În vizită Coana Filofteia - “cititoarea de destine”

Ne vom continua astăzi drumul început mai demult prin lumea farmecelor, a cântecelor și a descântecelor. Vom poposi în casa unei adevărate Cassandre din perioada interbelică: vestita Coana Filofteia, “fiica nelegitimă a unui fakir authentic”, cea care știa să facă minuni și să dezlege cele mai enigmatice enigme. 

 

 

Nici de data asta nu vom pleca singuri ci, așa cum ne-am obișnuit deja, însoțiți de un reporter al revistei  “Realitatea Ilustrată”: “J. de S.” Pătrundem așadar în lumea mahalalei de altă dată și o întâlnim pe Coana Filofteia într-o “casă veche, ascunsă în fundul unei curți gloduroase, printre tufe de liliac și îmbălsămată de busuioc înflorit. Pe dreapta niște ziduri pustii, îmburuienite, rânjesc hidos la trecător ca niște ghizde părăsite ale unui puț uriaș. Ruinele își au legenda lor: voise câinele de proprietar să zidească clădire nouă și s’o dea afară pe Coana Filofteia, care-i făcea tărăboi în curte. Dar nu i-a ajutat Dumnezeu. Pe la jumătatea lucrului zidurile s’au surpat, așa din senin, și proprietarul a fost prins între dărâmături... Și, astăzi, interiorul pereților dărâmați servește ca loc de farmece nocturne...”

 

O firmă bătută în cuie pe ușa veche de lemn și o inscripție scrisă cu creta care poruncește vizitatorilor să nu intre până nu primesc răspuns. Reporterul - și noi împreuna cu el – se conformează. Bate discret la ușă și așteaptă ca cineva să-i deschidă:

 

Imagine în globul de cristal al Coanei Filofteia (stânga)
Ghicind în "nisipul de India" (dreapta)

 

“La apariția mea, Cassandra contemporană, o femeie destul de frumoasă poate, dacă n’ar fi ținut trăsăturile încruntate, mă invită să iau loc într’un jilț secular, scuzându-se cu o grație forțată, că are pe altul venit înainte, la consultație. Decis să’nfrunt toate capriciile aventurii mele, m’am așezat cuminte ca un copil, pe jilțul tocit, deasupra căruia o icoană dată cu busuioc veghea parcă să nu se deplaseze ceva din „locul mistic”... Pe o măsuță triunghiulară, a cărei formă nu știu dacă avea ceva comun cu Sf. Treime, o carte groasă, cu file tuberculoase, voia să fie un tratat vechi de chiromancie, iar deasupra ei o candelă roșie, ca o ventuză își consuma untdelemnul cu pâlpâiri nimbice. Încă două scaune, un cuier simplu fixat în perete și o canapea de culoarea mărului pe care trândăvea o mâță pestriță cu perspective materne, completau mobilierul...

În sfârșit, Coana Filofteia a terminat consultația și a ieșit să-și conducă clienta, o doamnă între două vârste, elegant îmbrăcată, care nu’și poate stăpâni admiraţța: „Mi-ai spus lucruri extraordinare și dacă se confirmă n’am să te uit, fii sigură!...”

 

- E adevărat că clienții vă păstrează recunoștință, coană Filofteia, după ce se îndeplinesc prezicerile? - o întreb eu, în timp ce pătrund în camera de consultații.

- Priviți scrisorile acestea, scumpe domn!... Aveți permisiunea de a face uz de ele. Totuși, din discreție profesională, vă rog să nu citiți semnăturile!

Prezicătoarea îmi întinde un vraf de plicuri multicolore de toate categoriile. Unele pe hârtie de lux, elegante, fine, parfumate, altele pe hârtie comercială; câteva chiar cu fraze de impresionantă recunoștință și mulțumiri, defilează pe sub privirile mele... Și mă gândesc ce mai articol de situație aș face, să le pot divulga!... Aș revoluționa capitala!... Dar sunt secrete profesionale și, din respect pentru bunăvoința Coanei Filofteia, trebuie să trec cu vederea...”

