Un meniu à la străbunica

Voi adăuga câteva rețete la mica mea carte de bucate care se adună pe blog, rețete culese din carnețelul străbunicii (mai precis din reviste și gazete publicate pe la începutul secolului trecut). Rețetele culese până acum le găsiți cu un click pe unul dintre titlurile următoare: Rețetele străbunicii, Rețete (care distrug orice diete), Aromele Crăciunului de altădată, Rețete vegetariene a la Furnica, Rețete și deserturi ușoare de prin 1907, Rețete și rochii cochete. Pentru că trebuie să trecem într-o “ligă superioară”, voi alcătui azi pentru voi un meniu de primăvară din anul 1913. Sună cam așa:

Ce ziceți? Vă încumetați? Să știți că numele bucatelor sună mult mai pretențios decât sunt de fapt. Același meniu, în dulcea noastră limbă, sună cam așa:

Am un singur regret: publicațiile din vremea străbunicii publicau rețete dar nu și fotografii ale preparatelor. Sunt nevoit așadar să înserez în articol fotografii din “zilele noastre”. Reclamele din articol sunt însă din anul 1913. Dar să nu pierdem vremea:

Citește mai mult... »

Prin târgul din Vitan de altădată

Deşi am putea să fim tentați să credem că Târgul din Vitan este un vad comercial născut în ultimele decenii, lucrurile nu stau deloc așa. Alături de vechile bâlciuri şi târguri organizate prin locurile tradiționale ale Bucureștiului – Târgul moșilor, Bâlciul din Tei, Târgul de pe Bulevardul Maria sau cel din zona vechii biserici Sf. Vineri - târgul din Vitan are şi el istorie seculară. La începutul secolului al XVIII-lea, ”în apropiere, era o zalhana, proprietate a unui mare negustor și bancher de pe vremuri, anume Hagi Moscu.” Locul ascunde istorii dintre cele mai interesante: “pe vremea lui Alexandru Vodă-Moruzi, în Vitan se afla și un spital de ciumați; în dosul spitalului se ridicaseră furci înalte de câte doi stânjeni, pentru spânzurătoare. Pedepsirea vinovaților se făcea, pe acea vreme, prin bâlciuri, ca să fie văzută spre pilduire, de toată lumea.”

Târgul Vitan de ieri

Tot în această zonă a avut loc acum două secole un eveniment cu adevărat “senzațional”: „prin strada Dristorului din apropiere, se mai pot vedea și azi case acoperite cu stuf, unicele din București. Se spune că pe acest loc a căzut un balon, pe vremea lui Caragea. Era primul pe care-l vedeau bucureștenii. Întâmplarea a fost considerată ca prevestitoare de rele. Și într’adevăr, puțin timp după aceea, a ars palatul domnesc din Mihai-Vodă, de pe Dealul Spirii. Iar la 1817, în luna Octombrie, a fost un cutremur atât de mare, că s'au dărâmat multe case. Apoi a fugit și Caragea, furând o mare sumă de bani din visteria țării. Toate s'au întâmplat din pricina balonului, spunea lumea. În urma acestor triste evenimente, a rămas multă vreme o vorbă populară: de când cu bășica lui Caragea!...”

Târgul Vitan de azi

Care era atmosfera Târgului din Vitan în perioada interbelică? Nu foarte diferită de cea din zilele noastre. Chiar dacă automobilul e astăzi „regele locului”, nu a dispărut cu totul „parfumul balcanic” al vechiului bâlci, prin care ne vom plimba acum puțin, însoțiți de reporterul Alex F. Mihail al revistei interbelice „Realitatea Ilustrată”:

Citește mai mult... »

Destinul tragic al unui poet genial: Artur Enășescu

Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889 - d. 4 decembrie 1942) a fost unul dintre cei mai talentați poeți români din perioada interbelică. A publicat poezii, cronici literare și articole în numeroase reviste și ziare din perioada interbelică: Epoca, Luceafărul, Universul literar, Familia, Rampa, România eroică, Îndrumarea ș.a. Artur Enășescu a fost distins în anul 1927 cu Premiul “Ion Pavelescu” acordat de Societatea Scriitorilor Români pentru cel mai bun sonet (sonetul „Afrodita”). Multe din poemele scrise de Artur Enășescu au devenit texte de pricesne sau de romanțe celebre (Cruce albă de mesteacăn – Jean Moscopol, Țiganca – Doina Badea, E Rița, fecioara cu ochii sprințari – Ioana Radu)

