Noaptea Anului Nou și măritișul

Noaptea în care se face trecerea de la Anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a fost considerată întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine și rău, dintre viață și moarte. „De aici credința că la răscrucea dintre ani, șase zile înainte și șase după, au o semnificație specială, cerurile se deschid, sufletele morților se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume și multe, multe altele se întâmplă în credințele existente și la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...”).  

 

 

Noaptea care precede ziua de Sf. Vasile este însă și una a “prorocirilor în legătură cu măritișul”. Într-un articol publicat în anul 1938 în revista “Realitatea Ilustrată”, reporterul Alex F. Mihail descrie – cu umor – câteva dintre aceste vechi obiceiuri:

Citește mai mult... »

Mari scriitori români despre Anul Nou

“Este ceva în sufletul omului, un imbold optimist, care isbucnește tocmai în această zi. Prima zi a anului. Toată suflarea omenească își spune: Anul acesta va fi cu siguranță mai bun decât anul trecut… Anul acesta, nu se poate să nu reușesc!... Și trăiește omul cu această speranță o zi, o săptămână, o lună, două sau trei, până la prima deziluzie mai puternică. E iar deprimat. Și așteaptă cu nerădare ziua de 1 Ianuarie, zi dătătoare de infinite speranțe.”

 

 

 

Cu această convingere pleca reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” în iarna anului 1929, în ajunul zilei de Revelion, pentru a culege de la scriitori celebri ai vremii răspunsuri la întrebarea: Ce impresie vă face venirea unui an nou? Intervievații: Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu. Răspunsurile, nu atât de ușor obținute pe cât am putea crede - vă veți convinge de aceasta imediat – ne dezvăluie o parte din fața mai puțin cunoscută, umană, a marilor noștri scriitori de altă dată:

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Statele Unite ale Americii

Crăciunul american era în perioada interbelică  - la fel ca și astăzi de altfel – o împletire a tradițiilor tuturor popoarelor care alcătuiesc “marea națiune americană”. Se poate spune așadar că americanii sărbătoresc Crăciunul adunând într-un conglomerat plin de farmec toate obiceiurile Pământului. Ei au adăugat însă acestei sărbători grandoarea specifică Americii și mai ales… comercialul dus la extrem. Americanii sunt părinții onorifici al celebrului Moș Crăciun (Santa Claus) și al celebrei lui sănii trase de reni – urmașul strălucitor al europeanului Moș Nicolae.

Santa Claus venea încă din anul 1929 cu avionul

Bradul de Crăciun din fața Casei Albe este cel mai stralucitor și cel mai spectaculos din lumea întreagă și este aprins în fiecare an de președintele Americii. În celebrul Rockefeller Center se împodobesc brazi de zeci de metri înălțime. În Boston principala atracție de Crăciun o reprezintă un mare festival al colinzilor. În New Orleans un bivol – cel mai mare bineînțeles – este plimbat împodobit pe arterele principale. America este de asemenea la originea impresionantelor spectacole de artificii de azi: americanii își felicitau de Crăciun vecinii îndepărtați cu focuri de arme sau cu focuri de artificii.

Crăciun strălucitor marca Hollywood

Un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în anul 1929 ne spune – cu umor - prin ce se deosebește Crăciunul american de cel al tuturor celorlalte popoare ale lumii: “Prin ce se deosebeste Crăciunul american de celelalte Crăciunuri? Toate persoanele care au întrebuințat transatlanticele vă vor răspunde: prin “colosalul" său. Oamenii din cealaltă parte a mării au legături de rudenie cu toate rasele pământului. Ei pot să revendice toate tradițiile. Ei își însușesc, în bloc, obiceiurile cele mai disparate. Ei nu țin să fie originali, ci “să bată recordul". Și ei bat și recordul Crăciunului. Crăciunul este cea mai copilărească dintre sărbători. Dar americanii au geniul disproporției, după cum îl au și pe cel al măsurii. Ei, pe 25 Decembrie, îl fac grandios, tot astfel cum procedează cu celelalte 364 zile ale anului. Toți anglo-saxonii mănânca la banchetele de Crăciun, “curcan”, pudding și “mince-pies". Dar un american nu admite să se găsească în altă parte decât în America o pasăre atât de colosală, făină de calitate atât de bună, struguri atât de gustoși: am cunoscut unul care se găsea la această epocă a anului prin modesta noastră Europă și care se întorcea grăbit, până la San Francisco, ca să caute “materiale" convenabile pentru “mince-pies-ul", pudding-ul și curcanul tradițional.

