În paginile dedicate trecutului bucureștean, am încercat adesea să recreăm – ghidați de reportajele pline de viață ale jurnaliștilor interbelici – atmosfera unică din „societatea aparte” ce însuflețea vechile străzi comerciale din inima Capitalei.
Dincolo de vitrinele elegante și sclipitoare din centrul Bucureștiului, se ascundea o lume extrem de pestriță: de la cumpărători dornici de noutăți și negustori versați, până la manechine cochete și admiratori gata să le cucerească. Străzile de altădată funcționau ca niște adevărate bazaruri, transformându-se în mușuroaie umane guvernate de obiceiuri orientale, un veritabil paradis al bonelor și slujnicelor aflate în permanență în căutare de mărunțișuri ieftine și chilipiruri. Farmecul zgomotos și inconfundabil al acestor artere comerciale din actualul „București istoric” era completat în mod decisiv de micii comercianți ambulanți.
Zarva de altădată a Lipscanilor
Presa vremii descria cu mult umor și realism agitația neîncetată provocată de acești vânzători pe cea mai faimoasă stradă comercială a Capitalei:
“Lipscani - centru intens de trafic comercial - e literalmente invadat de negustorii ambulanți care, pe marginea trotuarului, vând tot ce-și poate o minte închipui! De la ace de cap, trecând prin „mașina de curățat cartofi“ și „săpunul universal lichid“, găsești orice de vânzare pe taraba ambulantă a negustorului, care știe cu o artă desăvârșită să te facă să cumperi. Strigătul și zarva permanentă a Lipscanilor se datoresc în bună parte acestor ambulanți, care în veșnica teamă să fie goniți de poliția municipiului, caută să-și vândă marfa cât mai repede și cu cât mai mult folos.
Concurența între ambulanți e atât de aprigă încât se sfârșește mai totdeauna cu capete sparte și amenda la poliție. De aceea nu ai să vezi niciodată alături doi ambulanți care vând aceiași marfă. Fatal, se iau la bătaie. Faconda lor ar constitui pentru cercetătorul mai serios un adevărat studiu de psihologia maselor. Inteligența lor activă produce o foarte interesantă declanșare în psihologia mulțimii, prin strigătul lor.”
Vânzătorul de prăjituri “Electric”
Printre nenumăratele figuri pitorești care atrăgeau clienții prin metode publicitare neconvenționale se remarca un personaj cu o strategie de vânzare cu totul inedită:
“Una din celebritățile Lipscaniului e “Electric”. A fost botezat astfel un vlăjgan care vinde un fel de prăjituri calde, cu gust destul de banal, așa cum se mai vând zeci de prăjituri asemănătoare la fiecare colț de stradă. Vlăjganul vine în goană cu tava lui cu prăjituri și strigă sacadat „Electric!“
|
| Electric - vânzătorul de prăjituri |
Atâta și nimic mai mult. Nu spune nici „calde, proaspete“, nici „dulci și fierbinți“, nici „ca de la mama acasă“. Cuvântul magic, cu intonația specifică ce i-o dă, atrage în jurul o lume imensă. „Electric” vinde în câteva clipe toate prăjiturile și aleargă imediat după altele. Într’o zi desface până la 1500 - 2000 de prăjituri - mai mult decât o cofetărie serioasă din centru. Deși cuvântul „electrică“ nu are nimic de-a face cu prăjiturile, totuși lumea cumpără, fără nevoie chiar, atrasă de curiozitatea personajului.”
Efraim Lumânare zis Japiță
Un alt personaj legendar, cu maniere de aristocrat scăpătat, reușea reușea să cucerească publicul local și petrecăreții Bucureștiului printr-o retorică franțuzită de-a dreptul savuroasă
“Pe strada Bărăției, un altul, deșirat și cu monoclu, cu mărul lui Adam mișcându-se în sus și în jos, pe un gât de girafă, arată cu un gest larg cupoane de mătase de toate culorile. Se uită la cliente de sus și vorbește cu morga unui lord englez. Clientele - mici burgheze din cartier – cumpără intimidate de prestanța individului, fără să mai observe că mătasea e ciupită și cu firul ars de soare.
Efraim Lumânare zis Japița vinde „ciorapi cu defect“ și vorbește franțuzește, cu un talent care impresionează pe toți ambulanții de pe Lipscani.
- Jã sui Japiță, Jã vand de bel ave defo. On lui la per. Bus dã om, bus dã sien doa manje. (Ceea ce ar reveni în românește: “Eu sunt Japiță. Vând ciorapi cu defect, un pol perechea. Gură de om, gura de câine, cere pâine.”)
|
| "Ultimele noutăți aduse din Paris..." |
Japiță, în afară de lucrul de zi, mai are și o febrilă activitate de noapte. Vinde ciorapii lui cu defect prin restaurante și cabarete. Formula lui franțuzească – în fond cuprinde o cumplită tragedie - are mare succes și ciorapii cu defect se vând în hazul boierilor bine dispuși.”
Manole Manole - șeful „trustului marchitanilor”
La fel de interesantă era și organizarea internă a acestei bresle informale, unde unii reușeau să își construiască mici imperii de stradă pe seama muncii altora:
“Un ambulant trebuie să fie în primul rând „șmecher“ și apoi puțin necinstit. Altfel nu face niciodată avere, nici măcar nu izbutește să-și țină zilele cu ce câștigă în mod curat.
Un anume Manole Manole, care a izbutit să adune în jurul lui zece ambulanți, a format trustul “marchitanilor”. Au tot soiul de mărfuri pe care le vând sub supravegherea lui Manole Manole, care nu face alt nimic decât profită de munca istovitoare a celorlalți. E un ideal la care ar vrea să ajungă toți ambulanții.”
- articolul “Ambulanții Capitalei” – semnat Rex – publicat în revista „Ilustrațiunea Română“ – numărul din 25 septembrie 1935 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
0 comments:
Trimiteți un comentariu