De ieri și de azi: Rezultatele căutării pentru lipscani

Recomandări:

Se afișează postările sortate după relevanță pentru interogarea lipscani. Sortați după dată Afișați toate postările
Se afișează postările sortate după relevanță pentru interogarea lipscani. Sortați după dată Afișați toate postările

Lipscani – strada vanităţilor

Am evitat până acum să aduc vorba pe blog despre Lipscani – poate cea mai celebră stradă din București. De ce? Pentru că spațiul virtual e plin de informații și de fotografii ale Lipscaniului de altădată și credeam că un articol în plus nu poate aduce nimic nou în acest amalgam. M-am răzgândit însă atunci când am citit un reportaj publicat în numărul din 24 februarie 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”. Nu este un articol care rescrie istoria legendarei ulițe sau care povestește despre clădirile și magazinele Lipscaniului. 
 
1932

Subiectul principal al reportajului este “societatea aparte” care își ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale acestei bătrâne străzi negustorești. O societate pestriță, alcătuită din clienți de toate categoriile, din negustori și din vânzătoare, din manechine și din “vânători… de manechine”. Un articol – aproape o nuvelă - care vă va capta atenția încă de la început. Pentru că știu că nu iubiți introducerile prea lungi, o să vă las acum în compania reporterului "P. B. M.”, care o să vă spună poveștile lui fermecătoare despre lumea Lipscaniului de altădată:


Citește mai mult... »

Electric, Manole Manole și Efraim Lumânare zis Japiță - trei negustori ambulanți de altădată

Am descris în câteva dintre articolele publicate până acum – ajutat fiind de reportajele scrise de reporterii interbelici - “societatea aparte” care își ducea veacul prin magazinele cu vitrine strălucitoare ale bătrânelor străzi negustorești din centrul Bucureștiului. O societate pestriță, alcătuită din clienți de toate categoriile, din negustori și din vânzătoare, din manechine și din “vânători… de manechine”. Străzi bazar, un adevărat mușuroi de comercianți cu metehne orientale și de cumpărători mai mult sau mai puțin grăbiți, un “paradis al bonelor și al slujitoarelor” în căutare de chilipiruri. 

Strada Bărăției - 1935

O notă caracteristică a acestor străzi negustorești grupate în zona pe care o numim azi “Bucureștiul istoric” o reprezentau comercianții ambulanți. Să adăugăm așadar la “fotogramele” surprinse până acum și imaginea unor negustori ambulanți de altădată: “Electric” - vânzătorul de prăjituri, Efraim Lumânare zis Japiță și Manole Manole - șef al „trustului marchitanilor”.

Citește mai mult... »

Vitrinele Bucureştiului interbelic

Bucureştiul interbelic era o lume a contrastelor. O lume în care centrul orașului era împânzit de automobile elegante, de domni și de domnițe îmbrăcați după ultima modă occidentală. În același timp însă cartierele mărginașe rămăseseră parcă într-o altă epocă, patriarhală încă, plină de noroi și inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă și canalizare. Astăzi vom ocoli lumea mahalalelor și ne vom plimba pe marile bulevarde și pe arterele comerciale din centrul Capitalei, admirând strălucitoarele vitrine ale magazinelor. Vom putea face această plimbare virtual, datorită unei inițiative din anul 1932 a revistei “Realitatea Ilustrată”, care a organizat un concurs de vitrine. Juriul concursului a fost alcătuit din cititorii revistei. Aceștia și-au exprimat preferințele completând un talon apărut în paginile publicației. Cei care votau aveau  șansa să câștige, în urma unei trageri la sorți, importanta sumă de 50.000 de lei. Să nu vă plictisesc însă prea mult și să plecăm la shoping:
 
magazinul "Ilie Anghel"  Calea Victoriei
Magazinele "Leon" și "Ilie Anghel" de pe Calea Victoriei

 
București
Două vitrine ale "Galeriilor Lafayettes" din Palatul Socec


Palatul Socec
Alte două vitrine ale "Galeriilor Lafayettes" din Palatul Socec


"Au gout parisien"  Calea Victoriei
"Au gout parisien" din Calea Victoriei și "Pomul de aur" de pe Lipscani


"Bijuteria elitei" Calea Victoriei nr. 112
"Bijuteria elitei" de pe Calea Victoriei nr. 112
și "Popp și Bunescu" din Bărăției nr. 2