Citește mai mult... »

O idilă la balul curţii regale

“În salonașul cu fotolii primitoare, la gura sobei, care aruncă lumini de aramă pe covorul gros de Buchara, l-am găsit pe bătrânul nostru prieten răsfoind foile unui album. Dintre fotografiile cu chipuri uitate, de oameni care au zâmbit și au râs ca și noi, au căzut pe covor câteva cartonașe îngălbenite de vreme. Bătrânul le privi un timp îndelungat, visător, apoi începu a-mi povesti cu glasul lui sfătos:

- Iată niște biete cartonașe tipărite, care sunt poate ultima mărturie, în afară de mine, a unei strălucite serbări… Sunt aici două “carnete de bal”, cum nu mai ai ocazia să vezi azi. Dar însemnătatea lor este că au rămas de la un bal la Curtea Regelui Carol I…”

Balul Curții Regale Teatrul Național din București - 1884

Citește mai mult... »

Nunta în vremea lui Caragea

Vă povesteam într-un alt articol despre galanteriile din vremea lui Vodă Caragea. Dar după "galanterii" urmează nunta, nu-i așa? Iar organizarea unei nunți în București pe la începutul secolului al XIX-lea “erea dandana mare”, după cum ne spune Ion P. Licherdopol în “Bucureștii”. 

 

Nuntă în secolul al XIX-lea

 

Așadar, după pețitul cu “colăcerii cu aldămaș” și după logodna cu “arhiereu, cu diaconi. cu preoți, cu cântăreți, cu lăutari și cu zaiafet toată noaptea până la luceafărul de zi” urma marele eveniment: nunta. Cu câteva zile înainte de nuntă, dacă mirele și mireasa erau din neam de boieri, se făcea “cherofilima”, o festivitate organizată la curtea domnească, unde tinerii logodnici erau duși cu alai “spre a săruta mâna lui Vodă și a Doamnei, cerându-le binecuvântarea”.

După obținerea binecuvântării, în timpul puținelor zile rămase până la nuntă mahalaua, se împodobea cu brazi drumul de la casa ginerelui până la cea a miresei. Cu o zi înainte de nuntă, “călțunăresele” - cucoanele cele mai alese dintre rudele ginerelui - plecau cu alai și cu daruri la casa miresei "în trăsuri înhămate cu armăsari de preț". Călțunăresele parfumau casa miresei cu “fum de odagiu” și o stropeau cu apă de trandafiri (semn al curățeniei). Aduceau pe o tavă de argint florile care urmau să împodobească cununile și dăruiau miresei peteală (semn al bogăției). Și aduceau bineînțeles tăvile încărcate cu daruri pentru mireasă: șaluri, giuvaeruri, stofe scumpe, bani, cofeturi. În tot timpul acesta lăutarii “ziceau din vioare și din gură vechiu cântec":  

"Astăzi cu fetele...

Mâine cu nevestele!”

Jupâniță din secolul al  XIX-lea

Toate femeile împleteau apoi cununile: “cruce întreagă pentru ginere și cruce jumătate pentru mireasă”. Urmau apoi jocurile, împreună cu feciorii de data asta, feciori care se adunau și ei la casa miresei: “ineluș-învârtecuș, de-a baba mija, de-a gaia, de-a cârpa”.  Ziua nu se putea încheia decât cu o horă mare și cu o petrecere care ținea toată noaptea, până în zori. Dimineața devreme începea cu adevărat... nunta. Mai întâi avea loc momentul “despărțeniei de părinți”. Miresele lăcrimau în acest moment iar lăutarii cântau:

“Taci, mireasă, nu mai plânge,

Căci la măta te-i mai duce

Când o face plopu pere

Și răchita vișinele…”

Taraf de lăutari - secolul XIX

Cununia se celebra la prânz, la biserica parohiei din care era mireasa. După aceea, alaiul ducea mirii într-o trăsură împodobită cu flori și ramuri de brad la casa ginerelui, “cu așternuturi și cu zestre cu tot”. Trăsura era înconjurată de călăreți: flăcăi, rude și prieteni ai mirelui. La casa mirelui se organiza și marea petrecere. Petrecere care “la cei de jos, ținea trei zile, iar la boieri ținea șapte zile și șapte nopți, după legea Domnilor și a împăraților”. Mesele erau pline “cu zaharicale de la becerul Manolachi și cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Drăgășani, cu pelin de Dealu Mare și cu vutca de vanilie și de cursă. Lăutari și horă toată noaptea, iar la ziuă se trimiteau nunii, socrii și nuntașii pe la casele lor cu lăutari”.

Adevărat grăit-a cronicarul: “Pe atunci nunta erea dandana mare!”

