Târgul Vitan de altădată

Deși am putea să fim tentați să credem că Târgul din Vitan este un vad comercial născut în ultimele decenii, lucrurile nu stau deloc așa. Alături de vechile bâlciuri și târguri organizate prin locurile tradiționale ale Bucureștiului – Târgul moșilor, Bâlciul din Tei, Târgul de pe Bulevardul Maria sau cel din zona vechii biserici Sf. Vineri - târgul din Vitan are și el istorie seculară. 

 

Târgul Vitan de ieri

 

Citește mai mult... »

Pavilionul de ape minerale din Cișmigiu

 

“În mijlocul Capitalei noastre pline de praf, de gropi și de fum de automobil, se găsește o oază, așezată parcă dinadins în calea trecătorilor, tocmai pentru a fi ocolită. În vuietul acestui «mare oraș» cetățeanul plictisit găsește un colt de liniște, iar ochiul îndrăgostit de natură o găsește darnică și variată: gradina Cișmigiu”. 

 

Acestea sunt primele cuvinte dintr-un articol dedicat Cișmigiului – publicat de revista „Ilustrațiunea română”  în anul 1929. Cuvintele scrise acum aproape un secol caracterizează și astăzi Cișmigiul  – asta probabil pentru că regina grădinilor din București a știut să-și păstreze prospețimea și farmecul tinereții.  

 

Am mai scris despre Cișmigiu – cea mai frumoasă grădină din București. În articolul “Grădina Cișmigiu – de două secole în centrul Bucureștilor” v-am povestit pe scurt istoria grădinii. Astăzi o să spun doar cum era ea prin 1929: „un paradis la îndemâna oricui”. Un paradis în care, în anul 1929 tocmai se deschisese un „pavilion al apelor minerale”:

 

Pavilionul apelor minerale din Cișmigiu (1929)

București - singurul oraș din Europa unde se făcea cură cu ape minerale sub supravegherea medicului

 

Deschiderea oficială a pavilionului din Cișmigiu pentru cura cu ape minerale a fost făcută duminică 26 mai 1929 la ora 12: “După serviciul divin d-l dr. St. Anastasiu, inspector general sanitar, a arătat că pavilionul pentru cura cu ape minerale naturale românești, a devenit o necesitate indispensabilă Capitalei. Dovada o fac numeroasele persoane cari fac cură după prescripțiile medicale, fără să mai fie obligați să se deplaseze din București. 

Capitala noastră e singurul oraș din Europa unde se face cură cu ape minerale sub supravegherea medicului. La acest pavilion acei care urmează cura li se indică alimentația necesară și sunt cântăriți zilnic spre a se vedea efectul apei. La acest pavilion se debitează 14 soiuri de ape minerale, așa că fiecare suferind să poată bea apa de care are nevoie organismul său.” (ziarul “Viitorul” – numărul din 28 mai 1929)

 

Citește mai mult... »

Iubirile Reginei Maria a României (2)

Citește prima parte a articolului aici...

Principesa Maria și Principele Ferdinand

 

Nunta prințesei Maria de Edinburgh cu Principele moștenitor Ferdinand al României a avut loc în 10 ianuarie 1893 la castelul medieval al familiei de Hohenzollern de la Sigmaringen. Au fost oficiate trei ceremonii, una civilă și două religioase (catolică și protestantă). 

 

Hannah Pakula consemna în volumul "Ultima romantică – Viaţa Reginei Maria a României": “În dimineața de 10 ianuarie 1893, Missy s-a trezit în dangătul clopotelor de cununie. Era o zi rece de iarnă. Ceremonia a fost celebrată de trei ori - civilă, catolică și protestantă. Ceremonia catolică a fost cea mai impresionantă, fiindcă Ferdinand era devotat credinței sale. Slujba a fost interminabil de lungă, dar mireasa a găsit o oarecare alinare în culturile latinești monotone: "M-au învăluit într-un soi de transă protectoare, care mi-a potolit teama și a lăsat speranța să se strecoare în inima mea care bătea înspăimântător de tare." Ceremonia anglicană s-a desfășurat într-un mic antreu al Sălii Strămoșilor din castelul Sigmaringen, oficiată de un preot din marina britanică. Missy a traversat ceremoniile și banchetul de nuntă „ca și cum ar fi fost un vis, un vis îndepărtat, în care jucam un rol de vis".

Principele Ferdinand după căsătoria 
cu Maria de Edinburgh - 1893

Vraja s-a destrămat însă foarte repede. Luna de miere a fost petrecută la castelul de vânătoare din Krauchenwies – în apropiere de Sigmaringen - dar a fost un eșec. Regina Maria nota: „Era iarnă, noi eram timizi și încă străini unul față de celălalt și nu era absolut nimic de făcut. Nando (Ferdinand) nu era un bărbat spiritual și nici unul plin de imaginație, așa încât nu prea știa ce să facă s-o întrețină pe tânăra și atât de copilăroasa lui soție."  

