Povești din Teke – Mecca Dobrogei

În fiecare primăvară panglicile albe ale șoselelor dobrogene din Cadrilaterul - altădată românesc - erau asaltate de “caravana nesfârșită de căruțe cu caii ce bat panglica încolăcită și albă a șoselii”. Mulțimea interbelică de credincioși români, bulgari, turci, armeni se îndrepta la fiecare început de mai spre Teke, un micuț sat pierdut în “mirifica vale a Batavei”. Pentru vremurile agitate în care trăim, timpuri în care confruntările dintre diferitele concepții și credințe religioase iau forme din ce în ce mai violente pe întreg mapamondul, acest pelerinaj care avea loc în Cadrilaterul interbelic ar putea fi un exemplu de conviețuire în toleranță: 

 

“O dată pe an în luna Mai, de ziua Sfântului Atanas, din toate colțurile Cadrilaterului, de la Cavarna, Şabla, Silistra și veniți chiar cu pașaport din Bulgaria, turcii, românii, bulgarii, armenii, vin să doarmă o noapte lângă mormântul sfântului, să petreacă o zi de chiolhan, să aducă ofrandă și să îndeplinească regulile stabilite, să invoce gratitudinea oaselor sfinte. După asta se vor întoarce în satele îndepărtate de unde au venit, se vor aciui iar la treburile lor de după dealurile întortocheate, în râpele roșcovane, de-a lungul fermecător al văii, împăcați și fericiți că și-au făcut datoria. Poate să pară curios, dar ața e! În plinul nostru modernism, într'o vreme când avionul elegant englezesc al cursei București - Balcic se întretaie cu sborul nu mai puțin elegant al pescărușului și cormoranului, un norod de drept-credincioși se duce să se prosterneze simplu și să invoce forțele oculte ale lui Ak lazala Sultan. Fiecare din ei crede cucernic în seculara legendă despre minunile sfântului.”

Citește mai mult... »

La „Junimea muzicală” – școala tinerilor lăutari

Fiind mereu în căutarea unor “instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost încântat să citesc un articol în care era prezentată o inițiativă lăudabilă a "societății civile din acele vremuri”. Este vorba despre o școală de muzică destinată fiilor de lăutari, “o școala răsărită ca din pământ, fără fonduri, fără subvenții, fără un local propriu, cu singura bază de statornicie: sufletul pus la înfăptuirea ideii.” 

 

 

Realizată într-un timp în care “concurența acerbă a patefonului, a radioului și a cinematografului vorbit" începuse deja să își facă simțită prezența în lumea lăutarilor, școala de muzică “unde toți fiii de lăutari să învețe notele” își propunea să îi pregătească temeinic pe tinerii muzicanți. Inițiatorii acestui “proiect” sperau ca cei mai talentați dintre cursanți să pășească pe urmele unor lăutari consacrați precum Ghiță „Paganini”, Vlădescu, Jean Brumăreanu zis „Păsăraru”, Fănică Brânzoi sau Gavrilă Petrescu, care animau cu arcușurile lor vrăjite atmosfera din cârciumile și din tavernele cele mai cunoscute ale Capitalei.

Vă propun așadar să o însoțim pe Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” prin anul 1933, în vizita ei prin mahalaua Dudești, acolo unde printre “firme de un comic sugestiv” precum „Gogoașa înfuriată” sau „La doi minori”, lângă farmacia din colț, era o mică cafenea în care își desfășura activitatea „Junimea muzicală”:

“Seara, târziu, întâmplarea te-a aruncat într’unul din restaurantele modeste ale Capitalei. Îți sorbi liniștit cafeaua și prin fumul de țigară întruchipezi calde imagini de vis. Tresari. Un bărbat cu chipul bronzat și vioara sub braț ți-a răsărit la câțiva pași. Se înclină. Pauza care urmează o socotește drept încuviințare și arcușul începe să alunece pe coarde lin, unduios, melancolic, îngăimând o poveste de iubire care nu mai poate reînvia decât pe note. Astfel trece cântărețul pribeag de la masă la masă și oamenii dornici de duioșie ascultă cu o frântură de religiozitate cântecul de dragoste, din poezia căruia se desprinde tot mai clar imaginea părinților sau a bunicilor noștri.

Dacă radio-ul a apărut ca un factor puternic de concurență, tradiția nu poate fi înăbușită. Ani îndelungați încă ne vor mai suspina la ureche cântecele de inimă albastră. Dar de pe urma prăbușirilor ies veșnic forțe noi la iveală. Cei care poartă beția melodiei în sânge nu vor să piară și s’au așezat la muncă. Fiii lăutarilor au astăzi un conservator al lor.

