În anii de după Primul Război Mondial
autoturismele au început să fie o prezență din ce în ce mai obișnuită pe străzile
din România. Între anii 1922 și 1926 importul de autoturisme a cunoscut o
creștere puternică, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unități noi. În 1926
în țara noastră erau de 11.000 de autoturisme. În următorii cinci ani, numărul total
de autoturisme a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața
românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors. Motoarele cu care erau dotate
automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindrii)
și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise
aproape o modă printre proprietarii de autoturisme.
Vă propun astăzi să citiți
povestea stabilirii unui astfel de record – așa cum a fost relatată de
corespondentul la Paris - H. Doru - al revistei „Realitatea Ilustrată”, în numărul din 4 decembrie 1930. Eroii
reportajului: “d.
Constantin M. Cantacuzino, însoțit de inginer Calcianu și avocat Dinopol”, care „au plecat din București în seara de marți 11
noiembrie, la orele 8:00, cu tema de a întrece recordul stabilit de d. H. Manu în
1927, pe distanța București-Paris (2460 km. în 52 ore).” Eroul acestui raid nu este altul decât Constantin M.
Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino după cum era cunoscut de publicul larg) - fiul
politicianului român Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Cantacuzino - unul dintre aviatorii
militari de elită ai României din perioada
interbelică. Constantin (Bâzu) Cantacuzino fost de asemenea un motociclist pasionat, a
jucat tenis și a fost căpitanul echipei Românei de hochei pe gheață la
Campionatul Mondial din 1933.
Cronologia unui raid automobilistic interbelic
“Corespondentul
nostru din Paris, care a făcut parte din comisia de omologare a raidului, ne
trimite articolul de mai jos cu fotografii speciale pentru “Realitatea Ilustrată”.
Joi (13
noiembrie), ora 2: Așteptam, împreună cu reprezentanții ziarului „L’Auto”,
sosirea mașinei d-lui Cantacuzino. Conform unei telegrame primite din München urma ca sosirea să aibe loc la această oră. În fața redacției ziarului se
adunase lumea, care luase cunoștință încă de dimineață de acest raid. Toți
așteptau cu nerăbdare și un tumult neobicinuit se producea când se anunța vreo
întârziere. Minutele se succed greoi... și mașina nu apare.
Ora 2 1/4: Un fluier prelung al sergentului postat la întretăierea
boulevardului Montmartre cu rue de St. Montmartre atrage atenția publicului... și câteva secunde mai târziu, o mașină mare, format închis, plină de noroi,
isbucnește la colțul străzii ca un bolid, oprindu-se în fața localului
ziarului. Drapelele român și francez fâlfâie pe botul mașinii. Românii ce
asistă la sosire încep să aplaude și toată lumea ovaționează pe cei ce descind.
- Unde e
cronometrorul?
Nicăieri! În fine,
a fost găsit la o brasserie şi adus, aproape pe sus, să procedeze la omologarea
recordului. București-Paris în 44 ore și 10 minute - iată performanța d-lui Cantacuzino.
La Paris, după omologarea recordului |
După încheierea
procesului verbal, m’am adresat d-lui Cantacuzino:
- „Realitatea
Ilustrată” a ținut să fie prima revistă care să vă prezinte felicitări... Câteva
cuvinte pentru cititorii noștri.
- Revista dv., pe
care o consider cea mai bună, are dreptul la mai multe cuvinte. Și cu toată
oboseala drumului, d. Cantacuzino mă atrage într’un colț și-mi spune următoarele:
- Raidul
București-Paris, cu intenția de a bate recordul stabilit la 52 ore, mă tenta de
multă vreme. Mașina mea e un Buick obișnuit, căruia i-am făcut câteva transformări,
dată fiind distanța ce urma să fie parcursă. În ciuda celor ce căutau să mă
descurajeze, am adaptat, datorită ideei emise de d. ing. Calcianu, două
carburatoare ce alimentau paralel câte un grup de 4 cilindrii. Suspensia a fost
întărită, adăugându-se câteva foi de arcuri suplimentare, precum și un rezervor
de benzină în plus, cu o capacitate de 150 litri...