                                   
Vitrinele librăriei "Cartea Româneasca"
de pe B-dul Academiei nr. 37-39




Magazinele "Josefina Demeter" Strada Regală nr. 91 ș
Magazinele "Josefina Demeter" de pe strada Regală nr. 91
și "Leonard" din strada Smârdan nr. 30

                                 
                                     
"Sanitas"  strada Mihai Vodă
"Royal Shoe" din Calea Victoriei nr. 84 și "Sanitas" din strada Mihai Vodă 

Vitrinele magazinului "Monopol" din Șelari nr. 26

                                 
Vitrinele magazinului "Cehoslovaca" din B-dul Elisabeta nr. 8


Magazine interbelice
Una din vitrinele marelui magazin
 de coloniale şi delicatese
 CONSUMUL ATHENEE PALACE
 din Calea Victoriei nr. 34
 
Magazinul "Pomul de aur" strada Lipscani
Magazinele "Pomul de aur" și "Boston" din strada Lipscani
 

Sursa fotografiilor: revista "Realitatea Ilustrată", numerele din 9 iunie 1932, 16 iunie 1932 și 23 iunie 1932 răsfoite din colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca







Citește mai mult... »

Hanul cu Tei - povestea hanului cu nume frumos ca o doină

Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decădere – a rezistat și dăinuiește încă în centrul Bucureștiului. 
 
1935
Hanul cu Tei în 1935
 
Hanul cuprins între străzile Blănari și Lipscani a fost construit în anul 1833 de către Hagi Gheorghe Polizu și de Ștefan Popovici, ale căror sigilii se pot vedea și azi la intrarea din strada Blănari („A.P.” și „S.P.”). Hanul avea două intrări: una dinspre strada Lipscani și una dinspre strada Blănari, iar prăvăliile - 14 pe o parte și 14 pe cealaltă - erau așezate în pivnițele adânci și cu bolți mari care se văd și astăzi.
 

Citește mai mult... »

„Meserii înghețate” în România de ieri

Iarna se zburlește din nou la noi - cu ger și cu zăpadă. Acum, la fel ca și în urmă cu aproape opt decenii: “...din nou au pornit fulgii de zăpadă – perdea cețoasă - din înaltul cerului, au împânzit zarea și-au îmbrăcat lutul și lăcașurile, pădurile și parcurile, în veșmânt alb de nea, de sărbătoare. Crivățul și-a însoțit tovarășa de veacuri, biciuind obrajii drumeților, stârnind talazuri de omăt pe drumuri și răbufniri nervoase în hornurile caselor. Drumurile s'au troienit, lopețile și-au regăsit menirea și clinchetele de clopoței s'au auzit pe stradă. Săniile și-au pornit tălpicii pe pârtiile proaspete, iar tramwaiul și-a lăsat remorca la depou, în hala călduroasă.” (fotoreportajul “Iarna” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 17 decembrie 1931)

În căldura caselor mulți din românii de ieri uitau (la fel cum uităm și noi, românii de azi) că își datorau confortul celor nevoiți să rabde frigul pentru a-și îndeplinii sarcinile: “Sunt numeroși semeni de-ai noștri, nevoiți să stea în ger spre a-și putea câștiga pâinea de toate zilele. Sunt atâtea meserii care nu se pot exercita decât înfruntând toate intemperiile. Un factor poștal va trebui să circule atât pe ploaie și vânt, cât și pe ger și viscol. Un sergent de stradă, sau un soldat santinelă sunt nevoiți să stea, aproape nemișcați, la posturile lor.” Reporterul interbelic nu îi uită nici pe “birjarii de pe capră, mal puțin fericiți decât șoferii adăpostiți în automobile închise, apoi lăptăresele pe căruțele lor cu două roate, cei care suiți pe scară dezgheață felinarele de gaz aerian, camionarii de stradă, măturătorii și curățitorii de zăpadă, cei care încarcă sau descarcă vagoane prin gări, nenorociții care roiesc în jurul halelor așteptând să fie angajați la lucru. lată atâția bucureșteni condamnați să stea toată ziua în frig.”

