DE IERI ȘI DE AZI

Recomandări:

Frumusețile Trascăului (de ieri și azi)

Mărturisesc că, până acum, cuvântul trascău nu mă ducea cu gândul decât la Munții Trascăului - o importantă grupă montană a Munților Apuseni - sau la celebrul rachiu de fructe. Am aflat însă că Trascău (azi Rimetea) este și numele unui vechi sat din Transilvania, din județul Alba, considerat de reporterii de la mondonews.ro ca fiind unul dintre cele mai frumoase sate din România. Interesant este că în anul 1933 un reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” - L. u. Molnar – era și el impresionat de frumusețea localității situate în nordul Depresiunii Trascăului. Mai mult, imaginile care însoțeau articolul publicat în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei interbelice îmi permit să fac un colaj – de ieri și de azi” – fotografic. 
 

Trascăul de altădată


Să îl însoțim așadar pe reporterul interbelic în vizita sa prin Trascău (denumire utilizată până în anii '60; localitatea poartă azi numele de Rimetea): 
 
“Un drum greu, pe o șosea plină de gropi, într’un autobuz care face cursa de la Cluj la Turda; și totuși un drum pe care niciodată nu-l poți regreta; dacă n'ar fi decât minunata vale a Arieșului și încă plimbarea nu ar fi fost făcută de prisos; ajungând însă apoi la Trascău, simți adevărata plăcere: melodiile vesele ale poporului care locuiește acolo se prelungesc din munte în munte, contribuind la pitorescul fermecător al tabloului.

"Frumusețea neînchipuită a locurilor
în care trăiește poporul din Trascău"
(legenda fotografiilor din
"Realitatea Ilustrată" - 7 decembrie 1933 

Este Duminecă. Clopotele bisericilor sună toate, în vreme ce poporul merge gătit la rugăciune. Căruța de țărani, care înlocuiește în momentul de față autobuzul, merge lin, de astă dată pe un drum admirabil. Cerul este albastru, fiind pictat ici-colo de un norișor alb. 


 
La fiecare cotitură ai o surpriză nouă; totuși la un moment dat, atenția se concentrează asupra unei stânci de o formă bizară, care-ți face în primul moment impresia unui monstru marin. Stânca datează din timpuri străvechi, fiind utilizată chiar de Romani ca punct de observație. La fiecare pas, forma pietrei se schimbă. Despicăturile încep să iasă la iveală și întregul complex se deslușește abia acum.

Eisenmarkt, Eisenburg
Biserica din Trascău - în 1933 și azi

Primele case apar alături de plopii tremurători. Un stil de clădiri cu totul aparte, dând impresia peste tot de mulțumire și de înțelegere generală. În mijlocul satului se găsește biserica al cărei turn uriaș în patru colțuri are săpat în el anul 1829. Poporul iese tocmai din biserici. Se remarcă la tot locul o veselie exuberantă. Are oare curcubeul atâtea culori? 
 
Bărbații poartă, aruncată numai pe un umăr, o haină scurtă numită “Karzagany", călcând mândrii și siguri de ei. Femeile, fetele și copiii râd mereu, fiind înveșmântați cu porturi de toate culorile. Cu toții dispar apoi în casele albe și frumoase.
 
Eisenmarkt, Eisenburg
Case din Trascău - ieri și azi

Acesta este poporul din Trascău. Originea lui trebuie căutată prin anii 1141-1161, când Geysa II s'a stabilit acolo cu poporul lui; de asemenea minerii bavarezi s'au stabilit în acele regiuni sub contele de Stiria. Din această amestecătură de Bavarezi și Stirieni a chemat regele maghiarilor Geysa II minerii la Trascău, dându-le privilegii speciale. Satul și documentele au fost arse cu prilejul invaziilor, pentru a fi apoi pus la loc sub domnia lui Endre III în anul 1291 cu aceleași privilegii. Ei nu plăteau impozite și nu erau obligați la serviciul militar. Trascăul era considerat “Libera villa".
 
Eisenmarkt, Eisenburg
Moșneag, tânără fată și femeie din Trascăul de ieri

Partea germanică a strămoșilor a lăsat încă și astăzi nume de familie ca Ekhardt, Gendel, Anger, Faber, Griwald și Gabel. Locuitorii Trascăului nu se mai ocupă azi cu lucrul minelor de fier. În case domnește totuși belșugul. 
 
