Războiul de la 1877 văzut prin ochii unui copil

“Ostași români, voi știți ce mult a suferit patria noastră timp de 200 de ani, în care vi se răpiră mijloacele de a apăra bărbătește drepturile ei. Astăzi aveți această ocazie de a arăta din nou vitejia voastră. Europa întreagă stă cu ochii ațintiți asupra voastră. Nainte dar cu inima românească și lumea să ne judece după fapte. Faceți să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătaie, acolo unde strămoșii noștri au fost secole întregi apărători ai legii și libertății.”

 

Astfel își mobiliza Domnitorul Carol I oștirea sosită în fața fortificațiilor de la Plevna, în 20 august 1877. Iar armata româno-rusă a cucerit, pas cu pas, redutele Grivița 1 și Grivița 2. Au urmat predarea comandantului turc Osman Pașa și victoriile din luptele de la Vidin și Smârdan. La sfârșitul războiului România era recunoscută ca fiind un stat independent. Tocmai de aceea, mărturiile contemporanilor acestui război sunt importante. Iar amintirile unui copil din aceea perioadă au farmecul lor. Ele au fost consemnate de reporterul Alex F. Mihail în articolul “Războiul din ’77 văzut de martori oculari”, publicat în numărul din 8 septembrie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

Moș Vasile și alți doi veterani ai războiului de la 1877
povestind în anul 1937  despre căderea Griviței

 

Citește mai mult... »

Cum petreceau ieșenii de odinioară

În vremurile de ieri, balurile și seratele erau cele mai gustate petreceri colective ale ieșenilor. Prezența la balurile de sezon sau la cele mascate era considerată ca fiind o condiție obligatorie pentru a fi considerat ca făcând parte din protipendada Capitalei Moldovei. Balurile erau adevărate ocazii de socializare și de afirmare socială. Aici domnii își prezentau doamnele, doamnele își prezentau ținutele și domnișoarele erau prezentate în lume. La baluri și la serate se puneau la cale alianțe, se declarau iubiri sau dușmănii și... se dansa până la epuizare. 

 

 

Dansurile înscrise în carnetele doamnelor și domnișoarelor erau combinate alternativ dintre cele “ce erau la modă”: gavota, valsul, polka, mazurka (mai apoi: pas-de-quatre, pas-do-patineurs, polka en croix), cadrilul, lancier-ul și Cotillon-ul) aceste din urmă trei alcătuind grupa contra-dansurilor, adică a dansurilor de promenadă, convorbire și recreare. De menționat sunt de asemenea ieșirile organizate în grădinile din preajma orașului („La Pester”, “La Trei Sarmale", “Longa Vita”, „Tivoli”, “La Pomul Verde”, dar nu numai), locuri în care în vremurile trecute “își petrecea zilele de vară boierimea pașnică a mult pașnicului oraș Iași”. Despre toate acestea ne povestește C. Luca-lași în articolul “Cum petreceau ieșenii de odinioară”, publicat în numărul din 1 aprilie 1936 al revistei  “Ilustrațiunea Română”:

Citește mai mult... »

„Trenul fantomă” – povestea primului film sonor în limba română

În istoria filmului, turnarea primelor filmelor “sonore” a reprezentat un adevărat moment de cotitură. Utilizarea tehnicilor de înregistrare a sunetului a reprezentat - în foarte multe cazuri - o dramă pentru vedetele filmului mut. Acestea – de cele mai multe ori – nu au reușit să se „adapteze” noii tehnici. Staruri noi au început să se impună pe ecranele cinematografelor. În anii de început ai "cinematografului vorbit" multe dintre companiile de producție cinematografică consacrate au dispărut și tot atunci multe săli de  cinematograf s-au închis pentru că nu dețineau tehnica redării filmelor cu sonor. Apariția filmului cu sonor a ridicat și o primă mare problemă: publicul larg nu cunoștea întotdeauna limba în care erau realizate noile filme - o problemă cu care bineînțeles filmul mut nu se confrunta. Tehnicile dublării sau subtitrării filmelor încă nu se cunoșteau – așa că marile companii de producție cinematografică ale timpului căutau soluții. Una dintre aceste soluții a fost cea găsită de marea companie MGM – care a produs o serie de filme în mai multe versiuni – cu actori diferiți pentru fiecare versiune în parte – “distribuția” provenind din țara căreia îi era adresata pelicula. 

