Fugi deochi, dintre ochi…

Credința în deochi

 

Una dintre superstițiile adânc înrădăcinate în conștiința poporului român – dar întâlnită și la multe alte popoare – este credința în deochi. Deochiul este privit de cele mai multe ori ca fiind o boală datorată puterii vătămătoare pe care o poate avea o privire malefică. Credința în deochi are o istorie milenară care “urcă în vremile vechi până la indieni, care numesc deochiul drichti-docha”. (1) În vechime,  teama oamenilor de puterea pe care o poate avea o privire stăruitoare – admirativă sau invidioasă - era prezentă la popoare din aproape întreaga lume antică (în Franța, Polonia, Scoția) dar mai cu seama în țările din bazinul mediteranean (Grecia, Turcia, Italia, Spania) și în cele din Orientul Mijlociu.

 

În Italia “napolitanii dau cel mai mare crezământ jettaturei. Pliniu vorbind de vrăjitorii Iliriani, zice că privirea lor amețea și putea aduce chiar moartea. (…) În Africa (Abisinia) credința deochiului e iarăși răspândită. Un om mai de seamă, când vrea să bea, trebuie ca un servitor să-i ție înaintea ochilor o pânză ca să-l acopere de ochii cei răi. (...) Arabii cred și ei în deochi. Evreii cei habotnici merg mai departe, ei acoperă mâncarea lor și scot numai bucăți-bucăți spre a nu fi deocheați. (…) Turcii au și ei această superstițiune. Pentru ca copiii lor să nu fie deocheați, li se atârnă de cap o scufiță albastră. Spaniolii au mers și mai departe cu credința. Abatele Migne ne spune că un spaniol avea ochii atât de ageri încât uitându-se fix la ferestrele unei case, îi spărgea geamurile.” (2).

 Citește și: Iubirea în farmece, cântece și descântece

Românii și deochiul (datini, credințe, superstiții)

 

Românii cred că  deochiul poate fi făcut involuntar sau cu bună știință și că se manifestă îndeosebi prin dureri de cap, slăbiciune, stare de vomă, căscat continuu și febră la oameni, prin veștejire la plante și prin ”tânjeală la animale”. Ei cred de asemenea că toți oamenii pot cădea victime ale deochiului dar că cei mai expuși sunt copiii, fetele tinere și frumoase și de asemenea femeile însărcinate sau lăuze. Metodele de a te apăra împotriva deochiului sunt numeroase. Cel mai răspândit obicei – întâlnit chiar și în zilele noastre – este acela de a purta un șnur sau o fundiță roșie la încheietura mâinii sau la gât. Se crede de asemenea că orice obiect din aur sau din argint purtat la gât, la urechi sau la mână poate să anihileze energia negativă a deochiului. Obiceiul de “a-ți scuipa în sân” sau de “a scuipa de trei ori la rând” copiii mici zicânduli-se “să nu-ți fie de deochi” e și el des întâlnit.

Protejarea copiilor împotriva deochiului - superstiții

 

Tot pentru a proteja copiii împotriva deochiului românii din Moldova și din Muntenia fac pe fruntea copiilor frumoși un semn – un simplu punct sau o cruce - cu un tăciune, cu tină, cu cenușă sau chiar cu cerneală (benghi sau zbenghi): “Benghiul se face astfel: se ridică piciorul drept cu călcâiul întors îndărăt în sus, iai cu degetele puțină tină de pe călcâi, o frămânți cu scuipat și cu frământătura aceasta îi faci copilului în frunte un punct rotund cât ține buricul degetului arătător.” (2). Acest ritual poate fi însoțit de cuvintele:

“Fugi deochi Dintre ochi, Că vine Mama, suflet îndărăt, Și cum vine te’nghite Și te prăpădește. Ce te-a făcut, Ca Dumnezeu Ce te-a lăsat,

Și tu (numele) să rămâi Luminat Și curat Ca argintul strecurat; Ca maică-ta, Ca steaua în cer, Amin!”

  Citește și: Cântece și descântece de dragoste

Un obicei asemănător se practica încă pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: pentru a nu fi deochiat un copil se spunea că e bine să-l lingi cu limba între ochi, să scuipi de trei ori în trei părți  și să zici:

“Linge oaia mielișorul,

Ling și eu pe… (numele);

Între gene

Între sprâncene,

De deochi,

Între ochi.”

Cei care nu reușeau să se protejeze de “privirile cele rele” și erau deocheați trebuiau să recurgă la ritualuri magice destinate să vindece răul. “Pentru a se vindeca de deochi fie pe un om sau un animal, se procedează în patru moduri:

a)   Se sting cărbuni;

b)   Se descântă;

c)   Se pun ouă la stele;

d)   Se toarnă plumb ori ceară.” (2)

Mihail Canianu descria fiecare dintre aceste practici în studiul “Din psichologia poporană: Deochiul și faptul” publicat în anul 1893:

Stinsul cărbunilor

“Descântătoarea ia într’un pahar ori alt vas apă neîncepută în care stinge nouă cărbuni aprinși, numărându-i îndărăt, și anume: mai întâi zice 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1. Se stinge apoi pe 1; apoi se numără iarăși 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 și aruncă iarăși pe cel din urmă în vas; și tot așa până se epuisează toți cărbunii. În unele părți din Moldova, stingerea cărbunilor nu e însoțită de nici un descântec, în unele însă da. În Muntenia, stânsul cărbunilor e însoțit de următoarele vorbe:

După cum se sting cărbunii,

Așa să se stingă deochiul !e

(...) Dacă cărbunii cad în fundul vasului, bolnavul a fost deochiat; iar dacă rămân de-asupra dânsul nu a fost deochiat, sufere de altă boală. Din apa în care s-au stins cărbunii, îi dai bolnavului să bea puțin și se mai spală puțin capul și restul se varsă afară.”