Citește și: De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Bietul brad german, cu fructele sale, cu nucile aurite și lumânările lui, îi face să râdă. “Ah, e atât de mic"- spun ei. Americanilor le trebuie un copac întreg din pădure, al cărui vârf să atingă plafonul și care să poarte baloane de celuloid luminate cu electricitate. Ei atârnă, tot ca noi, jucării. Dar ce jucării și ce bibelouri, ce giuvaeruri, ce daruri de preț atârnă dânșii! Căci la ei sărbătoarea copiilor e și a oamenilor mari. Aceasta pentru că acolo, bătrân sau copil, are același suflet simplu și arzător, aceeași candoare, aceiași sănătate. Mama și tata, în costume somptuoase, petrec tot atât cât și copiii.

Femeile curcan

Toți s'au sculat de dimineață spre a vedea ce le-a adus Santa Claus, care a venit cu sania în timpul nopții și a aruncat lucruri în numeroșii ciorapi atârnați pe marginea căminului. Copiii noștri pun ghetele lângă cămin, dar ghete mici; ciorapii lor au însă o capacitate considerabilă. Cred că și copiii americanilor împrumută la nevoie ciorapii părinților lor. Și dacă, întâmplător, acești tineri Guliveri aveau la dispoziție ciorapii uriașului Brobdingnac, e foarte probabil că pe aceștia i-ar fi prezentat lui Moș Crăciun. Fiți siguri ca Moș Crăciun, miliardar, ar fi găsit mijlocul să-i umple.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Statele Unite” – semnat Abel Hermant -  “Realitatea ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Și totuși vin colindători…

E ziua marii sărbători a Crăciunului. Ca și în alte timpuri, vestitori plini de bucurie, copii zgribuliți de frig, vin pe la ușile noastre să ne vestească Nașterea Mântuitorului. Chiar dacă, acum mai bine de un secol, “un bătrân moldovean” spunea în revista “Foaia Populară” – numărul special de Crăciun din 26 decembrie 1899:

 

„Din an în an datinele, obiceurile, credințele noastre, lăsate din bătrâni, își pierd tot mai mult din consistența lor, așa că, cel mult peste două generații nici nu se va mai pomeni de serbările, cunoscute sub numele de Colinzile Crăciunulul și ale Anului nou dacă tot astfel vor merge lucrurile. Astăzi chiar, în ajunul acestor două sărbători, doar prin mahalale și prin sate se mai păstrează obiceiul străbun de a umbla cu colinda. În orașe, și mai cu seamă prin străzile principale, nici nu se mai știe de acest obicei. Bogătașii închid porțile și nu lasă copiii cari vin cu colinda. Cât despre Irozi, Nunta țărănească, Steaua, nici  nu se pomenește ca să se mai arate prin străzile din centru (...). E dureros de tot, ca aceste obiceiuri să dispară, și încă într-un mod atât de trist.”

Colindători în 1928

A trecut mai mult un secol de la apariția articolului “Distrugerea datinelor noastre” din care am citat. Două războaie mondiale și 50 de ani de comunism au trecut peste noi. Și totuși colindele și obiceiurile de Crăciun nu au dispărut încă. Ele s-au transformat, s-au laicizat, au devenit comerciale uneori comercializat - dar nu au dispărut. Și nu s-a pierdut nici parfumul lor, mereu proaspăt. Ele trebuie doar duse mai departe. 