Această soluție a fost “aplicată” și în cazul primei producții cinematografice “vorbite” în limba română, filmul “Trenul fantomă”. Scenariul filmului, care avea la bază piesa de teatru "Trenul fantomă" a lui Arnold Riedley, a cunoscut numeroase ecranizări în anii '30, fiind filmate versiuni în limbile engleză, germană, franceză, maghiară și română. Versiunile în limba română și maghiară au fost filmate în anul 1933 în studiourile „Hunnia” din Budapesta. Varianta în limba română a fost regizată de celebrul Jean Mihail iar distribuția a fost una de excepție: Tony Bulandra, Gheorghe Storin, Lissete Verea, Renee-Anie, Dida Solomon-Calimachi, Gheorghe Păunescu. 

" - Vine trenul fantomă !!!"
Actrița Dida Solomon-Calimachi

Subiectul filmului – unul tipic pentru acea perioadă: un grup de pasageri al unui tren oprit într-o gară trebuia să își petreacă timpul într-o sală de așteptare, în timpul unei nopți sinistre și furtunoase. Șeful gării încerca să îi sperie povestindu-le despre strigoii care se plimbau pe acolo și despre un tren fantomă care urma să apară în goană și să aducă moartea. Șeful gării a fost găsit mort la miezul nopții și mai apoi cadavrul lui a dispărut, în timp ce un tren trecea în goană prin stație. Se descoperea la finalul poveștii că șeful gării nu era cu adevărat mort și că "trenul fantomă" nu reprezenta decât o legendă cu ajutorul căreia niște contrabandiști treceau clandestin arme peste graniță. Un adevărat thriller, nu-i așa?

Afișul filmului "Trenul fantomă"

Interesantă e și cronica primului "film vorbit” în limba română – semnată de L. Paukerow și publicată în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 8 iunie 1933: “Filmele vorbite sunt foarte costisitoare și au desavantagiul de a nu putea fi universale. Un film mut putea rula tot atât de bine în România ca şi în Bulgaria, în Spania sau în Indochina. Un film sonor nu va putea fi înțeles decât de acei cari cunosc limba în care a fost turnat. Iată motivul pentru care aproape toate filmele se fac astăzi în limbile germană, franceză sau engleză. Este aceasta o dificultate a cărei soluție va trebui găsită. Publicul românesc - care nu cunoaște limbi străine - nu se poate bucura pe de-an’ntregul la un spectacol de cinematograf. O industrie românească de filme nu poate lua ușor naștere, întrucât piața de desfacere a unui asemenea film n’ar ajunge spre a plăti cheltuielile mari pe care le implică. Iată pentru ce a fost o idee fericită, aceea de a turna - la Budapesta filme în două versiuni.

Gheorghe Storin, Dida Solomon-Calimachi
 și Lissete Verea în "Trenul fantomă"

O parte din publicul de la noi cunoaște piesa “Trenul Fantomă”, o piesă de “Grand Guignol”, care are darul că ține pe spectator încordat până la sfârșit. După această piesă s’a turnat în studio-urile “Hunnia” din Budapesta un film în versiune maghiară și română. Astfel, decorurile, exterioarele, scenele în care nu sunt personagii, au putut fi comune celor două versiuni: fiecare scenă era jucată pe rând, de artiști maghiari și artiști români. 