Citește aici poezia: E Rița, fecioara cu ochii sprințari

Destinul poetului Artur Enășescu (“acel nefericit al boemei”) a fost cu adevărat unul tragic. “Fecior de boier, a dus o copilărie fără griji, a avut putinţa să-şi însuşească o educaţie aleasă, o cultură temeinică. Şi-a continuat studiile la Paris unde a luat chiar un premiu al „Feminei'', pentru cea mai inspirată baladă a lunеі. La cafeneaua Capșa de odinioară, unde se decretau valorile artistice, era răsfăţatul confraţilor, iar prin cenaclurile literare şi revistele „Flacăra" și „Convorbiri literare" poeziile publicate vesteau un mare talent. Cei care l-au cunoscut pe atunci afirmă că Artur Enăşescu era un tânăr înalt, mlădios, cu ochi scăpărători sub fruntea lată, îmbrăcându-se cu o eleganţă cum nu mai era altul.” (1)

O dragoste neîmpărtâșită avea însă să îl aducă pe genialul poet în umilitoarea postură de om al străzii. Am decoperit - în parte - tragica poveste a poetului citind două articole dedicate lui Artur Enășescu publicate în presa interbelică:

Citește mai mult... »

La un spriţ cu “Nenea Iancu Brezeanu”

Ion Iancu Brezeanu (n. 1 decembrie 1869 - d. 17 martie 1940) – sau “Nenea Iancu Brezeanu” cum îl numeau contemporanii - a fost actorul pe care iubitorii de teatru din prima jumătate a secolului trecut îl identificau cu personajele lui Caragiale: "Ipingescu" din "O noapte furtunoasă“, "Cetăţeanul turmentat" din "O scrisoare pierdută“ sau "Ion" din "Năpasta“ au fost rolurile memorabile interpretate în premieră de marele actor. 

Iancu Brezeanu în "Cetăţeanul turmentat" (stânga)
Iancu Brezeanu şi I.L.Caragiale - caricatură de pe coperta
 volumului autobiografic apărut în anul 1939
"Amintiri vinurile mele..." (dreapta)

Iancu Brezeanu a fost unul dintre marii boemi al societăţii bucureştene – celebru atât datorită marilor roluri jucate pe scena Teatrului Naţional cât şi datorită faptului că era un mare iubitor al vinului – dragoste care a prilejuit numeroase ironii şi butade în epocă. Dramaturgul Alexandru Davilla spunea, concentrând într-o singură frază cele două mari pasiuni ale actorului, teatrul şi vinul: “Brezeanu e ca vinul, cu cât se învecheşte cu atât e mai bun”. Societar al Teatrului Naţional din Bucureşti încă din stagiunea 1897-1898, a fost declarat societar pe viaţă al acestei instituţii în anul 1932. În seara zilei de 25 ianuarie 1935 “Nenea Iancu Brezeanu” a fost sărbătorit cu ocazia împlinirii a 50 de ani de carieră. Cu două zile înaintea acestui jubileu, revista “Ilustraţiunea Română” (în numărul din 23 ianuarie 1935) publica un interviu acordat de actorul Iancu Brezeanu:

“Iancu Brezeanu împlineşte 50 de ani de carieră în teatru. În această jumătate de secol, marele artist al Teatrului Naţional ne-a dat un strălucit exemplu de străduinţă, de viaţă şi de optimism educativ pentru toată lumea. E o personalitate viguroasă care a lăsat o dâră adâncă în evoluţia teatrului românesc. Cine va juca după el pe Cetăţeanul turmentat, pe Nae Ipingescu, pe Ion Nebunul sau pe dramaticul Şbilţ din Patima Roşie? Creaţiile bătrânului maestru ilustrează izvorul creaţiunii naţionale româneşti şi arta lui se trage din izvodul cusăturior de pe ia fetelor dela Râşnov şi din cântecul din frunză al haiducului din codrii Olteniei. Cei 50 de ani de teatru sărbătoriţi de Iancu Brezeanu sunt în istoria teatrului nostru cea mai elocventă pildă de geniu şi perseverenţă naţională. Însă Iancu Brezeanu, omul din toate zilele, eroul fără voie al unor volume întregi de anecdote şi spirite, aruncate în spinarea lui de toţi umoriştii şi autorii de reviste din Ţara Românească, pe acesta vrem să-l prezentăm astăzi cetitorilor nostri.

Iancu Brezeanu în anul 1897

Marele nostru actor locuieşte într’o casă bătrânească cu gardul peticit şi zidurile mâncate de lepra vremurilor, drept în gura pieţei “Matache Măcelaru" din zgomotoasa cale a Griviţei. Când deschizi portiţa, de lemn, dai de o ogradă largă, gospodărească, cu pământul bătătorit. Casa e căzuta în expropriere, aşa că nu li se permite actualilor proprietari să facă nici o îmbunătăţire, nici o reparaţie. Şi clădirea se ruinează încetul cu încetul, ca un biet bătrân bolnav, căruia nu-i mai poate folosi nici un remediu. Maestrul Brezeanu ne întâmpină cu caldură, amabil, vesel, să mai stăm câteva minute de vorbă. E mirat de proporţiile ce le-a luat sărbătorirea lui. El care credea ca lumea l-a uitat, că nimeni nu se mai gândeşte la “bătrânul nenea Iancu".