Vă învit în cele ce urmează să îl însoțim pe reporterul interbelic Alex F. Mihail în periplul lui pe străzile înghețate ale Capitalei din ianuarie 1935, în căutarea celor care se luptau cu gerul:

LUSTRAGII, FOTOGRAFI ȘI CEFERIȘTI ÎNGHEȚAȚI


“În București, sunt foarte mulți meșteșugari și profesioniști, care stau toată ziua în calea acelora care au nevoie de dânșii. Astfel, de pildă, văxuitorii de ghete îngheață pe scăunelul lor mic, înșirându-se câte o dată pe o bună porțiune de trotuar. Totuși am găsit un lustragiu ingenios, în apropierea Băncii Naționale, care foarte inventiv a așezat, alături de dânsul, o sobiță mică pe care prăjește niște chifteluțe de cartofi. Când vine vreun mușteriu, îl întreabă îmbietor:
- Ce poftiți? Să vă fac ghetele ca oglinda, sau doriți, poate, o chifteluță caldă și gustoasă?

Santinela de la graniță cu șubă și căciulă (stânga)
Lăptăresele se îmbrobodesc bine, pentru a nu îngheța pe capră (centru)
Fotograful „a la minut" și-a instalat o sobă improvizată lângă aparatul înzăpezit (dreapta)

Citește mai mult... »

Mofturi de altădată

 
Vă propun să vă amuzați citind câteva mofturi, brașoave și privind caricaturi culese din paginile revistei “Furnica” (directori George Ranetti și N.D. Țăranu), numere apărute în anul 1908 (citite din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor):
 

 
 
***

- Pentru ce cocotele au întotdeauna cămașa curată?
- Pentru că o dau jos întotdeauna când intra la slujbă…
 
(“Furnica” –18 septembrie 1908)

***

O doamnă urâta foc, plângându-se unei prietene:
- Închipuiește’ți ma chẻre, că toată viața mea nimeni nu mi-a făcut nici cea mai mică declarație de amor!
- La ce bun să tai foile unei cărți dacă tot n’ai chef să o citești? 
 
(“Furnica” – 24 ianuarie 1908)

 Aoleo, părinte, civilul meu de bărbat s’a încăierat 
cu amantul meu ofițer. Fie’ți milă și mântuiește pe roaba ta!
Învrăjbitu-s’au civilul cu ostașul?... 
Atunci  vino la sânul clerului oiță rătăcită! 

***

O scenă într’un magazin pe Lipscani: Mitică cumpără o duzină de batiste și cam zăbovește căutând culorile cele mai frumoase. O domnișoară vânzătoare îi recomandă cu insistență:
- Luați’o și pe asta domnule, e culoarea cea mai la modă, caki!
- Pardon domnișoară, răspunde Mitică, cum o să mă șterg la nas cu caki?...
 
(“Furnica” – 3 iulie 1908)

***

Bărbatul, furios:
- Doamnă, n’aș fi crezut odată cu capul! Să’mi pui d-ta coarne mie, om tânăr ce n’am împlinit încă 25 de ani…
- Ca să aibă timp să’ți crească, drăguțule! – răspunse rânjind, inocenta copilă. 
 
(“Furnica” – 20 martie 1908)

-      Câte parale face un metru ?
Vânzătorul șoptind:
-      Pentru dumneta numai o sărutare…
-      Bine. Dă-mi șase metri. Plătește mama...

***


- E adevărat că ai alt amant?
- Da.
- Cum se poate!... Tu erai atât de prudentă…
- Ce voiai să fac ma chére?... Mi se urâse să’l înșel numai pe bărbatu-meu!

***

Ce stai atât de zăpăcit, frate dragă?
- Să vezi. Am intrat în încurcătura dracului. Nu mai știu nici eu: mi-am dat redez-vous deseară cu Victoria pe Bulevardul Elisabeta sau cu Elisabeta pe Calea Victoriei?...
 
(“Furnica” – 20 martie 1908)

- Papa, au început să’ți tremure picioarele…
- Efectele aerului de munte, fiule!

***

Mitru duce un taur la oraș. Florica, având același drum, îl însoțește. Spre înserat ajung amândoi într-un crâng stufos.
Florica: - Mitre!
Mitru: - Ce’i Florico ?
Florica: - Mi-e frică, Mitre dragă…
Mitru: - Păi de ce, măi fată?
Florica: - Că ai să-mi faci ceva…
Mitru: - Ei… ce să-ți fac! Nu vezi că nu pot să-ți fac nimic?
Florica: - De ce nu poți?
Mitru: - Păi vezi doar că trebuie să țin taurul.
Florica: - Dar nu poti totuși să-l legi de un copac?
 
(“Furnica” – 20 martie 1908)

***

În România sunt două poduri celebre: Podul peste Dunăre și podul Mogoșoaei. Cea mai de căpetenie deosebire între ele este că pe primul pod peștii înoată pe dedesupt, iar la cel de’al doilea se plimbă pe de’asupra. 
 