Sursa: „Bucureștii” - Ion P. Licherdopol (1889)

Citește mai mult... »

Amintiri vesele și triste cu Marioara Voiculescu

Marioara Voiculescu a fost, fără îndoială, una dintre actrițele care au dominat scena românească de teatru în prima jumătate a secolului trecut. F. O. Fosian o caracteriza astfel: 

 

 

“Iată actrița de ilustră personalitate artistică a primei noastre scene, - talentul de covârșitoare putere de creație, - tragediana de mare amploare, - temperamentul vulcanic care erupe în fiecare replică, în fiecare gest. Eroina legendară, femeia îndrăgostită, amanta pasionată, ființa pierdută sau răsvrătită, - în oricare din roluri – de la “Judith” la “Lulu”, de la “Salomeea” la eroina dramei moderne, de la “Peer Gynt” la “Actrița”, d-na Marioara Voiculescu a creat și a redat cu măiestrie complexul sufletesc al personagiilor. Spectatorul din sală este țintuit de vraja jocului tumultuos care constituie arta d-nei Marioara Voiculescu.” (1)

 

Citește mai mult... »

Carmen Sylva - O salată regală

Suntem deseori interesați să știm poveștile ascunse în spatele operelor de artă. Intrigile, poveștile de dragoste sau uneori dramele. Cunoscându-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau... sculptura: ele devin mai calde, mai familiare. Și uneori le zâmbim ușor complice atunci când le privim. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Altele ni le spun ghizii muzeelor, cu un aer enigmatic, parca dezvăluindu-ne o taină.

Două povești, uitate azi, ascunse în spatele realizării unor monumente din România, am găsit răsfoind presa interbelică. Una dintre ele e povestea Monumentului Eroilor din Severin: unul dintre elementele importante ale Monumentului Eroilor din Drobeta Turnu Severin este Statuia Victoriei. Statuia a fost creată de sculptorul Teodor Burcă iar modelul care l-a inspirat pentru realizarea acesteia a fost  frumoasa Miss România 1932 - d-ra Liliana Delescu. 

O altă poveste este legată de statuia Reginei Elisabeta amplasată în parcul castelului Peleș. Creație a sculptorului Oscar Spaethe, lucrarea o reprezintă pe Regina Elisabeta a României, la vârsta senectuții, așezată pe un șezlong, brodând. Varianta originală a lucrării a fost executată în marmură în anul 1911. Sculptura monumentală din parcul castelului a fost turnată în bronz de către I. Guran și V. Popa în anul 1934, cu prilejul serbărilor prilejuite de semicentenarul castelului Peleș.

 

"Regina în jilț" - în curtea castelului Peleș

 

Poate că povestea pe care o să v-o spun nu este una senzațională. Dar sunt sigur că atunci când veți “Regina în jilț” (sau "Regina brodând") din curtea castelului Peleș, o veți vedea cu ochii minții pe Carmen Sylva preparând sculptorului Oscar Spaethe o salată cu carne de vițel tăiată în pătrățele, carne de biftec, cartofi, mere, capere și vin de Bordeaux:

„Pe vremea Regelui Carol I, sculptorul Oscar Spaethe a fost la Palatul Regal, un fel de „copil răsfățat". Atât Regele cât și Regina, îi apreciau foarte mult talentul, astfel încât multe opere de-ale artistului se află la loc de cinste și în Palatul din Calea Victoriei și în cel de la Cotroceni. D. Spaethe păstrează savuroase amintiri de pe vremea când îi poza romantica și buna Carmen Sylva, de la moartea căreia s'au împlinit douăzeci de ani (notă: articolul a fost publicat în anul 1936). Iată o întâmplare, când Spaethe s'a bucurat de onoarea ca prima Regină a României să-i prepare o salată:

Citește mai mult... »

Povestea minunatelor fast-fooduri interbelice (Hai la Automat!)

Răsfoind revistele din perioada interbelică am găsit numeroase informații despre oameni, locuri sau întâmplări interesante. De foarte multe ori am adus aceste informații pe blog, le-am așezat în pagină și am crezut că subiectul este închis. Nu o dată mi s-a întâmplat însă să găsesc ulterior informații suplimentare – uneori chiar mai interesante decât cele care au generat "primul articol". Așa s-a întâmplat în cazul Piticului din Târgul Moșilor sau al lui Fănică – micul lăutar, două personaje pitoreşti ale Bucureştiului interbelic. La fel s-a întâmplat și în cazul "automatelor interbelice": vă spuneam câte ceva despre ele în articolul “Bucureștiul petrece”. Descriam atunci un "bufet automat" deschis în Capitală, pe bulevardul Elisabeta, în anul 1932. 