Veți bănui poate că la mijloc e o simplă glumă. Copiii și tineretul au început să învețe notele sub conducerea unui profesor și’n ochii lor negri, ca smoala, citești pasiunea țelului urmărit cu înfierbântare.

- La Viena, Budapesta și Londra sunt bande celebre de lăutari, plătiți regește. De ce să nu ne formăm și noi taraful nostru de pomină? - mi s’a destăinuit, cu dinții strânși, un muzicant.

Și-am pornit, nu fără curiozitate, să vizitez școala răsărită ca din pământ, fără fonduri, fără subvenții, fără un local propriu, cu singura bază de statornicie: sufletul pus la înfăptuirea ideii.”

Citește aici: Trei povești lăutărești

Citește mai mult... »

Divorţul în România de ieri

Nu o să încerc să alcătuiesc aici “o scurtă istorie a divorțului”. O să vă spun doar că multe secole doar bărbații aveau dreptul de a desface un mariaj. Abia către sfârșitul secolului al XIX-lea femeile au dobândit “privilegiul” de a putea intenta divorțul. E drept - doar pentru motive considerate ca fiind “foarte serioase”: cruzimea, incestul, abandonul sau bigamia partenerilor de viață. 

 

 

Citește mai mult... »

Relatări din “Trenul morţii”

În 14 august 1930, în stația de cale ferată Seceleanu de pe linia București – Fetești urmau “să facă cruce” trenurile “93” și “96”. Primul a sosit trenul care venea de la București și a fost garat pe linia a II-a. Imediat după aceasta, șeful stației la trimis pe acarul Petru Moțoc să întoarcă macazul de intrare în stație pentru trenul ce venea de la Constanța, tren care urma să traverseze stația Seceleanu pe linia I. În mod inexplicabil acarul a blocat macazul spre linia II, linie pe care era garat deja primul tren. Mecanicul acceleratului ce venea de la Constanța, văzând semnalele date de către acar, nu a mai fost atent la poziția macazului și a intrat cu toată viteza pe linia II. Din acel moment catastrofa a fost inevitabilă. Cele două trenuri s-au ciocnit – în urma impactului cele doua locomotive precum și primele vagoane ale trenurilor au fost complet distruse. În catastrofa feroviară și-au pierdut viața 8 călători și alți 11 au fost accidentați grav.

Imagini din stația Seceleanu
făcute la puțin timp  după producerea
 catastrofei feroviare

Poate că doar relatarea seacă a evenimentului nu are nimic deosebit. Ceea m-a determinat să transpun într-un articol pe blog povestea acestui accident feroviar au fost relatările câtorva pasageri din “trenul morții” – relatări notate de reporterul “I.Z.” și publicate în revista “Realitatea Ilustrată” (numărul din 28 august 1930). O să vă invit să le citiți și voi, avertizându-vă totuși că unele dintre relatările și imaginile ce urmează pot afecta starea emoțională a celor mai sensibili dintre voi:

Locomotiva "Trenului morţii"

“Un om spunea, cui voia să’l asculte:

- Şi eu am fost în tren!

Voia să spună că şi el a fost în unul din trenurile ce s’au ciocnit în staţia Seceleanu, şi spunea aceasta nu fără un fel de mândrie. Era un obiect de curiozitate. Cei veniţi la faţa locului, după catastrofă, făcuseră cerc în jurul omului ce se fălia că fusese în trenul morţii...

- Şi cum a fost?- întrebă cineva.

Omul îşi drese glasul şi începu:

- Eu pot să spun că am văzut moartea cu ochii. Nu la figurat. Am văzut Moartea. Eram la fereastra vagonului, în acceleratul care venia de la Constanţa. Ştiam că în staţia Seceleanu ne vom încrucişa cu acceleratul, care trecea de la Bucureşti spre Constanţa, şi care ne aştepta în gară. Când am intrat în staţia Seceleanu, am văzut imediat că ni s’a dat drumul pe linia pe care ne aştepta trenul celălat. O scurtă sguduitură, mi-a confirmat această bănuială: am înţeles că mecanicul încearcă să franeze. Era însă prea tarziu. Am intrat în staţie cu 50 km. pe oră. M’am aplecat cât am putut pe fereastră, afară, ca să văd pe ce linie suntem. Locomotiva trenului care ne aştepta, se afla în faţa noastră, pe aceeaş linie, ca un monstru de fier. Am avut, în acea clipă de tragică certitudine, un fel de pană a minţii. Râdeam - scuturat de nervi. În faţa mea, botul maşinii de care aveam să ne sfărâmăm, luase aspectul unei figuri de monstru, farurile erau ochii monstrului de fier iar grătarul era o gură rânjită, neagră. Am închis ochii. Ceea ce a vrut destinul, s’a întâmplat!... De asemeni, cei ce stăteau la ferestrele trenului stopat, au „văzut moartea cu ochii”, deoarece au ştiut cu câteva momente înainte de catastrofă că acceleratul ce venia de la Constanţa, a fost îndrumat pe aceeaşi linie! Clipe de supremă groază.