Iancu Brezeanu pe coperta revistei
"Cosînzeana" (19 octombrie 1913)

- E ceva extraordinar, nene! Pentru prima reprezentaţie s'au vândut toate biletele, ne spune el cu o umbră de bucurie în glas. Cred că o s'o dea şi pe-a doua. M'a luat lumea în braţe... Ştii ce zicea un scriitor? Ia ascultă: “E o comemorare care merită o ridicare în picioare". Aşa să fie?...

Nenea Iancu ne duce în iatacul fiului său, ale cărui mobile au rămas neschimbate de la moartea lui. E o odaie plină de fotografii şi flori, un pios altar în amintirea feciorului, care a pierit în floarea vârstei. Pe o policioară se mai găsesc un miel de cârpă, cu lâna smulsă, şi o scară de pompier minusculă, jucăriile micului Grigore Brezeanu. Maestrul s'a aşezat în fotoliul lui favorit şi ţinând pe genunchi bustul lui Grigorescu în rolul vrăjitoarei din “Înşir’te mărgărite” ne spune:

Iancu Brezeanu în
Şbilţ din "Patima roşie"

- E tare greu, am mai răzbit-o eu, nene! Am trăit cincizeci de ani de veşnice eforturi, de lupte cu invidia şi răutatea oamenilor. Nimeni nu m'a priceput şi toată lumea a căutat să mă răstoarne. Adevărat spunea Caragiale: “Două pacoste mari există pe lume: focul şi apa. Dar mai periculoasă e prostia..."

În acest timp, coana Lucreţia, harnica tovaraşe de viaţă a lui Nenea Iancu Brezeanu, a pregătit pe masa din sufragerie o sticlă de “bordeaux" vechi din viile Brătianu, fiindcă, vorba lui Nenea Iancu: “noi suntem brătienişti la vin!"

- Mie să-mi dai un pahar mai mare, strigă Nenea Iancu, şi ochii îi lucesc glumeţ, să simt ceva greu în mână... Aşa vine vorba că trei sferturi e apă şi numai l-am colorat cu vin... S'a dus vremea când, suflând în cafeaua neagră mă interpelau prietenii: “Nu mai sufla nene Iancule, că o faci marghiloman!...”

Iancu Brezeanu la  vârsta jubileului 
50 de ani de teatru (1935) 

- Care a fost primul rol, ce l-aţi jucat?

- Primul rol? Nici nu-mi aduc aminte!... Ba stai că a fost “Nae Ipingescu"... Să ţi-o povestesc, nene, pe asta, că-i bună. Era Caragiale director şi pe “Nae Ipingescu" din “O noapte furtunoasă” îl juca Iulian (era actor mare şi ăla, sireacu…). Numai ce într'o seară, vine Iulian să ceară 1000 de lei lui Caragiale. Erau bani, nu glumă, şi Caragiale refuză.

- Aşa, strigă, Iulian, “nu-mi dai miarul"? Nu mai joc în nici o piesă de-a ta.

Nenea Iancu Brezeanu în anul 1935
 depănându-şi amintirile

- Foarte bine, zise Caragiale, sună şi trimite să-l cheme pe domnul Brezeanu.

“Domnul Brezeanu" era pe-atunci în anul I la conservator.

- Mi-a dat să-l joc pe Ipingescu şi după reprezentaţie a venit Iulian la mine, m'a sărutat şi ne-am dus la “Albu şi Chirilă" (nişte negustori din Iaşi) de-am tras un chef până a doua zi dimineaţă. Aşa a fost debutul meu: botezat în vin. S'au schimbat vremurile, că azi a rămas numai renumele. Acum beau trei sferturi apă…

- Altă amintire, maestre?

- Amintiri, nene, amintiri! M'aţi omorât cu amintirile! Că eu îs ca CiLibi Moise, cum face unul o glumă o aruncă lumea în spinarea lui Nenea Iancu Brezeanu...

Paharele s'au golit Şi s'au umplut la loc de câteva ori. Obrajii lui Nenea lancu s'au îmbujorat puţin. Şi ne spune:

În "iatacul" fiului său - Grigore Brezeanu

- Dar să vă mai spun una: Era o reprezentaţie festivă, cu “Scrisoarea pierdută" la Naţional, că venise Mario Roque, profesorul de limbi romanice de la Sorbona. După ce-l joc eu pe “Cetăţeanul turmentat”, că eram în formă, mă chiamă Roque la el în lojă şi-mi spune într’o românească neaoşă ca a mea sau a dumitale, care ne-am născut aici:

- Vă felicit. Cunoşteam piesa dela Pompiliu Eliad. Dar abia acum am văzut-o. Vă mulţumesc, d-le Brezeanu, că mi-aţi dat ocazia să văd cea mai frumoasă creaţie din viaţa mea.