Plecarea a fost
fixată pentru marți, la ora 6 seara. Mașina însă n’a fost gata echipată de drum decât la ora 7 1/4, deci
cu o întârziere de o oră și un sfert. Până am îndeplinit
formele, s’au făcut orele 7 1/2, când mi s’a dat plecarea din fața
Automobil Clubului Regal Român.
Atmosfera la plecare era cât se poate de
pesimistă. Mulți ne spun să amânăm plecarea cu 24 ore, deoarece eram prea obosiți cu pregătirea raidului. Mă
felicit pentru ideea de a fi plecat, neținând seamă de sfaturile amicilor. Vei
vedea în curând motivul. N’am făcut nici 500 m. și pe aleea Griviței motorul începu
să dea “rateuri”.
Atât eu, cât și d. Dinopol am început să ne pierdem curajul. Ing. Calcianu însă
îmi spunea mereu:
- Mărește viteza,
mărește viteza!
Într’adevăr,
mașina era reglată pentru o temperatură ridicată și viteză mare. Abia ieșisem
din București și automobilul începu să funcționeze regulat. Mărim viteza...
60... 80... 100 km. oră. În apropiere de Găești, pac... pană de cauciuc. La Pitești
am ajuns cu 20 minute înaintea celuilalt record. Calculasem sosirile în orașele
principale, având ca bază orarul d-Iui Manu. Distanța Pitești-Piatra Olt am
parcurs-o în condiții bune. Totul era în regulă și eram în avans. La Piatra-Olt,
din cauza unei neatenții, am luat un drum greșit și-am fost nevoiți să ne înapoiem
o distanță bunicică. Dinopol nu mai înceta:
„Semn rău... semn rău...”.
- Ba pardon, erai
tot atât de superstițios ca și mine! – spuse d. Dinopol, care se apropie între
timp de noi.
Roata de rezervă
începu să joace și ne era frică să n’o pierdem. Mereu eram nevoiți să ne uităm
la ea. La Timișoara am ajuns la ora 5 dimineața. Ne-am umplut rezervoarele cu
benzină și imediat din nou la drum. Cei 180 km. până la graniță i-am parcurs în
condiții mizerabile, din cauza drumului prost. Când să trecem granița, observăm
că roata de rezervă lipsește. Dinopol și ing. Calcianu au rămas să îndeplinească
formele de trecere iar eu m’am înapoiat să-mi găsesc roata. După 40 de minute
eram înapoi. O găsisem.
- Și a trântit-o
în mașină, spărgând portiera, iar eu până la München am tremurat de frig! –
completă Dinopol.
Final de raid |
Am trecut granița
românească cu 3 ore avans. În Ungaria am mers în condiții excelente, totuși am
avut 5 pene de cauciuc până la Budapesta, ceea ce ne-a făcut să pierdem timp și
să ajungem cu un avans de 20 minute numai. Eram aproape demoralizat, însă
curajul nu mi-l pierdusem. Mai aveam destul drum până la Paris, deci și
posibilitatea de a câștiga timp din nou.
Pe traseul Viena-Budapesta,
cu toate că am avut de înfruntat 3 ploi torențiale, alergam cu 100 km. pe oră și
am trecut prin Viena notând un avans de 3 ore. De la Viena la Linz iar ploaie.
De la Linz la Salzburg, zăpadă cu viscol. Dacă aș fi amânat plecarea cu 24 ore
nu mai puteam trece, deoarece începuse să se depună un strat groscior de
zăpadă. Îți închipui, în 24 ore ce s’ar fi depus.
Am trecut granița
la Salzburg și apoi în 2 ore eram la München. Aci eram așteptați de directorul și
personalul ziarului „Münchener Zeitung”, care - cu toate că erau orele 2 noaptea,
ne pregătise o primire extrem de cordială. Am fost nevoiți să pierdem 50 minute
datorită acestei recepții. Geamul spart de care îți vorbea Dinopol a fost înlocuit
cu un carton, și ne-am aprovizionat din nou. De la München la Ulm, drumul
foarte prost, ne punea mereu în situațiicritice, neștiind
pe unde s’o luăm.