Eisenmarkt, Eisenburg
În fața casei  - în straie de duminică

La picioarele stâncii “Szekelyko" ei exploatează pământul și acest lucru le rentează foarte bine. Nimeni nu vorbește nemțește aci. Cu toate că întâlnești de multe ori figuri blonde - adevărate tipuri germane - nu auzi vorbindu-se decât românește și ungurește. Ei țin totuși la portul lor vechi din mătase grea și colorată, cu toate că acestea costă foarte scump.”



Surse:

- articolul “Poporul din Trascău” - text și fotografii de L. u. MOLNAR – publicat în revista Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 decembrie 1933


Citește mai mult... »

Originea păcălelilor de 1 Aprilie

Deși am putea fi tentați să credem că este de dată recentă, obiceiul de a face farse în ziua de 1 aprilie are o istorie seculară. De mai multe veacuri, mii de victime naive sunt trimise în căutarea câte unei frânghii de legat vântul, a unui baston cu un singur capăt, să pescuiască o știucă fără oase, să cumpere untdelemn de surcele sau o mie de alte lucruri din de aceiași categorie. O scurtă istorie a acestui obicei am găsit într-un număr interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:
 

Citește mai mult... »

1 Aprilie (păcăleli, farse şi caricaturi de altădată)

Ziua Păcălelilor are o istorie mult mai îndelungată decât am putea fi tentați să credem. Una dintre ipotezele cu privire la originea zilei păcălelilor este legată tocmai de Noe, care se pare că și-a trimis porumbelul să caute în mod greșit uscat după ce apele au început să se retragă pe 1 Aprilie. Ziua de 1 Aprilie a fost consacrată ca zi a păcălelilor mai întâi în Europa, mai apoi a fost “exportată” peste ocean și după aceea pe întreg mapamondul. 
 
1 Aprilie
 
Citește mai mult... »

“Kilometrul 0” al României

Până în anul 1937 în România “indicațiunile kilometrice erau făcute mai mult sau mai puțin fantezist, întrucât nu exista nici un punct de plecare”. Pentru a remedia această problemă municipalitatea Bucureștilor a hotărât să stabilească un punct unic în raport cu care să se stabilească toate distanțele din România:
 
 
Deoarece piața Sf. Gheorghe e socotită drept centrul geografic al Bucureștilor, s'a ales acest punct pentru “kilometrul 0", de la care pleacă kilometrajele spre toate punctele țării. Distanțele între localități încep să fie măsurate de la acest punct ideal, așa că se stabilește o măsură unică pentru toată țara. Tot astfel, de aici pornesc în lungi fire invizibile - ca o imensă și nevăzută pânză de păianjen – liniile kilometrice spre capitalele și principalele orașe ale altor țări. E un punct stabil pe glob, tot așa cum englezii au decis ca meridianul care trece prin Greenwich să fie meridianul nr. 1.”

Citește mai mult... »

Zâmbete de prin 1900

Vă propun să vă amuzați citind câteva anecdote drăguțe culese din “Vatra: Foaie ilustrată pentru familie - revistă publicată “sub direcțiunea lui I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc” la sfârșitul secolului al XIX-lea (1894-1895):
 

Proprietate


O damă tânără prânzește cu logodnicul său într'un birt. Un domn, care ședea la masa de alături o observă, se scoală în picioare și se adresează cătră dânsa cu aceste cuvinte amabile:
- Scuzați-mă, D-șoară, că îndrăsnesc…, cum puteți după supa fierbinte să beți bere rece! Eu nu pot să sufăr aceasta… în interesul frumoșilor d-tale dinți asupra cărora, după cum bine știți, am dreptul de proprietate până la completa achitare.
  