(“Furnica” – 3 iulie 1908)

***

Nae adresându-se prietenului sau Mitică:
Hai monșer să ne înscriem în societatea vegetarienilor.
- Ce, ești nebun? Nu vezi că s’a făcut 10 bani kgr. de fân?

-  Ce’nseamnă, madam pungașia asta ?
 Spui că pălăria asta mă aranjează de minune
 și sunt trei ore de când mă învârt  pe Calea Victoriei , 
fără ca măcar un bărbat să se lege de mine!!!

***

Bacceaua de Vasilescu a hotărât să se însoare pentru a treia oară, sperând că Creatorul se va milostivi de el să’i dăruiască un moștenitor, primele două neveste murind fără să’i lase prăsilă. Fata pe care a pus ochii e tînără și frumoasă… Ducându-se să’i expuie cazul prietenului său Popescu, acesta îl măsoară de sus până jos și, tușind ca să pară serios, își dă cu părerea:
- Eu cunosc bine fata și nu te sfătuiesc s’o iei de nevastă: e prea cinstită ca să consimtă să’ți facă copii… cu alții.
 
(“Furnica” –18 septembrie 1908)

 ***

Domnule judecător, cât e ziulica de mare dumnealui mă insultă într’una făcându-mă țigan!
- Auzi domnule ? Ce ai de zis în apărarea ta?
- Domnule judecător, eu aș continua să’l fac țigan și noaptea, dar nu’l mai văd fiindcă se confundă cu întunericul!
 
(“Furnica” –18 septembrie 1908)
 

Citește mai mult... »

Biserica Stavropleos şi blestemul clopotelor

Fără doar și poate, unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult din București este Biserica Stavropoleos. Sufocată azi între construcțiile monumentale care o înconjoară, reușește totuși să supraviețuiască și să impresioneze.  
 
Biserica Stavropoleus - fără cupola cu care
 a fost înzestrată la începutul secolului XX
 
Construită în anul 1724 în stilul brâncovenesc prin stăruința arhiereului Ioanichie Stavropoleos, biserica a fost înzestrată de acesta și cu numeroase proprietăți care urmau să îi asigure veniturile. Printre acestea, un han și treisprezece "prăvălii”, cele mai multe dintre ele cu etaj”, situate pe străzile Stavropoleos, Lipscani și pe strada Germană. Inițial, bisericuța nu avea o cupolă, așa cum se poate vedea într-o gravură de la mijlocul secolului al XIX-lea. Construcția a fost înzestrată cu o turlă în timpul lucrărilor de renovare conduse de arhitectul Ion Mincu la începutul secolului XX.

Văduvită azi de "toate acareturile”, biserica rezistă încă așa cum au clădit-o înaintașii noștri. Puțină lume mai știe însă frumoasa legendă a clopotelor bisericii Stavropleos. Eu am găsit-o povestită cu har în paginile revistei „Ilustrațiunea Română”:
 

Citește mai mult... »

Cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, ora 3:39

În cea de a doua jumătate a anului 1940 o succesiune de evenimente dramatice au zguduit România din temelii. Încheierea în 30 august 1940 a Dictatului de la Viena prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43.492 km²), abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940, instaurarea Dictaturii Militaro-Legionare și proclamarea Statului Național-Legionar în 14 septembrie 1940, asasinatele politice care se succedau fără încetare (masacrul de la Jilava urmat de asasinarea foștilor demnitari Nicolae Iorga și Virgil Madgearu) sunt doar câteva dintre aceste evenimente.

Tuturor acestor evenimente dramatice li s-a adăugat o mare calamitate naturală: în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, la ora 3:39, România a fost zguduită de un cutremur de pământ cu magnitudinea de 7.4 grade pe scara Richter. 

Citește mai mult... »

Povestea Fabricii de ciocolată "Zamfirescu”


Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, în România, ciocolata era considerată un produs de lux, fiind de cele mai multe ori importată din Europa de Vest. Delicatesele nelipsite de pe mesele românilor cu stare erau șerbetul, dulceața și - într-o oarecare măsură - cafeaua. Cacaua se folosea încă destul de rar în cofetării.  
 
istoria ciocolatei

Citește mai mult... »