Dar eu, care eram lângă Enescu, directorul de scenă, îi spun:

- Enescule nene, ce-a spus dornnul, să rămâie. Că în teatru se cam schimbă lucrurile...

Sfertul nostru de oră a trecut de mult. Nenea Iancu e obosit. Ne retragem cu sufletul plin de vioiciunea acestui om, care din 67 ani de viaţa a închinat 50 pentru gloria teatrului românesc.”

Surse:

- Articolul “Cu ocaziu unui jubileu – De vorbă cu Iancu Brezeanu” – semnat “I.M.I.” – publicat în “Ilustraţiunea Română” din 23 ianuarie 1935

- Fotografiile: din articolul citat şi din volumul autobiografic “Iancu Brezeanu – Amintiri vinurile mele, pritocite de Gaby Michăilescu” – Editia a III-a - Editura ziarului “Universul” - 1939

Citește mai mult... »

Pe prima pagină

Presa de tip tabloid nu este nici pe departe o găselniţă a zilelor noastre. Ziare cu un preţ mic care puteau să fie vândute la bucată pe stradă şi nu difuzate doar pe bază de abonament au apărut în România încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceste publicaţii continuau să fie în primul rând o cronică a vieţii politice, dar puneau din ce în ce mai mult accent pe publicarea ştirilor locale şi pe relatărea unor întâmplări din categoria faptului divers. 

Un exemplu de la sfârşitul secolului al XIX-lea este suplimentul literar al ziarului “Universul”, a cărui primă pagină este dedicată de cele mai multe ori "ştirilor de tip tabloid". E adevărat că publicaţia era literară, dar ea trebuia totuşi să se vândă. Aşa că prima pagină a “Universului Literar” arăta cam aşa:

Citește mai mult... »

Când o femeie se ştie trădată…

Tocmai pentru că divorţul era încă la început de drum în primii ani ai secolului al XX-lea în România, răspunsul dat de cititoarele revistei „Moda nouă ilustrată” la întrebarea: „Când o femeie se ştie trădată să se răzbune sau să sufere în tăcere?” poate să ne dea o idee despre mentalităţile existente atunci în societatea românească. Completând această anchetă cu răspunsurile voastre ne vom da seama împreună dacă şi  cât de mult s-au schimbat aceste metalităţi de-a lungul ultimului secol. Vă invit aşadar să citiţi răspunsurile cititorilor de acum un veac şi să le completați cu răspunsurile voastre, ale celor de azi, făcute sub forma unor comentarii – care vor fi adăugate la articol pe măsură ce le faceţi.

Citește mai mult... »

Noaptea Anului Nou și măritișul

Noaptea în care se face trecerea de la Anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a fost considerată întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine și rău, dintre viață și moarte. „De aici credința că la răscrucea dintre ani, șase zile înainte și șase după, au o semnificație specială, cerurile se deschid, sufletele morților se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume și multe, multe altele se întâmplă în credințele existente și la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...”).  

 

 

Noaptea care precede ziua de Sf. Vasile este însă și una a “prorocirilor în legătură cu măritișul”. Într-un articol publicat în anul 1938 în revista “Realitatea Ilustrată”, reporterul Alex F. Mihail descrie – cu umor – câteva dintre aceste vechi obiceiuri:

Citește mai mult... »

Mari scriitori români despre Anul Nou

“Este ceva în sufletul omului, un imbold optimist, care isbucnește tocmai în această zi. Prima zi a anului. Toată suflarea omenească își spune: Anul acesta va fi cu siguranță mai bun decât anul trecut… Anul acesta, nu se poate să nu reușesc!... Și trăiește omul cu această speranță o zi, o săptămână, o lună, două sau trei, până la prima deziluzie mai puternică. E iar deprimat. Și așteaptă cu nerădare ziua de 1 Ianuarie, zi dătătoare de infinite speranțe.”

 

 

 

Cu această convingere pleca reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” în iarna anului 1929, în ajunul zilei de Revelion, pentru a culege de la scriitori celebri ai vremii răspunsuri la întrebarea: Ce impresie vă face venirea unui an nou? Intervievații: Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu. Răspunsurile, nu atât de ușor obținute pe cât am putea crede - vă veți convinge de aceasta imediat – ne dezvăluie o parte din fața mai puțin cunoscută, umană, a marilor noștri scriitori de altă dată:

Citește mai mult... »