Vagon contorsionat în urma accidentului feroviar

Un pasager din trenul ce aştepta în staţie ne spune:

- Eu am văzut moartea sub forma unor cifre !

- !?....

Credeam că groaza a înebunit pe acest interlocutor bizar.

- În momentul când mi-am dat seama că trenul de la Constanţa a apucat pe linia noastră, mi s’a întipărit atât de unic în minte numărul locomotivei, gravat pe botul ei, încât îl ţin minte şi acum: 230.092... Vă închipuiţi groaza acestor oameni, cari au văzut „moartea cu ochii”. Unii, aveau alături în compartiment, copii şi soţie. Cum să le spună ce avea ce se întâmplă? Şi mecanicii celor două locomotive, au văzut că trenurile se vor ciocni. Mecanicul trenului de Constanţa a şi încercat să frâneze. Dar viteza era prea mare. După ce a frânat, a sărit jos de pe locomotivă. Era prea târziu. În aceiaşi clipă s’a produs formidabila ciocnire şi mecanicul fu ucis. Locomotivele săriră de pe linie, complet deteriorate. Un vagon de siguranţă înghiţi unul de clasa III-a, ca pe o cutie de chibrituri, în teaca sa de lemn. Un vagon fu turtit ca o armonică şi se prefăcu în ţăndări. Pe o distanţă de 500 metri s’au împrăştiat sfărâmăturile vagoanelor. Cadavrele zac printre valize sparte. Un braţ izolat, cu osul frânt... Un cadavru are abdomenul rupt, ca o gaură haotică, în fundul căreia se zăreşte un os plat, inundat în sânge... E oribil...

Un tren de ajutor. Vagonul-macara intră îndată în funcţiune pentru deblocarea liniei. Macaraua-elevator, ca un cioc imens de cocostârc, prinde vagoanele sparte, le ridică prin aer şi le depune peste linii. Cineva porunceşte:

- Daţi zor!... Până diseară linia trebue curăţită ca’n palmă: diseară trece Regele spre Serbările Marinei de la Constanţa...”.

Imagini de la locul catastrofei

O să va mai spun că în perioada interbelică acest accident feroviar nu a fost unul singular. Doar în anul 1930 s-au mai produs alte câteva:

 

- accidentul din halta Mânărade (între Copșa Mică și Blaj) în care un tren a ciocnit un autocamion pe un pasaj de nivel; accidentul s-a soldat cu 2 morți;

- accidentul de la Vânători (în apropiere de Sighișoara) – un tren a spulberat o căruță – tot pe un pasaj de nivel;

- accidentul de la Găgeni: un tren de marfă plecat din stația Slănic a spulberat un autobuz care circula pe șoseaua Ploiești-Brașov; între fiarele contorsionate ale autobuzului și-au găsit moartea 26 de oameni;

- accidentul de la Zoița (pe linia dintre Buzău și Râmnicul Sărat): un accelerat s-a ciocnit violent cu un tren de marfă; în accident a murit un om și alți câțiva au fost grav răniți.

Surse:

- articolul “Trenul morții” - semnat “I.Z.” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 28 august 1930;

- Radu Belu – “Sabotaje și catastrofe feroviare din România”

Citește mai mult... »

Horia Şerbănescu intervievat la “cinci ani și jumătate”

Horia Şerbănescu (n. 16 martie 1924 – d. 19 septembrie 2010) a fost fără îndoială unul dintre cei mai mari artişti ai teatrului românesc de revistă. El s-a identificat practic cu existența acestui gen teatral, începând din anul 1929, an în care a fost lansat de Constantin Tănase, pe scena celebrului "Cărăbuș".