Despre nudism şi naturism în anii '30

Modificarea moralei societății românești de la începutul secolului al XX-lea a fost una spectaculoasă. Dacă la începutul secolului simplu fapt ca o doamnă să se îmbrace cu pantaloni sau să fumeze în public erau considerate ca fiind niște extravaganțe indecente, în anii ’30 societatea românească – în special prin generațiile tinere - adoptase deja tipare noi de comportament, mult mai liberale și mai lipsite de prejudecăți. În acești ani dezbaterile privind “problema sexualității” erau din ce în ce mai prezente în spațiul public. Ca urmare, un articol despre nudism și despre naturism era considerat unul cu totul inofensiv. Ce m-a surprins în acest articol? Descrierea unei experiențe pariziene precum și ale unor precepte pe care le consideram proprii mișcării hippie de mai târziu. O să le regăsiți și - cu siguranță - o să vă surprindă și pe voi:
 
Naturalism

“S'a discutat atât de mult în jurul nudismului, încât nimic nu mai e nou și totul e perimat. S'au format grupuri pro și contra nudismului și ca și orice manifestare la început, nudismul a scandalizat pe unii și pe alții. Foarte puțini însă, au văzut lucrurile de aproape. Chestiunea merită să fie aprofundată.

În Germania a fost luată în serios și am văzut realizări admirabile în această direcție. Buni organizatori, germanii n'au rămas mai prejos nici în convocarea unor întruniri nudiste, într'un cadru cât se poate de adecvat. În Franța am văzut ceva foarte primitiv la Marsilia, o mica înjghebare în împrejurimile Nissei și acum în urmă am fost invitată la “Sărbătoarea Soarelui", la Vilaine. Doctorul Durvile a reușit să facă ceva foarte frumos în această localitate binecuvântată de Dumnezeu. Sărbătoarea e un mic omagiu adus Soarelui, care ne gratifică din belșug în ziua aceasta. Se dansează sub cerul liber. Se fac tablouri vivante, se formează grupuri plastice, se ridică un imn Soarelui, darnic și cald, care bronzează trupurile și întărește organismul; care înveselește și luminează fețele cele mai întunecate.
 
 

Citește mai mult... »

Ploieștiul - oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate

Poetul Leonida Secreţeanu (n. 11 octombrie 1914 – d. 3 aprilie 1978), un fost elev eminent al Şcolii Comerciale şi al Liceului “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, descria orașul prahovean, „după toate regulile unui manual didactic de clasa a patra secundară”, astfel: “Ploieştiul este un oraş industrial, aşezat de Mihai Viteazul la punctul de întâlnire al tuturor căilor naţionale de comunicaţie, cu o viaţă comercială foarte animată şi cu o istorie la fel. Numărul locuitorilor – urmaşi demni ai teribilului Candiano Popescu, creatorul „Republicei” - se ridică la circa 100.000, iar al cârciumilor... Clădiriile şi străzile sunt drepte, potecile frânte, felinarele strâmbe...” Și pentru că se simțea dator, „din motive binecuvântate, de însăşi conştiinţa lui de ploieştean”, să își prezinte orașul de suflet conaționalilor, scriitorul Leonida Secreţeanu publica în numărul din 14 martie 1942 al revistei “Universul literar” articolul „Ploieștii, oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate - văzut de I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Mihail Celarianu, I. A. Basarabescu şi Sandu Teleajen”, din care voi transcrie acum cele mai interesante pasaje:
 

Citește mai mult... »

Alexandru Macedonski - povestea tristă a unei vieți


    O epigramă scrisă de Alexandru Macedonski în 1883, anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului: Un X… pretins poet-acum /S-a dus pe cel mai jalnic drum… /L-aș plânge dacă-n balamuc /Destinul lui n-ar fi mai bun, /Căci până ieri a fost năuc /Și nu e azi decât nebun”. Poetul și epigramistul român Cincinat Pavelescu consemna:
 
   “Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicație. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleșit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărți, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!”. Datorită acestei epigrame Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecințe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu a mai reușit să publice nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în țară după câțiva ani.