Citește mai mult... »

Instantanee din “Cafeneaua haimanalelor”

Vă invit să plecăm împreună într-o vizită insolită în lumea crâșmelor rău famate, a “derbedeilor și pungașilor de tot soiul”. Vom merge azi, însoțiți de reporterul C. Luca al revistei “Ilustrațiunea Română“, într-o adevărată “cafenea a haimanalelor”. E vorba de astă dată despre o tavernă “periferică și cu aspect mizer” din Iași, situată în prin preajma halelor. Povestea localului ieșean ar putea fi însă una a oricărui alt loc - de ieri sau de azi - în care “oamenii cinstiți își beau cafeaua păzindu-și buzunarele și în care polițiștii intră cu mâna pe revolver”, dar și un loc în care mai rămăsese – așa cum veți putea să vă convingeți la finalul articolului – un dram de onoare:
 

Cafeneaua haimanalelor


“Am intrat în această cafenea cu renume prost, păzindu-mi buzunarele. Înăuntru te asfixiază fumul gros de tutun de ‹‹6 lei cotiugarul›› și mirosul acru de sudoare. După ce m'am obișnuit cu lumina obscură, am început să deslușesc obiectele și tipurile din jurul meu. În mijlocul ‹‹salonului›› de consumație, cu noroiul pe dușumele gros de două degete așezat acolo din timpuri imemorabile, un biliard cu postavul zdrențuit stă numai în trei picioare. Al patrulea e înlocuit cu o buturugă. Pare că-și plânge zilele tinereții. Odinioară, pe îmbrăcămintea-i nou nouță zburdau bilele colorate de fildeș. Astăzi ține loc de masă jucătorilor de barbut, iar noaptea de pat celor fără de cămin. 
 
"Cafeneaua haimanalelor"
 
Când am pătruns eu, zarurile și banii ‹‹pontați›› de jutori au dispărut ca prin farmec de pe suprafața biliardului și vreo zece perechi de ochi mă cercetau scrutători. Tipul însărcinat să ‹‹ginească›› la ușă apariția vreunui nepoftit, atras de ‹‹partida›› interesantă, își părăsise postul, iar eu îi luasem prin surprindere, întrerupându-le jocul. Dar după vreo cinci minute, convingându-se cu toții că nu sunt vreun ‹‹gabor›› de-al poliției, activitatea tuturor și-a reluat cursul, eu putând să studiez în voie pe fiecare. Din când în când recurgeam la lămuririle patronului, bun de gură.




Într'un colț, un bătrân cu o barbă de patriarh, încâlcită și murdară, își soarbe alene porția de ceai cu mici întreruperi, ca să se scarpine de zor.
- E Leiba - zaraful - mă lămurește patronul. Nu este un singur client aici pe care să nu-l fi împrumutat el, cel puțin cu un pol sau doi.
- Dar de unde are el bani de dat cu împrumut?
- Cerșește. Câștigă bune parale. Cel puțin o sută de lei pe zi. De trăit, trăiește numai cu ceai și pâine, doarme pe sub garduri, pe unde apucă, iar banii îi dă cu camătă. Când vreun jucător a pierdut la barbut și pantofii din picioare, salvarea e la Leiba.

Leiba - "bancherul barbugiilor"

În alt colț, doi indivizi se ceartă, răstindu-se unul la altul, gata să se încaiere.
- Ești un pungaș! – urlă unul.
- Escrocule! - ripostează celălalt.
- Măi Dumitre, nu vă este rușine? Doar sunteți oameni ‹‹cumsecade›› amândoi. Ce Dumnezeu v'a apucat?
Ambii beligeranți se calmează, la moment, în fața pumnului masiv al stăpânului. Și unul și celălalt sunt pungași de buzunare, cu caziere bogate la poliție. Unul e Dumitru Clamparu, cunoscut în lumea interlopă sub numele ‹‹de regele golanilor››. Tip lombrozian cu figură de urangutan, bălăbănindu-și mâinile lungi. Pe cap e tuns mărunt: semn ca abia s'a eliberat de la închisoare. Celălalt, Țibană, țigan cu chipul de mongol, ciupit de vărsat. Ochii oblici, iar pomeții obrajilor proeminenți. De-a curmezișul frunții are o cicatrice, rămășiță de la o încăierare cu cuțitele. Pe nesimțite am intrat în vorbă cu ei, deslegându-le limba cu câteva țigări.
- He-he! Cucoane, bine mai era odată! - începu Clamparu. Dacă aș avea acuma toți banii de care am ‹‹ușurat›› atâția barosani, aș putea tapeta toată casa asta cu ‹‹bucăți›› de câte o mie. Pe vremea ceia umblam îmbrăcat și eu după jurnal, ‹‹la trei ace››, acuma însă nu mai sunt ‹‹elefanți›› cu parale. ‹‹Curăț›› câte trei-patru inși de ‹‹scoarță›› (portofel) și de la toți abia înjgheb câțiva ‹‹pitaci›› pentru o pereche de ghete de la Taica Lazăr. Dacă ‹‹elefanții›› sunt în criză și noi șomăm. De acum mă las și eu de ‹‹meserie››, căci nu mai rentează. Alaltăieri m'am eliberat de la ‹‹cucuieta›› (Galata), unde ‹‹am făcut›› o lună pentru 11 lei pe care îi ‹‹găsisem›› în buzunarul unui pârlit, la o înghesuială, în fața unui cinematograf. ‹‹Fraierul›› a pus gabja pe mine și… gata pârnaia.