Am aflat mult mai multe despre acel adevărat fast food interbelic (care nu a fost - așa cum credeam - singurul din București). “Bufetele automate” erau de mai multe tipuri, adaptate pentru oameni, gusturi și pentru portmonee diferite. Sunt sigur că o să vă mire cât de inovative erau acele  locuri – cred că multe localuri de gen de astăzi ar fi invidioase – și mai cred că, încetul cu încetul, veți renunța să mai folosiți banala expresie “e de pe vremea bunicii” în sens peiorativ. Eu am renunțat deja!

 

Hai la "Automat"!

 

 

Citește mai mult... »

Legenda Cotrocenilor

Istoria Cotrocenilor se întinde pe o perioadă de mai bine de 400 de ani. Înainte de a deveni reședință domnească, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, Cotroceniul era o moșie aflată la “o jumătate de ceas” de orașul București, care cuprindea păduri din vestiții Codri ai Vlăsiei, terenuri agricole și un sat de țărani liberi. Satul și “moșia” sunt menționate documentar pentru prima dată într-un hrisov domnesc din 27 noiembrie 1614, sub forma Cotroceni. Zona Cotrocenilor devine în 1660 proprietatea lui Șerban Cantacuzino, fiind o răsplată dată pentru prețioasele servicii aduse domnitorului Gheorghe Ghica.

Cotrocenii în 1864

Legenda Cotrocenilor

De cele mai multe multe ori legendele ascund doar un sâmbure de adevăr. Legenda Cotrocenilor transcrie însă o poveste aproape adevărată. O redau, așa cum este menționată în studiul “Istoria Cotroceniului”, scris de C. Melonescu și publicat în anul 1902: 

Șerban Cantacuzino

“Șerban Cantacuzino a fugit în pădurile de la Cotroceni de frica turcilor ori a tătarilor - nu se precizează bine - și acolo s'a «cotrocit» - adică s'a ascuns. Pe când sta el acolo s'a rugat Născătoarei de D-zeu că de'l va scăpa din mâinile vrăjmașilor sângeroși, va zidi pe acel loc o biserică măreață. Prea Sf. Născătoare de D-zeu l'a ajutat de a scăpat și când s'a făcut Domn s'a ținut de cuvânt și a înălțat biserica de la Cotroceni. Tot legenda ne mai spune că numele de Cotroceni vine de la cuvântul a «cotroci» și de aici Cotroceni. O variantă a acestei legende ne spune că Șerban Cantacuzino, fugind de frica turcilor a pus potcoavele  la cal invers, ca să înșele pe vrăjmașii  lui și să-i facă să creadă că el vine spre Bucuresci, iar nu merge la Cotroceni, mijloc prin care scăpă de următorii lui. Stă acolo cotrocit trei zile și de la a «cotroci» s'a format numele de Cotroceni…”

Cât adevăr se ascunde în această legendă?

Răspunsul îl avem tot de la C. Melonescu: Șerban Cantacuzino, urmărit fiind pentru a fi ucis, s-a ascuns în pădurea Cotrocenilor în ziua de 7 octombrie 1678. Urmăritorii lui nu erau nici turcii, nici tătarii, ci trimișii domnitorului Duca-Vodă. Tot un adevăr este că Șerban Cantacuzino a stat ascuns în apropierea unui vechi schit din aceste păduri seculare vreme de 3 zile și de trei nopți, fiind însoțit de un nepot de-al său. Și sigur se va fi rugat pentru viața lui în acele zile de restriște. Cert este că după cele trei zile a găsit o cale de a fugi către Rusciuc. Șerban Cantacuzino nu a uitat întâmplarea și ajutorul divin pe care l-a primit. El a ctitorit în Cotroceni o mănăstire. Nu a uitat nici să povestească crâncena întâmplare prin care a trecut. O făcea într-un hrisov din anul 1681:

Biserica mănăstirii Cotroceni

“Și nu fără motiv am zidit Monastirea aici (la Cotroceni), fiind-că aici  s'a revărsat asupra noastră mila Dumnezeiască. (…) Deci acesta este locul unde Domnul Iisus Christos și Prea Curata Prea Sf. Sa Maica Maria, ne-au ascuns și scăpat de vrăjmașii ridicați în contra noastră, care aruncă blasfemii asupra noastră; chiar din acest loc am fost mântuiți din mâinile sângeroșilor vrăjmași cari voiau să ridice de pre pământ viața noastră; am ridicat această monastire pentru recunoștință și în amintirea Prea Sfintei Imperetese a puterilor ceresci și a Fecioarei celei fără de moarte, căreia’I datorăm viața nostră și pentru  amintire în veci (…)“.

 

Sursa informațiilor: C. Melonescu - “Istoria Cotroceniului” - studiu publicat în anul 1902

 

 

Citește mai mult... »