Valtul rozelor in Literatorul

    Citiți aici povestea vieții scriitorului și publicistului Alexandru Macedonski, rezumată de soția acestuia, Ana Macedonski (născută Ana Rallet-Slătineanu), într-un interviu acordat la aproape două decenii după moartea poetului rondelurilor, publicat în numărul din 10 decembrie 1938 al revistei Universul Literar”:
 
    Am aflat pe doamna Anna Macedonski într'o casă uitată de vremuri din strada Polonă 78. Se lăsase seara. Prin fereastră străbătea o lumină palidă. Am crezut o clipă că e un accident de uzină dar m'am convins degrabă că mă înșelasem, privind la luminile ce răzbeau victorioase de prin casele vecine. Cu inima strânsă am bătut la ușă. Doamna Macedonski m'a întâmpinat primitoare. Am avut imaginea unei vestale ursită să întrețină mai departe focul sacru al poeziei. O vestală puțintică la trup, cu părul alb, cu chipul blând și trist.
    Antreul e împodobit jur-împrejur cu imagini ale poetului. Imediat la intrare un admirabil bust, operă a sculptorului Storck, pe peretele din stânga un desen și dedesubt, încrustat cu sidef, un baston de „mareșal al poeziei" pe care i l-au oferit admiratorii, la Paris. Pe un dulap în dreapta chipurile fiilor: Alexis, Nichita, Paul, Dinu și al celui mai mic nepot Alexandru Al. A. Macedonski.
    Doamna mă invită într'o cameră unde „vom putea sta de vorbă în liniște". Trebuie să trec prin curte, într'o încăpere din spate, luminată de altă lampă și lipsită de decorul sărac dar bogată în amintiri al antreului. Doar două fotolii lucrate după modelul d-lui Alexis Macedonski, pictor, fiul mai mare al poetului, care se află actualmente în insula Malorca, amintesc trecutul. Sărăcia s'a așezat temeinic după cuptor încă din timpul vieții soțului și doamna Macedonski nu mai are puterea s'o alunge.
    Fericită țara în care s'au găsit destule automobile și „block-uri" pentru toți oratorii politici, dar în care nu s'a aflat un adăpost pentru bătrânețea văduvei poetului Macedonski!

     

Citește mai mult... »

Breaking News interbelic


Breaking News interbelic - Furt în stil american


“La magazinul Resch, din calea Victoriei, un furt de bijuterii, în stil american. Un escroc, de o îndrăsneală nemaipomenită, a furat un săculeț cu briliante, ziua, în amiaza mare, în prezența clienților și a patronului, făcându-se nevăzut printre matinalii trecători ai Căii Victoriei. Escrocul a lăsat în schimbul săculețului cu pietre prețioase, un bilețel cu următorul conținut: ‹‹ I-am văzut pe politiști defilând la 10 Mai pe biciclete, motociclete și automobile, înarmați până în dinți. Am voit să le fac dovada, că, chiar dacă ar avea avioane, tot nu m'ar putea prinde... Mister Mak ››
 
Adevărat sau nu, cert, însă e faptul că, lovitura escrocului a reușit de minune și că polițiștii noștri, pe jos sau pe motociclete, vor trebui să-l prindă cu un ceas mai devreme. Pentru că lovitura a fost dată “în stil american", comercianții din Calea Victoriei au hotărât, ca fiecare în parte să-și instaleze în fața prăvăliei câte o mitralieră și câte un detectiv, bineînțeles, nu dintre aceia “creați pe hârtie" de noua lege a poliției.” 
 
(”Ilustraţiunea Română” – 3 iunie 1931)


1935: 100.000 de oameni în pelerinaj la Maglavit
pentru al asculta pe Petrache Lupu
 
Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un exemplu de generozitate și patriotism


Marile exemple de filantropie sau de generozitate nu abundă în istoria României. Tocmai de aceea exemplul unui mare filantrop român, Jacques M. Elias, trebuie elogiată. Jacques Menachem Elias a fost un important om de afaceri care și-a lăsat prin testament întreaga avere Academiei Române. Donația a fost făcuta în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. 

Intrarea in spitalul Elias - 1939
Intrarea în spitalul Elias - 1939 (stânga)
Jacques M. Elias în "Realitatea Ilustrată" (dreapta)

Jacques M. Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea, fiind considerat întemeietorul industriei zahărului de la noi. A fost unul dintre sfetnicii Regelui Carol I, care i-a acordat de altfel titlul de cavaler și ofițer al ordinului “Steaua României”, precum și titlul de ofițer și comandor al ordinului “Coroana României”. "Jacques M. Elias nu s'a însurat niciodată, permițându-și de asemenea prea puține bucurii în viață. Până la adânci bătrânețe — a murit în vârstă de 79 ani — s'a considerat mereu ca un fel de slujbaș al averii sale, un soi de administrator. Rețeta care l-a călăuzit pe  marele filantrop pentru agonisirea unei averi fabuloase a fost:

„SĂ CHELTUIEȘTI MAI PUȚIN DECÂT CÂȘTIGI!”


Citește mai mult... »