 

Tocmai de aceea am cules pentru voi câteva colinde publicate de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 25 decembrie 1927. Colinde care se mai aud și astăzi – chiar dacă versurile lor sunt ușor schimbate…

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Crăciunul în Anglia interbelică era mai mult decât o zi de sărbătoare: “Crăciunul începe mult înainte de 25 Decembrie și se termină după această dată. Nu e numai o zi. E mai mult chiar decât o săptămână, e aproape un sezon: “Sezonul Crăciunului". Nici nu se termină încă bine luna noiembrie și ziarele încep să publice “numerele lor de Crăciun". Și de la 1 decembrie toți, mari și mici, de la cei mai de sus până la cei mai de jos, din toate ramurile sociale, toți se gândesc la Crăciun. În timpul lunii decembrie, se trimit “cărți poștale de Crăciun" și se trăiește în așteptarea Crăciunului.” În acest context seara de Crăciun nu putea să fie decât una cu totul specială. Copiii colindau străzile proslăvind pe Iisus și făcând nebunii pentru care - doar în această seară - erau iertați.

Sărutul simbolic sub vâsc

De pe masa de Crăciun nu puteau să lipsească “roast-beef-ul", preparat într'un mod special (numit în glumă “Sir-Suan", adică “Domnul Fileu"), curcanul la cuptor împănat cu castanet sau gâsca cu stafide - asezonate de cele mai multe ori cu varză de Bruxelles - și budinca (“pudding-ul”) Yorkshire.

Citește și:  De Crăciun în lumea interbelică - Statele Unite ale Americii

Felul cel mai așteptat era însă întotdeauna budinca de prune flambată - în timpul mesei de Crăciun - după ce era stropită din belșug cu brandy. Acest desert ascundea întotdeauna un bănuț care urma să aducă noroc celui care îl găsea. De asemenea “la prânzul de Crăciun, așezați în jurul unei mese îmbelșugate, membrii familiei iau în primire pocnitorile ascunse sub farfurii. O pocnitoare de Crăciun constă dintr-un tub acoperit cu hârtie, care produce un zgomot puternic, atunci când capetele îi sunt trase înafară; în acel moment ies la iveală un coif care trebuie purtat în timpul mesei, mici obiecte decorative și o hârtiuță cu o ghicitoare ce trebuie împărtășită cu glas tare celor din jur.”

Primarul din Hammersmith
 (Londra) amestecând cel dintâi
 “pudding”-ul de Crăciun - 1929

Iată povestea unui Crăciun englezesc văzută prin ochii reporterului interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:

  

“Dacă norocul vă conduce în seara de 25 Decembrie în sânul unei familii englezești, în acele sate din împrejurimile Londrei, puteți gusta adevărata veselie de Crăciun. Veți lua parte la tradiționala vizită a bucătăriei, împodobită cu acest prilej în verdeață, vizită veselă, la care femeile iau parte în toalete de seară și domnii în smocking. Veți gusta tradiționalul curcan, gâscă sau găină și vă veți împărtăși din pudding-ul național, plin de flăcări. Poate veți fi invitați să participați și la tradiționalele jocuri naționale la care suavele “misse" engleze țin foarte mult. Jocurile acestea, dintre cele mai variate, aduc după ele tot felul de gajuri. Unul dintre ele mai ales, necunoscut la noi, și care se numește “Snap Dragon", constă în obligația pentru o persoană de-a scoate cu degetele niște nuci cufundate în rom sau în brandy fierbinte. Veți asista poate la o “pantomimă de Crăciun", jucată de tinerii și de domnișoarele din casă și veți vedea pe Robin-Hood și pe tovarășa lui Mad Marion. Era să uit de vâscul, atârnat sub lampa din salon, vâscul simbolic, care invită la îmbrățișare. Doresc apoi ca întâmplarea să vă ducă să întâlniți, sub frunzișul de vâsc, pe o fragedă miss, cu obrajii roșiatici și catifelați, frumoasă cum numai o englezoaică poate să fie, când este…”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare” – “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Sfaturi copilei mele (I)

Începutul secolului al XX-lea a reprezentat o perioadă de occidentalizare a societăţii româneşti, care pendula încă între modelul francez şi cel german mai cu seamă, dar care prelua şi obiceiuri proprii societățiilor din Anglia sau Italia. Bineînţeles că această perioadă de căutare şi de modernizare a societăţii românesti a avut ca urmare şi schimbarea locului şi a rolului femeii în societate. Un rol important în această “luptă pentru emanciparea femeii” au avut-o şi primele reviste destinate exclusiv femeilor. Într-o astfel de revistă - “Moda Nouă Ilustrată”, care era publicată în anul 1903 - mi-au atras atenţia câteva scrisori cu sfaturi adresate tinerelor domnişoare. Vă recomand să citiţi acum una dintre ele pentru că enumeră câteva dintre “convenienţele sociale” (conservatoare încă, dar totuşi în schimbare) din epocă. Iar unele dintre sfaturi - deşi pare destul de greu de crezut - pot fi la fel de bine transmise și tinerelor din zilele noastre:

Citește mai mult... »

Un interviu din 1931 (cu un bunic al zilelor noastre)

Credeţi probabil că mă joc cu cuvintele în titlu pentru a vă face curioşi. Aveţi şi nu aveţi dreptate. Aveţi, pentru că este vorba într’adevăr de un joc de cuvinte și al imaginației. Nu aveţi întru totul dreptate însă, şi asta pentru că nu e vorba de un joc de-al meu, ci de un interviu interesant publicat în perioada interbelică de un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”. Iată cum vedea un reporter din anul 1931 Bucureştiul începutului de secolului XXI: o lume a zgârie norilor, a metroului şi a avioanelor particulare, a televiziunii şi a telefoanelor mobile, o lume a... Dar nu o să vă dezvălui eu tot ce îşi imagina ziaristul interbelic despre lumea noastră, a celor de azi. Îl las pe el să o facă:

"În Broadway-ul bucureştean, acolo unde acum o jumătate de secol se întindea băltoaca Herăstrău, care a fost secată şi asanată în anul 1954, şi unde am ajuns cu metropolitanul subteran ce leagă diferitele cartiere ale Capitalei, locuiește, în palatul sgârie-nori ce-i aparţine, Ion Iancovescu. E un om în vârstă de peste 100 de ani şi ziarele radiofonice, cinematografice şi de televiziune, au celebrat acum câţiva ani, cu ocazia aniversării centenarului său, vigoarea lui fizică, acuitatea vederii, tinereţea inteligenţii sale, memoria lui proaspătă şi mai ales buna dispoziţie, ce nu l-a părăsit niciodată. Amintirile lui sunt clare ca nişte fotografii, pe care timpul nu le-a alterat. Pe acest tânăr moşneag, l-am rugat să ne povestească câteva din amintirile sale, din preajma anului 1930; după ce suspină plictisit, căci ziariştii l-au importunat toată viaţa, d. Iancovescu ne-a spus:

- Veţi avea o dezamăgire, dacă aţi venit, ca atâţi alţi colegi ai dv., să-mi puneţi întrebări indiscrete, asupra secretului longevităţii mele, asupra iubirilor mele din trecut şi din prezent, sau asupra crizei financiare despre care am amintiri personale, din Europa anului 1930...

În acel moment, o fată de-o frumuseţe răpitoare, intră val-vârtej, spunând:

- Bunicule, Ionel a luat avionul din garaj şi aveam nevoie de el ca să mă duc la Cluj, la campionatul de nataţie, care începe peste un sfert de oră.

- În ce direcţie a pornit şi cu ce viteză? - o întrebă venerabilul artist.

- Spre sud, cu 500 km. pe oră.

- Bine...

Şi ducând la gura un mic receptor de telefon fără fir, intră în legătură cu nepotul său şi fratele delicioasei făpturi care ne întrerupsese. Dl. lancovescu porunci sburătorului să se întoarcă îndată, căci altfel ia un avion şi se duce să-i rupă urechile.

- Îmi amintesc, mi se adresă acest bătrân veşnic verde, că în 1932, cei care posedau în România un avion personal, se puteau număra pe degete. În ce priveşte comunicaţiunile orale, telefonia fără fir era la începutul ei şi, pentru ca să putem vorbi cu cineva de la distanţă ne serveam de un aparat legat prin sârme cu o centrală deservită de domnişoare care ne înfuriau la culme, până când binevoiau să ne dea numărul pe care-l ceream. Telefonului cu fir şi acestor domnişoare, li s'au datorat numeroasele boli nervoase şi mintale, care au bântuit omenirea pe la 1932. Dintre toate, numai azilele de nebuni au făcut avere, celelalte întreprinderi comerciale au dat faliment, din cauza crizei.

- Care criză?

