Deși am putea fi tentați să credem că este de dată recentă, obiceiul de a face farse în ziua
de 1 aprilie are o istorie seculară. De mai multe veacuri, mii de victime naive sunt trimise în căutarea câte unei frânghii de legat
vântul, a unui baston cu un singur capăt, să pescuiască o știucă fără oase, să cumpere untdelemn de surcele
sau o mie de alte lucruri din de aceiași categorie. O scurtă istorie a acestui
obicei am găsit într-un număr interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Urmărește pe Twitter:
Urmărește pe Facebook:
Pagini:
Citește și:
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ ne este dat ” de spiritele cele rele. Românii credeau de ase...
Contact:
Politica privind datele cu caracter personal:
Recomandări:
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
1 Aprilie (păcăleli, farse şi caricaturi de altădată)
Ziua
Păcălelilor are o istorie mult mai îndelungată decât am putea fi tentați
să credem. Una dintre ipotezele cu privire la originea zilei păcălelilor este
legată tocmai de Noe, care se pare că și-a trimis porumbelul să caute în mod
greșit uscat după ce apele au început să se retragă pe 1 Aprilie. Ziua de 1 Aprilie
a fost consacrată ca zi a păcălelilor mai întâi în Europa, mai apoi a fost “exportată”
peste ocean și după aceea pe întreg mapamondul.
“Kilometrul 0” al României
Până
în anul 1937 în România “indicațiunile
kilometrice erau făcute mai mult sau mai puțin fantezist, întrucât nu exista
nici un punct de plecare”. Pentru a remedia această problemă
municipalitatea Bucureștilor a hotărât să stabilească un punct unic în raport
cu care să se stabilească toate distanțele din România:
“Deoarece piața Sf. Gheorghe e socotită drept
centrul geografic al Bucureștilor, s'a ales acest punct pentru “kilometrul 0",
de la care pleacă kilometrajele spre toate punctele țării. Distanțele între localități
încep să fie măsurate de la acest punct ideal, așa că se stabilește o măsură
unică pentru toată țara. Tot astfel, de aici pornesc în lungi fire invizibile -
ca o imensă și nevăzută pânză de păianjen – liniile kilometrice spre capitalele
și principalele orașe ale altor țări. E un punct stabil pe glob, tot așa cum englezii
au decis ca meridianul care trece prin Greenwich să fie meridianul nr. 1.”
Zâmbete de prin 1900
Vă
propun să vă amuzați citind câteva anecdote drăguțe culese din “Vatra: Foaie
ilustrată pentru familie” - revistă publicată “sub direcțiunea lui I. Slavici, I.L. Caragiale
și G. Coșbuc” la sfârșitul secolului al XIX-lea (1894-1895):
Proprietate
O
damă tânără prânzește cu logodnicul său într'un birt. Un domn, care ședea la
masa de alături o observă, se scoală în picioare și se adresează cătră dânsa cu
aceste cuvinte amabile:
-
Scuzați-mă, D-șoară, că îndrăsnesc…, cum puteți după supa fierbinte să beți bere
rece! Eu nu pot să sufăr aceasta… în interesul frumoșilor d-tale dinți asupra
cărora, după cum bine știți, am dreptul de proprietate până la completa achitare.
Instantanee din “Cafeneaua haimanalelor”
Vă invit să plecăm împreună
într-o
vizită insolită în lumea crâșmelor rău famate, a “derbedeilor și
pungașilor de tot soiul”. Vom merge azi, însoțiți de reporterul C. Luca al revistei
“Ilustrațiunea Română“, într-o adevărată “cafenea a haimanalelor”.
E vorba de astă dată despre o tavernă “periferică și cu aspect mizer”
din Iași, situată în prin preajma halelor. Povestea localului ieșean ar putea
fi însă una a oricărui alt loc - de ieri sau de azi - în care “oamenii
cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii
intră cu mâna pe revolver”, dar și un loc în care mai rămăsese – așa cum
veți putea să vă convingeți la finalul articolului – un dram de onoare:
Cafeneaua haimanalelor
“Am
intrat în această cafenea cu renume prost, păzindu-mi buzunarele. Înăuntru te
asfixiază fumul gros de tutun de ‹‹6 lei cotiugarul›› și
mirosul acru de sudoare. După ce m'am obișnuit cu lumina obscură, am început să
deslușesc obiectele și tipurile din jurul meu. În mijlocul ‹‹salonului›› de
consumație, cu noroiul pe dușumele gros de două degete așezat acolo din timpuri
imemorabile, un biliard cu postavul zdrențuit stă numai în trei picioare. Al
patrulea e înlocuit cu o buturugă. Pare că-și plânge zilele tinereții.