“Trenul Fantomă” s’a realizat cu concursul d-lor Tony Bulandra, Gh. Storin, Enescu, Păunescu și d-nelor Dida Solomon-Calimachi, Renee Annie, Lisette Verea, etc. Doctorul Ludovic Lazăr, regisorul studio-urilor „Hunnia”, a declarat că versiunea românească va fi superioară celei maghiare, întrucât artiștii noștri, cărora le era frică că n’ar fi suficient pregătiți pentru film și că ar avea nevoie de aptitudini și calități speciale pentru cinematograf, au dovedit un talent deosebit. În special dl. Storin s’a arătat ca unul dintre cei mai mari artiști ai ecranului și fără îndoială că de-ar cunoaște limba engleză, ar fi angajat la Hollywood.

Șeful stației (d. Păunescu ) povestește
călătorilor despre trenul blestemat.
 În extrema dreaptă, d-na Renee-Annie

Trebuie să exprimăm aici sentimentul de mulțumire pe care-l au artiștii români, pentru primirea camaraderească pe care au avut-o la Budapesta.

-  Până și tricolorul românesc au avut grije să ni-l pună mereu la masă, în restaurant, la hotel - spunea dl. Storin - dovedind astfel pentru noi o atenție deosebită, care ne-a mișcat.

Se cuvine să relevăm solicitudinea pe care a arătat-o artiștilor noștri, dl. ministru Grigorcea. “Trenul Fantomă" va fi primul film românesc, la înălțimea producțiunilor străine.”

Producția filmului “Trenul fantomă” a reprezentat un pas înainte în direcția realizării primei producții sonore integral românești vorbită în limba română. Acest lucru avea să se întâmple la scurt timp, în anul 1934, când a fost turnat primul film sonor românesc - „Bing-Bang” – produs de marii actori Vasile Vasilache și Nicolae Stroe – film proiectat pentru prima data la Cinema Arpa din cadrul Cercului Militar Național în 7 februarie 1935.

Citește mai mult... »

Povestea tulburătoare a unui copil furat

Am citit într-un număr din anul 1936 al revistei “Ilustrațiunea Română” povestea cu adevărat tulburătoare a unui copil român furat de undeva de la marginea Constanței. Un copil pe care destinul l-a purtat prin mai toate țările Europei dar care și-a redescoperit la maturitate originea auzind într’o cafenea vorbindu-se românește. Dar să nu o să vă dezvălui eu toată povestea. O face mai bine decât mine redactorul  “S.C.” în articolul său “Cariera Mariei Berechet”:

 

Citește mai mult... »

Eco - străbunica (sfaturi practice)

În România de azi din ce în ce mai mulți oameni militează pentru adoptarea soluțiilor ecologice de dezvoltare și pentru protejarea naturii. Foarte mulți dintre noi se opun implementării unor proiecte care au un impact negativ major asupra mediului. Din păcate, de cele mai multe ori, această atitudine “pro-mediu” se manifestă doar la nivel declarativ. Atunci când noi înșine trebuie să adoptăm un “comportament prietenos cu mediul”, renunțăm la principiile declarate. Un exemplu la îndemâna oricui: rezistăm cu greu tentației de a folosi cele mai “eficiente” produse pentru curățenie. Fiecare activitate de acest gen – de la spălatul geamurilor sau al faianței la… scoaterea petelor - presupune achiziția unui produs special. Uităm însă de cele mai multe ori că aceste produse conțin un amalgam de substanțe periculoase sau agresive față de mediu. Le folosim uitând că avem la îndemână soluții la fel de eficiente, mai ecologice și… mai ieftine. Oțetul, sarea de bucătărie, bicarbonatul de sodiu sau oul și zeama de lămâie sunt de foarte multe ori soluții pentru “problemele noastre casnice”.

