Ne vom
continua astăzi drumul început mai demult prin lumea
farmecelor, a cântecelor și a descântecelor. Vom poposi în casa
unei adevărate Cassandre din perioada interbelică: vestita Coana Filofteia, “fiica nelegitimă
a unui fakir authentic”, cea care știa să facă minuni și să dezlege cele mai
enigmatice enigme.
Nici de data asta nu vom pleca singuri ci, așa cum ne-am
obișnuit deja, însoțiți de un reporter al revistei “Realitatea Ilustrată”:
“J. de S.” Pătrundem
așadar în lumea mahalalei de altă dată și o întâlnim pe Coana Filofteia într-o “casă
veche, ascunsă în fundul unei curți gloduroase, printre tufe de liliac și
îmbălsămată de busuioc înflorit. Pe dreapta niște ziduri pustii, îmburuienite,
rânjesc hidos la trecător ca niște ghizde părăsite ale unui puț uriaș. Ruinele
își au legenda lor: voise câinele de proprietar să zidească clădire nouă și s’o
dea afară pe Coana Filofteia, care-i făcea tărăboi în curte. Dar nu i-a ajutat
Dumnezeu. Pe la jumătatea lucrului zidurile s’au surpat, așa din senin, și
proprietarul a fost prins între dărâmături... Și, astăzi, interiorul pereților
dărâmați servește ca loc de farmece nocturne...”
O
firmă bătută în cuie pe ușa veche de lemn și o inscripție scrisă cu creta care
poruncește vizitatorilor să nu intre până nu primesc răspuns. Reporterul
- și noi împreuna cu el – se conformează. Bate discret la ușă și așteaptă ca
cineva să-i deschidă:
“La apariția mea, Cassandra contemporană, o femeie
destul de frumoasă poate, dacă n’ar fi ținut trăsăturile încruntate, mă invită
să iau loc într’un jilț secular, scuzându-se cu o grație forțată, că are pe
altul venit înainte, la consultație. Decis să’nfrunt toate capriciile aventurii
mele, m’am așezat cuminte ca un copil, pe jilțul tocit, deasupra căruia o
icoană dată cu busuioc veghea parcă să nu se deplaseze ceva din „locul
mistic”... Pe o măsuță triunghiulară, a cărei formă nu știu dacă avea ceva
comun cu Sf. Treime, o carte groasă, cu file tuberculoase, voia să fie un
tratat vechi de chiromancie, iar deasupra ei o candelă roșie, ca o ventuză își
consuma untdelemnul cu pâlpâiri nimbice. Încă două scaune, un cuier simplu
fixat în perete și o canapea de culoarea mărului pe care trândăvea o mâță
pestriță cu perspective materne, completau mobilierul...
În
sfârșit, Coana Filofteia a terminat consultația și a ieșit să-și conducă
clienta, o doamnă între două vârste, elegant îmbrăcată, care nu’și poate
stăpâni admiraţța: „Mi-ai spus lucruri extraordinare și dacă se confirmă
n’am să te uit, fii sigură!...”
-
E adevărat că clienții vă păstrează recunoștință, coană Filofteia, după ce se
îndeplinesc prezicerile? - o întreb eu, în timp ce pătrund în camera de
consultații.
-
Priviți scrisorile acestea, scumpe domn!... Aveți permisiunea de a face uz de
ele. Totuși, din discreție profesională, vă rog să nu citiți semnăturile!
Prezicătoarea
îmi întinde un vraf de plicuri multicolore de toate categoriile. Unele pe
hârtie de lux, elegante, fine, parfumate, altele pe hârtie comercială; câteva
chiar cu fraze de impresionantă recunoștință și mulțumiri, defilează pe sub
privirile mele... Și mă gândesc ce mai articol de situație aș face, să le
pot divulga!... Aș revoluționa capitala!... Dar sunt secrete profesionale și, din respect pentru bunăvoința Coanei Filofteia, trebuie să trec cu
vederea...”