„La puțul cu două zale,
Cum mai plânge-o fată mare
Că n’o
avut ursitoare…
Ursitoarea i-o fost
bună
Dar mintea i-o fost
nebună!”
Credința în Ursitoare
și în marea lor putere de a hotărî destinul unui om este adânc înrădăcinată în
sufletul poporului nostru. Asemeni romanilor, românii au privit întotdeauna
destinul ca fiind unul predefinit: “Cum se naște un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie în cer
într-o carte, care se numește Cartea sorții, nu numai numele, ci și tot
viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine apoi și zicala: așa mi-a
fost scris.” (1)