Tocmai pentru că încerc să promovez aceste soluții, am căutat prin “carnețelul străbunicilor” (la rubrica “Sfaturi casnice” a revistei “Moda Nouă Ilustrată”- numere din anul 1907) câteva “sfaturi eco” de la începutul secolului trecut:

Scoaterea petelor de cafea

“Bate o amestecătură de 10 grame glicerină cu un gălbenuș de ou proaspăt și freacă puternic stofa pătată. Clătește în apă rece.”  (“Moda nouă ilustrată” – 5 ianuarie 1907)

Citește mai mult... »

Pasiențe de altădată

Avem cu toții în minte imaginea domnișoarelor din alte vremuri care, grăbite și îmbujorate, făceau pasiențe. De reușita acestora își legau împlinirea unor dorințe (“Mă iubește?... Nu mă iubește?...”). Sau imaginea severelor doamne în vârstă care, așezate la măsuța din fața șemineului, savurau un ceai și "își făceau pasiențe", în timp ce supravegheau cu o privire dominatoare salonul.

 

Mulți dintre noi credem despre pasiențe că sunt doar îndeletniciri destinate pierderii timpului sau pentru recreere. De cele mai multe ori este așa. Unele pasiențe nu pot fi rezolvate decât cu multă răbdare și logică. Iar celor care cred că vorbim despre un joc destinat exclusiv doamnelor o să le spun că marele Napoleon își petrecea timpul în timpul prizonieratului rezolvând pasiențe și că unul dintre aceste jocuri a fost “inventat” chiar de împărat. Am cules pentru voi din presa de la începutul secolului trecut reguli pentru câteva pasiențe - unele mai ușoare, altele mai grele. Cu gândul că cine nu a făcut încă niciodată pasiențe ar trebui să facă măcar o încercare:

CADRILUL

(cu un joc complet de 52 de cărți)

Se amestecă jocul de cărți, se taie și apoi se trag cărțile una după alta până se ivește o Damă, care se așează în locul indicat în figura alăturată. După ce s-a isprăvit, în modul arătat, cu așezarea Damelor, se procedează la fel cu plasarea cărților de 6 și 5, în locurile de asemenea indicate în figura alăturată. Pe cărțile de 6 se așează apoi, pe măsură ce se ivesc, în ordine ascendentă și după culoare, cărțile de 7, 8, 9 până la valet. Pe cărțile de 5 se așează, în ordine descendentă și tot după culoare, cărțile de 4, 3, 2 , As și Rigă. Pasiența e reușită când Rigii și Valeții sunt dispuși în cerc în jurul damelor. Dacă după trei încercări succesive cu cărțile (stosurile) rămase nu se ajunge la acest rezultat, pasiența nu a isbutit. (“Gazeta Ilustrată” – 10 noiembrie 1912)

Citește mai mult... »

Fotoreportaj interbelic în lunca Dunării

Imaginea României interbelice nu ar fi completă dacă nu am adăuga la măreția noilor “block-house-uri” din centrul marilor orașe și la instantaneele luate în lumea mahalalelor de la periferia orașelor sau a localităților pitorești - dar încă foarte sărace - aflate la o aruncătură de băț de acestea. Tocmai de aceea vă învit să facem împreună o vizită în două localități din apropierea Bucureștiului: în satele Herești și Greaca, din lunca Dunării. Ghid ne va fi și de această dată un reporter interbelic, V. Gheti pe numele lui, care și-a înscris impresiile în articolul “Viața în baltă a pescarilor”, publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 29 septembrie 1937:

“La sud de București, la o distanță de 30 de km., pe malul stâng al fluviului Dunărea, se află unul din cele mai mari lacuri ale țării noastre, care alimentează Bucureștiul cu pește. Lacul care are o vechime istorică, nu este altceva decât valea de altădată a fostei mări de care ne vorbesc geologii, rămânând aici - ca o masă de apă aparte de fluviu – mostră a vechii mări. Și poate că ar fi secat, rămânând o vastă câmpie, pe care grecenii ar fi cultivat-o, dacă nu ar avea legături cu Dunărea, care îl alimentează cu apă. Pe o întindere de 136.000.000 mp., dă cetățeanului prima noțiune de mare. Bărci de pescari iscusiți se pierd în zare și pescuiesc ziua întreagă, ca apoi seara să se retragă la vad. E o viață aici pe care n'o cunosc mulți. E viață de coloniști.”

La pescuit

Citește mai mult... »