Odinioară, pe îmbrăcămintea-i nou nouță zburdau bilele colorate de fildeș.
Astăzi ține loc de masă jucătorilor de barbut, iar noaptea de pat celor fără de
cămin.
Când am pătruns eu, zarurile și banii ‹‹pontați››
de jucători au dispărut ca prin farmec de pe suprafața biliardului
și vreo zece perechi de ochi mă cercetau scrutători. Tipul însărcinat să ‹‹ginească››
la ușă apariția vreunui nepoftit, atras de ‹‹partida››
interesantă, își părăsise postul,
iar eu îi luasem prin surprindere, întrerupându-le jocul. Dar după vreo cinci
minute, convingându-se cu toții că nu sunt vreun ‹‹gabor›› de-al poliției,
activitatea tuturor și-a reluat cursul, eu putând să studiez în voie pe
fiecare. Din când în când recurgeam la lămuririle patronului, bun de gură.
Într'un
colț, un bătrân cu o barbă de patriarh, încâlcită și murdară, își soarbe alene
porția de ceai cu mici întreruperi, ca să se scarpine de zor.
-
E Leiba - zaraful - mă lămurește patronul. Nu este un singur client aici pe
care să nu-l fi împrumutat el, cel puțin cu un pol sau doi.
-
Dar de unde are el bani de dat cu împrumut?
-
Cerșește. Câștigă bune parale. Cel puțin o sută de lei pe zi. De trăit, trăiește
numai cu ceai și pâine, doarme pe sub garduri, pe unde apucă, iar banii îi dă
cu camătă. Când vreun jucător a pierdut la barbut și pantofii din picioare,
salvarea e la Leiba.
Leiba - "bancherul barbugiilor" |
În
alt colț, doi indivizi se ceartă, răstindu-se unul la altul, gata să se încaiere.
-
Ești un pungaș! – urlă unul.
-
Escrocule! - ripostează celălalt.
-
Măi Dumitre, nu vă este rușine? Doar sunteți oameni ‹‹cumsecade›› amândoi.
Ce Dumnezeu v'a apucat?
Ambii
beligeranți se calmează, la moment, în fața pumnului masiv al stăpânului. Și unul
și celălalt sunt pungași de buzunare, cu caziere bogate la poliție. Unul e Dumitru
Clamparu, cunoscut în lumea interlopă sub numele ‹‹de regele golanilor››. Tip
lombrozian cu figură de urangutan,
bălăbănindu-și mâinile lungi. Pe cap e tuns mărunt: semn ca abia s'a eliberat
de la închisoare. Celălalt, Țibană, țigan cu chipul de mongol, ciupit de
vărsat. Ochii oblici, iar pomeții obrajilor proeminenți. De-a curmezișul frunții are o cicatrice,
rămășiță de la o încăierare cu cuțitele. Pe nesimțite am intrat în vorbă cu ei,
deslegându-le limba cu câteva țigări.
-
He-he! Cucoane, bine mai era odată! - începu Clamparu. Dacă aș avea acuma toți
banii de care am ‹‹ușurat›› atâția
barosani, aș putea tapeta toată casa asta cu ‹‹bucăți››
de câte o mie. Pe vremea ceia umblam îmbrăcat și eu după
jurnal, ‹‹la trei ace››, acuma însă nu mai sunt ‹‹elefanți››
cu parale. ‹‹Curăț›› câte
trei-patru inși de ‹‹scoarță›› (portofel) și
de la toți abia înjgheb câțiva ‹‹pitaci›› pentru o pereche de ghete de la Taica
Lazăr. Dacă ‹‹elefanții››
sunt în criză și noi șomăm. De acum mă las și eu de ‹‹meserie››,
căci nu mai rentează. Alaltăieri m'am eliberat de la
‹‹cucuieta›› (Galata), unde ‹‹am făcut›› o lună pentru
11 lei pe care îi ‹‹găsisem›› în
buzunarul unui pârlit, la o înghesuială, în fața unui cinematograf. ‹‹Fraierul››
a pus gabja pe mine și… gata pârnaia.