- Poate mai aveți o țigară, cucoane? De când m'am eliberat am făcut jurământ să nu mă mai ating de vreo ‹‹scoarță››.
- Chiar daca ai găsi-o pe stradă? - îl ispitesc eu.
- Chiar! Să chiorăsc dacă aș ridica-o! Înainte, când în orice buzunar ‹‹găseai›› o scoarță groasă, chiar dacă te duceai la ‹‹dubă››, nu-ți părea rău. Aveai pentru ce. Acuma o nemerești ‹‹uscată›› și faci închisoare de pomană.
- Ei? Și ce ai de gând să te faci? Om cinstit, Clamparule?
- He! Chiar cinstit de tot... nu! Boala din născare, leac nu mai are! Însă acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc muncitori basarabeni în căutare de lucru, îi mint că vreau să-i angajez la vie la cutare boier și strâng de la fiecare câte 4-5 lei misitie și apoi îi las să mă aștepte într'un anumit loc… până li se lungesc urechile. Dar când n'o mai fi ‹‹venitul›› ăsta, știu eu ce voi mai face? Poate că, mă voi întoarce la meserie, ca apa la matcă.

"Acuma mă învârtesc și eu prin hală, unde găsesc
 muncitori basarabeni în căutare de lucru..."

- Va să zică, tot nu ești hotărât să te lași de… meserie?
- Ba eu îs hotărât, numa’ dacă m’o lăsa foamea.
În cele din urmă m'am îndreptat spre ieșire, urmat de Clamparu. Acesta la ușe mă opri:
- Poate mai aveți o țigară, cucoane?
- Da!
Însă în zadar am scotocit prin toate buzunarele. Port-țigaretul intrase ca în pământ. În cele din urmă, pungașul, zâmbind pe sub mustață, mi-l întinse:
- Nu-i așa că nu mi-am uitat meseria, cucoane?
I-am răsturnat toate țigările în palmă și am plecat râzând."


Sursa informațiilor și a fotografiile: articolul “Anchete ieșene: Cafeneaua haimanalelor” - semnat de C. Luca – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 17 iunie 1936 - răsfoit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor



Citește mai mult... »

Povești din Sulina - Cosmopolisul de altădată

Destinația călătoriei noastre de azi în lumea interbelică: Sulina. Companionul: unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, cel care alături de Geo Bogza a pus bazele reportajului literar românesc: Filip Brunea Fox. De ce Sulina? Pentru că e “un loc unde ești cu un picior în Delta Dunării și cu celălalt pe plaja Mării Negre”, după cum îl caracteriza Jean Bart. Dar și pentru că Sulina are farmecul locului în care un vechi cuib de pirați levantini s-a transformat - la sfârșitul secolului al XIX-lea - într-un orășel modern, cosmopolit și prosper. Să privim însă Sulina prin ochii reporterului interbelic:

România interbelică

“Întâi e Dunărea. La cinci metri distanță de mal se desfășoară paralel cu canalul un rând lung de case cenușii: strada principală. Îndărătul ei, altă stradă în același ton. Și apoi, la fel aliniată și silindu-se prin câte un turnuleț sau balcon turcesc de lemn să se uite peste capetele celorlalte două, spre fluviu, a treia stradă. Aceasta e Sulina. Trei străzi, ce nu ocupă în lățime 200 metri. În spatele lor începe cât vezi cu ochii balta, cotropită de păpuriș, asediată de țânțari, turburată de cea mai sgomotoasă broscărime. Pe malul dimpotrivă, pe o limbă de teren verde din depărtare, sunt șantierele Comisiei Europene. Apoi sinilie, marea.”



Citește mai mult... »