Descântecul

Arsenalul de ritualuri practicat  de „babele pricepute” pentru „vindecarea deochiului” e impresionant de vast. În satele românești “nu era zi lăsată de la Dumnezeu, să nu vezi în casa babelor descântătoare, săteni și sătence, aducând strachina cu mălai, puișorul de găină sau câțiva gologani pe descântece, pe farmece sau pe leacuri” (3). Iată cum se desfășura prin unele locuri din Muntenia un astfel de ritual: “În unele părți din Muntenia de câmp, dacă bolnavul e om mare, se obicinuiește ca singur să adune dimineața pe nemâncate și fără să vorbească cu nimeni, rouă, cu care se duce la trei femei din sat să-i descânte. În acest caz i se descântă de fiecare femeie de trei ori cu câte un pai de mătură părăsită.

Dacă deochiul e învechit însă, nu ajunge numai descântecul cu cărbunii. În cazul acesta, după ce se sting cărbunii în apă neîncepută, se mai pun în oală 9 noduri de la 9 fire de paie ori stuf, luate din streșina casei, cenușă luată de 9 ori cu vârful cuțitului și un ac cu o ață înnodată de 9 ori. Apa se fierbe cu toate obiectele în ea, apoi se toarnă într’o strachină, avându-se grijă a se pune oala în ea cu gura în jos, și să stea până se mai răcește. După acestă operație bolnavul se spală de trei ori de-arândul peste tot corpul. Multe descântătoare obicinuiesc a descânta apa cu cărbunii și cu o crenguță de mătură găsită, cu un fus ori cu un fier ruginit. În loc de apă de poate descânta și cu rachiu. Se descântă de trei ori și mai cu seamă dimineața pe nemâncate.” (2)

Pusul ouălor la stele

Un ritual interesant de înlăturare de înlăturare a deochiului era acela “de a se pune ouă la stele”: “Se ia un ou proaspăt, ouat dacă se poate chiar în ziua aceia și se sparge, turnându-se conținutul într’un pahar în care se pune și puțină apă neîncepută. Să se observe ca gălbenușul să nu se amestece cu albușul și cu apa. Mai pui și puțin calaican (sulfat de fier) și acest amestec, cum se înserează, îl pui în streșina casei, ori afară în curte la stele. Apoi, după ce s’a liniștit lumea și cu toții s’au culcat, cam pe la miezul nopții, ieși în curte, iei paharul în mână și-ți fixezi privirile numai la o singură stea. Mai ai grije să iei și un semn de la copil, bunăoară scufița; le ții într’o mână și cu cealaltă netezești paharul și scufița cu niște fire de mătură părăsită. În acest timp spui descântecul de deochi de trei ori:

Toate stelele să stea Numai steaua lui (se spune numele) Să nu stea Să umble

Cruciș Și de-a curmeziș Să-i aducă leacul lui (se spune numele) Și-n ou să-l puie.

Lași paharul până dimineață în curte și dimineața îl iei în casă și cu conținutul lui faci o plastură copilului pe care i-o aplici pe pântece. Mai faci și patru semne pe fața copilului în formă de cruce. Dacă oul s-a închegat în pahar e semn că descântătorul are dar și că bolnavul se va vindeca. Peste zi se face o scăldătoare copilului din următoarele buruieni: Odolean, Apărătoare și Muma Pădurei. După care copilului îi trece definitiv deochiul.” (2)

Topitul plumbului

Acest ritual se practica doar în cazurile grave, în care descântecele nu fuseseră de ajutor: “Dacă nici descântatul cu punere ouălor la stele nu ajută, atunci se topește o bucată de plumb care se toarnă într’un pahar mare cu apă. După ce stă puțin se formează – spune credința – o figurină în chip de om. În acest timp se pronunță, de către acela care execută această operațiune, o formulă sacramentală, în următorul cuprins:

Fugi, că fug, fug, fug, De cap o să te apuc. Și te-oi tăvăli Și te-o morosci, Prin toate gunoaiele, Curate, Și necurate. Să crapi, Să răscrapi.

Să te topești, Să te răstopești. Hodru, Modru, Să te duci în codru, Acolo să rămâi, Și’nnapoi să nu mai vii. Ptiu! (scuipă)

Numai prin faptul că toarnă plumbul îi și trece bolnavului. În lipsă de plumb se poate turna și ceară galbenă. După ce se isprăvește, apa se toarnă la o răspântie, iar plumbul ori ceara, după ce se topesc din nou – să nu rămâie chipul vrajei – se conservă sub formă de boț pentru alte dăți.” (2).

Surse:

(1) Adolphe Chesnel – “Dictionnaire des superstitions, erreurs, préjugés et traditions populaires”

(2) Mihail Canianu – studiul  “Din psichologia poporană: Deochiul și faptul” - publicat în anul 1893 în “Revista pentru istorie, archeologie și filologie”

(3) Ioan Bănescu – articolul „Un dușman al săteanului” - publicat în revista “Albina” – numărul din 23 – 30 iulie 1906