Am ajuns la Ulm
la 3 1/2 dimineața. Nici un om pe stradă, care să ne dea vreo
indicație, pe unde putem ieși din oraș. În fine, am găsit în gară un bâlbâit, pe
care l-am luat cu noi, să ne arate drumul. Îți închipui ce-ar fi fost să așteptăm
să ne dea el lămuriri. Am scăpat de Ulm și-am luat drumul direct spre Strassbourg,
unde am ajuns pe la 11 dimineața, după ceasornicele pe care ni le potrivisem în
București. De la Strassbourg alergam pe șoseaua franceză, cu o viteză medie de
80 km. pe oră. La Arquelle am fost opriți de un agent de circulație, care ne-a
dresat un proces de contravenție pentru exces de viteză.
Toate
parlamentările noastre, invocând motivul cursei, au fost zadarnice. Am plătit
amenda, pierzând însă 20 minute. (notă: incidentul e confirmat de o notă găsită de mine în “Le
Bulletin Meusien”, numărul
din 6 decembrie 1930).
Notă din "Le Bulletin Meusien" numărul din 6 decembrie 1930 |
Acum iată-ne la
Paris deținând recordul București-Paris în 44 ore și 10 minute.
- Cum v’ați hrănit
în timpul călătoriei?.
- Sandwich-uri, șocolată și cafea.
Dar toate au
trecut, principalul e că am bătut recordul.
În momentul
acela, ziariștii și fotografii îi luară cu asalt, iar reporterii cinematografici
postați în stradă, relamau pe compatrioții noștri, pentru o poză în fața
obiectivelor.”
Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute |
Sursa:
- articolul “Cum se bate
un record (București-Paris în 44 de ore)”
– semnat H. Doru – publicat în
numărul din 4 decembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”
(articol publicat în noiembrie 2017; ultima actualizare martie 2023)
Vremea trece, vremea vine
RăspundețiȘtergeretoate-s vechi şi nouă toate...
Şi şosele desfundate
Poliţişti „cum se cuvine”...
Sortiment ce nu dispare...
E aşa? Sau mi se pare?
Nimic nou sub soare se pare: pene de cauciuc în România și amenzi în Franța. :)
ȘtergereMaterialul de mai sus mi-a stârnit curiozitatea să aflu mai multe despre acest subiect. Şi, dacă mai există curioşi ca mine, uitaţi ce am aflat RĂSCOLIND internetul. Cred că foarte mulţi contemporani nu ştiu că România a avut de la începuturile dezvoltării automobilului performeri mondiali, fiind a şasea ţară europeană (după Franța, S.U.A., Anglia, Germania şi Italia) în care s-au organizat rallyuri.
RăspundețiȘtergereÎn aprilie 1904 a fost înfinţat al 10 club din Europa - Automobil Clubul Român (A.C.R.), de către Mihai Şuţu, prinţul George Valentin Bibescu şi Bazil G. Assan ( care a avut primul automobilul din România – deci cu nr de înmatriculare 1 )
De fapt, prinţul G. Valentin Bibescu a înscris prima performanţă în branşă în 1901, străbătând cu Buickul său distanţa Geneva-Bucureşti (1827 km.) în 73 de ore.
Primul rally a avut loc în 1904 (Bucureşti-Giurgiu-Bucureşti), câştigat tot de prinţul Bibescu, cu o medie orară de 66 km/h. Următoarea performanţă considerată uluitoare, cea mai îndrăzneaţă în branşă, popularizată de către scriitorul Claude Anet in cartea sa „La Perse en automobile” a fost AVENTURA lui şi a altor cinci temerari (G.V. Bibescu, Leon Leonida şi Mihai Ferekide, insotiti de soţiile Marta Bibescu si Maria Ferikide) care au plecat în aprilie 1905 cu trei automobile decapotabile (16, 20, 40 CP) din Galaţi şi au ajuns în iunie în Ispahan, fosta capitala a Persiei.
Prima cursă neîntreruptă (deci fără opriri), Bucureşti-Paris-Bucureşti, a fost făcută în anul 1926 de către automobiliştii Henri Manu şi N. Constantinescu, şi a durat 103 ore (52 – dus, 51 întors)
Şi de aici, istoria curselor de automobil în România, apoi în lume, înscrie numeroase pagini
Multumim mult JMC pentru informatiile care completeaza cum nu se poate mai bine articolul!
Ștergeremica perioadă ușor prosperă de adolescență atât auto cât și occidentală, frumos.
RăspundețiȘtergereSau... poveștile ultimilor romantici! Te mai aștept pe blog, Radu Bradeanu!
Ștergere