-
Poate mai aveți o țigară, cucoane? De când m'am eliberat am făcut jurământ
să nu mă mai ating de vreo ‹‹scoarță››.
-
Chiar daca ai găsi-o pe stradă? - îl
ispitesc eu.
-
Chiar! Să chiorăsc dacă aș ridica-o! Înainte, când în orice buzunar ‹‹găseai››
o scoarță groasă, chiar dacă te duceai la ‹‹dubă››,
nu-ți părea rău. Aveai
pentru ce. Acuma o nemerești ‹‹uscată››
și faci închisoare de pomană.
-
Ei? Și ce ai de gând să te faci? Om cinstit, Clamparule?
-
He! Chiar cinstit de tot... nu! Boala din născare, leac nu mai are! Însă acuma
mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de
lucru, îi mint că vreau să-i angajez la vie la cutare boier și strâng de la
fiecare câte 4-5 lei misitie și apoi îi las să mă aștepte într'un anumit loc…
până li se lungesc urechile. Dar când n'o mai fi ‹‹venitul›› ăsta,
știu eu ce voi mai face? Poate că, mă voi întoarce la meserie, ca apa la matcă.
"Acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de lucru..." |
-
Va să zică, tot nu ești hotărât să te lași de… meserie?
-
Ba eu îs hotărât, numa’ dacă m’o lăsa foamea.
În
cele din urmă m'am îndreptat spre ieșire, urmat de Clamparu. Acesta la ușe mă
opri:
-
Poate mai aveți o țigară, cucoane?
-
Da!
Însă
în zadar am scotocit prin toate buzunarele. Port-țigaretul intrase ca în
pământ. În cele din urmă, pungașul, zâmbind pe sub mustață, mi-l întinse:
-
Nu-i așa că nu mi-am uitat meseria, cucoane?
Sursa
informațiilor și a fotografiile: articolul “Anchete ieșene:
Cafeneaua haimanalelor” - semnat de C. Luca – publicat în
revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 17 iunie 1936 -
răsfoit din colecția Bibliotecii
Digitale a Bucureștilor
Povești din Sulina - Cosmopolisul de altădată
Destinația
călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul
dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături
de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip
Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în
Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza
Jean Bart. Dar și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de
pirați levantini s-a transformat - la sfârșitul secolului al XIX-lea - într-un
orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii
reporterului interbelic:
“Întâi
e Dunărea. La cinci metri distanță de mal se desfășoară paralel cu canalul un
rând lung de case cenușii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în
același ton. Și apoi, la fel aliniată și silindu-se prin câte un turnuleț sau
balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu,
a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lățime 200 metri.
În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată
de țânțari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe
o limbă de teren verde din depărtare, sunt șantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”
Un român la Hollywood: Bob Curwood
Bob Curwood, un important actor
american din perioada filmului mut, a fost de naționalitate română. Bob Curwood, pe numele său adevărat Ioan Balaș, s-a născut - după cum singur mărturisește într-o scrisoare
adresată în anul 1930 revistei “Realitatea Ilustrată” - în 17 martie 1899 “într-un
sătișor de lângă Brașov” (nu Buzău - așa cum apare în majoritatea
biografiilor).
În perioada 1927 – 1930 a jucat pentru celebrele studiouri
“Universal Pictures Corporation” într-un număr important de producții
hollywoodiene – majoritatea scurt metraje – dintre care amintesc: Ridin'Wild
(1927), The Battling Buckaroo (1927), The Dangerous Double (1927), The
Scrappin'Fool (1927), The Death's Head (1928), The Secret Outlaw (1928), A Romeo
of the Range (1928), Ridin'Leather (1929), Playing False (1929), Cowboy Pluck
(1929), Days of Daring (1929), The Ranch Foreman (1929).
Voi rezuma pentru voi două articole dedicate actorului american de origine română Bob Curwood, articole publicate în presa interbelică:
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Caută pe blog:
Cele mai citite articole:
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d. 18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și star...
-
" Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decăder...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de azi - care au aparținut lu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Revista “ Realitatea Ilustrat ă ” lansa în numărul său din 15 iunie 1933 o invitație cititorilor săi : aceea de a participa la alcătuirea...