 

Știam despre longevitatea pe scenă a marelui actor, dar am fost surprins atunci când, răsfoind numărul din 30 ianuarie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”, am găsit un interviu acordat de micul-mare artist. Surprins, pentru că Horia Traian Șerbănescu avea pe atunci doar “cinci ani și jumătate”. Deși era încă un copil în anul 1930, Horia Șerbănescu jucase deja în trei piese importante și debutase pe scena Teatrului Național din București. Nu trebuie să ne mire așadar prezența micului copil-minune în biroul directorial din redacția „Realității ilustrate”. Nici rumoarea pe care a stârnit-o prezența unui “domn atât de important”:

“Păcănitul mașinilor s'a întrerupt, sbârnâitul telefonului s'a oprit cu un sughiț, iar membrilor redacției le-au înțepenit maxilarele de mirare. O domnișoară dactilografă și-a revenit și, stăpânindu-și emoția, întreabă:

- Domnul?

- Doresc să vorbesc eu domnul director!

- Domnul director?

- Da, într'o chestiune… personală.
- Personală! – domnișoara dactilografă exprimă cuvântul cu o intonație reverențioasă pentru domnul de “cinci ani jumătate", care dorește să vorbească cu domnul director, într’o chestiune personală.

Domnul este introdus; dar violându-se eticheta obișnuită, pătrunde în cabinetul directorial urmat de toți redactorii, dactilografele, oamenii de serviciu, inclusiv vizitatorii incidentali.”

Citește mai mult... »

Refugiați ruși în Bucureștiul interbelic - Povestea lui Vladimir Gerutzki

Mărturii din infernul roșu: refugiați ruși în Bucureștiul interbelic (I)

Suntem în Bucureștiul anului 1931. Vom merge împreună să ne petrecem seara pe terasa unui restaurant cu specific rusesc. Restaurantul se numește „La urs” și este „instalat” pe terasa unui uriaș block-house din Piața Senatului. Găsim acolo refugiați ruși dansând, cântând sau plângând, "unii pentru bucurii trecătoare, alții pentru dureri neștiute...”: „Într’o aripă a restaurantului, lumea dansează. În clar-obscurul sălii perechile urmează tactul unui jazz discret. Până și saxofoanele - de obicei atât de stridente - scot glasuri potolite, armonioase, cu un ciudat timbru omenesc. Este un calcul precis de efecte care poartă toată această lume înfierbântată de șampanie, într’un fel de reverie uluitoare... Ochii febrilitând de patimi și de dorinți neîmplinite se privesc cu înfrigurare și așa cum apar și dispar în timpul dansului, par jocul ochilor de pisică în întunericul nopții...”.

 

Pare o lume feerică. O lume a pasiunii și a plăcerilor. Aflăm însă curând că am pășit într’o lume plină de oameni care vorbesc despre fericirea pierdută: e lumea refugiaților ruși din Bucureștiul interbelic. A celor care au reușit să scape din infernul roșu.

 

Garderobierul e Costeneţzki e un fost avocat renumit din Kiev. Directorul restaurantului e Vladimir Gerutzki – un fost ofițer al armatei țariste. La o masă doi foști generali din armata rusă discută cu aprindere chestiuni politice. Bătrânul de la masa vecină a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Nikolaewski. A trecut într-o noapte Nistrul înot împreună cu cele doua fete ale lui de 5 și de 6 ani. Soția, fratele și cumnații i-au fost uciși într-o noapte de groază. Chelnerul e poate un fost conte rus. Iar cei de aici sunt cei mai fericiți dintre cei evadați din Rusia roșie. „Câți duci, conți, prinți, profesori, avocați sau moșieri din Rusia de altă dată nu sunt astăzi decât numai niște simpli șofeuri, restauratori, dansatori sau lucrători de uzine? Câte mâini delicate de contese nu spală rufe în foburgurile Parisului, sau la periferiile Berlinului ? Câte figuri glorioase ale vechei Rusii nu cerșesc în trista lor pribegie?”

 

Jazz-bandul restaurantului "La urs"

 

Vom încerca să devoalăm împreună câteva dintre destinele refugiați ruși aduși de soartă în Bucureștiul interbelic. Cel care ne deschide drumul în lumea aceasta a disperării este reporterul Ion Tik pe care îl cunoaștem deja. Să începem cu:

 

Refugiați ruși la o masă de pe terasa "La urs" (stânga)
Costeneţki: avocatul-garderobier (dreapta)

Citește mai mult... »

Cum se bate un record (București - Paris în 44 de ore)

În anii de după Primul Război Mondial autoturismele au început să fie o prezență din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 și 1926 importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternică, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unități noi. În 1926 în țara noastră erau de 11.000 de autoturisme. În următorii cinci ani, numărul total de autoturisme a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors. Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindrii) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme.

 

 

Citește mai mult... »