- O criză economică provocată de scăderea preţului la cereale.

- „Cereale"? ce sunt alea? - am întrebat uimit.

- Cerealele erau nişte plante comestibile, ce se cultivau în ţările aşa zis agricole, cum era şi România. La muzeul naţional puteţi găsi mostre de grâu, porumb, orz... Scăderea preţului lor a dus la înlocuirea acestei producţiuni naţionale cu alte fabricate; de altfel, acum, când alimentaţia se serveşte în buline, ele nu şi-ar mai avea rostul...

- Nu vrei să iei un bulin de friptură de curcan şi un bulin de vin ? - mă întrebă simpaticul centenar, întinzându-mi o cutiuţă.

- Şi ce mijloace de transport aveaţi?

- Foarte comice: în interiorul marilor oraşe, circulau un fel de lăzi enorme, electrice, pe şine, lăzi numite tramvaie, în care se înghesuiau, claie peste

Grămadă, oameni de două ori mai mulţi decât încăpeau!...

- Ce barbarie !...

Broadway-ul
bucureştean
al anului 2000

- Accidentele de tramvai şi de automobil se ţineau lanţ. Mai erau deasemeni autobuze..

- Autobuze?... Mi se pare că autobuzele erau nişte animale sfrijite?...

- Nu... Confunzi cu caii de birje, care au dispărut de mult, mă lămuri venerabilul Iancovescu.

- Dar instrucţiunea publică ?

- A fost o halima!... Elevii învăţau în saboţi.

- În saboţi ? De ce? Se asimilează mai uşor lecţiile în saboţi?

- Nu, ci fiindcă erau pe atunci şi copii, care n'aveau ghete!... În fine, în 1965, a fost inmormăntat ultimul român analfabet.

-  A rămas încă în amintirea omenirei - am spus acestui bătrân atât de savant - că aţi avut o strălucită carieră teatrală...

- Da, atunci când existau teatre cu scenă, cu rampă... Când însă spectacolul prin  televiziune la domiciliu a înlocuit teatrele, am fost nevoit să-mi schimb profesiunea, devenind directorul Casei de economii şi consemnaţiuni...

* * *

Venerabilul centenar, căruia îi uram o viaţă şi mai lungă, fu nevoit să întrerupă aici interview-ul, deoarece pe ecranul aparatului de televiziune apăruse sala de consiliu al Casei de economii, unde d. Iancovescu era chemat de urgenţă. El îşi luă rămas bun de la noi, oftând şi rostind aceste enigmatie cuvinte:

- Ei, tinere, d-ta nu şti ce e aia „un pol"... Acum s'a desfiinţat moneda; dar câte amintiri duioase din tinereţe, îmi evocă mie acest cuvânt dispărut!...”

Un interviu – de această dată unul adevărat – cu Ion Iancovescu, puteți să citiți aici:

Sursa: articolul „Un interview cu un centenar în anul 2000” – semnat „O.KAY.” – publicat în revista „Realitatea Ilustrată” - numărul din 31 decembrie 1931 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Cluj Napoca

Citește mai mult... »

Românii și "criza sanitară" (gripa spaniolă)

Gripa spaniolă a fost până azi etalonul în funcţie de care sunt evaluate astăzi toate pandemiile. În doar un singur an, între 1918 şi 1919, a lăsat în urmă un tablou grotesc: peste 50 de milioane de morţi. Statisticile optimiste precizează că jumătate din populaţia lumii a fost infectată. Rata mortalităţii cauzată de gripa spaniolă era de peste 250 de ori mai mare decât în cazul unei gripe obişnuite. Cei mai afectaţi au fost tinerii. Între 2,5 şi 5% din populaţia lumii a murit de gripă spaniolă. În Asia au fost 36 de milioane de victime. În Oceania doar 85.000. Dacă gripa spaniolă a ucis 50 de milioane de oameni, Primul Război Mondial, cel mai mare război pe care îl cunoscuse omenirea până atunci, a răpit „doar” 20 de milioane de vieţi.

Vă propun acum câteva extrase din presa acelor ani, articole care vor dovedi, o dată în plus că noi, cei de azi, nu suntem chiar atât de diferiți de românii de ieri:

Citește mai mult... »