, cumnata, verișoara și cele două mătuși care au ocupat două mese, așezate cap la cap”. Dar să nu lungim vorba: vă promit o petrecere pe cinste!

 

    

Citește mai mult... »

Cu umor despre rochia-pantalon

Despre reacția bucureștenilor față de lansarea modei rochiei pantalon am vorbit mai demult. Să știți însă că această "profundă inovație vestimentară" a declanșat o dezbatere aprinsă în societatea românească la începutul secolului trecut (nu doar în cea bucureșteană – după cum o să vedeți). În centrul acestei dezbateri nu erau doar vestitele "rochii-pantalon" ci și părerile împărțite cu privire la rolul și la locul femeii în societate. Mă voi rezuma astăzi la câteva articole din presa anului 1911 care au avut ca subiect noua modă. Articolele sunt selectate din săptămânalul umoristic bucureștean “Furnica”, din ziarul arădean “Tribuna” și din “Unirea - Foaia bisericească și politică”:

Citește mai mult... »