 

De asemenea, mărturisea Regina Maria: „M-am căsătorit atât de tânără... nimic nu se trezise în mine... căsătoria a fost pentru mine un șoc neplăcut și numai cu foarte mare greutate am izbutit să-mi obișnuiesc mintea... s-o accepte".

Principesa Maria a României

Citește mai mult... »

“Locotenentul invizibil” - primul film sovietic difuzat în România

Un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” – în numărul din 23 ianuarie 1935 - mi-a atras atenția: consemna proiectarea pentru prima dată pe ecranele cinematografelor românești a unui film produs în studiourile din Uniunea Sovietică. Este vorba de filmul Locotenentul invizibil (Poruchik Kijè, 1934). 

 

 

Comedia muzicală sovietică a fost regizată de Aleksandr Faintsimmer, fiind bazată pe nuvela Locotenent Kijè scrisă de Yury Tynyanov (pelicula a fost difuzată în Statele Unite sub numele de Țarul vrea să doarmă). Povestea filmului satiriza obiceiurile și obsesiile, uneori absurde, ale Țarului Petru I al Rusiei, precum și viața de la curtea acestuia. Este de menționat și faptul că partitura acestui film a fost semnată de celebrul compozitor Serghei Prokofiev. Să consemnăm că filmul a fost difuzat în ianuarie 1935 pe ecranele Cinematografului Regal din București.

Citește mai mult... »

Secretele cosmetice ale femeilor aztece

Preocuparea femeilor de a-și pune în valoarea frumusețea și farmecul nu este una caracteristică societății moderne. Se știe că produse cosmetice se foloseau în Egiptul antic încă de acum 3 - 4000 de ani. Dacă mai crede cineva ca în zilele noastre se pot descoperii tratamente cosmetice naturiste noi – pot să vă spun cu certitudine că se înșală. Uleiul de măsline, ceara epilatoare, nisipul fin folosit pentru exfoliere, mierea de albine sau extractele din plante – ca să enumăr doar câteva dintre ingrediente - sunt folosite de milenii de către femei pentru "a-și retușa frumusețea".

 

Despre tratamentele cosmetice utilizate de  femeile din Roma, Atena sau din Egiptul antic s-au scris multe. Mai puțin sunt cunoscute însă metodele prin care “doamnele aztece”  știau să își accentueze farmecele. Tocmai de aceea mi-a atras atenția articolul “Rețete pentru îngrijirea frumuseții la femeile aztece de acum 700 de ani”, publicat în numărul din 26 iunie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată”. Mi s-a părut interesant așa că o să vi-l propun și vouă:

“Studii  recente făcute asupra vechilor picturi aztece găsite în Mexic, ne aduc interesante revelații asupra modului în care doamnele aztece înțelegeau să-și accentueze farmecele. Se știe că femeile acestei vechi civilizații, care cu trei sute de ani înainte de descoperirea Americii de către Columb se aflau într'o stare de culminantă înflorire, întrebuințau pudra, rouge-ul, creionul de buze, vopselele de păr și alte cosmetice.

Femeie fardată după  moda aztecă cu figura
 vopsită în două culori

 

Interesant în special de notat este faptul că frumusețile aztece își vopseau adesea fețele în două culori aplicând, spre exemplu, roșu pe toată partea superioară a obrazului și negru pe cea inferioară, sau roșu sus și galben jos. Vopseaua era întrebuințată în genere pe tot trupul dar fața avea parte de o atenție specială. Culoarea favorită era o cremă galbenă numită axin la care se mai adăogau și alte substanțe spre a-i varia nuanța. Iar pudra pe care obicinuiau (să o folosească) mai mult era de un ocru și roșcat.

 

Vopsirea feței implica o adevărată artă deoarece culoarea de bază era accentuată cu sublinieri de vermilion, cu albastru sau cu verde. Aztecele ultraelegante își vopseau dinții în roșu și buzele în albastru. La unele partea superioară a feței era vopsită în galben, partea de jos în albastru iar gura era înroșită cu carmin. Fardarea fetei nu putea fi făcută decât de către experți."

Patru sclavi îmbracă o doamnă aztecă

 

"Într'una din stampele noastre vedeți o doamnă aztecă pregătindu-se pentru o recepție. E de observat că cei cari o ajută să se îmbrace nu sunt femei. Odată îmbăiată și masată cu uleiuri parfumate de către sclavele sale, doamna se întindea pe o sofa și în vreme ce femeile îi cântau acompaniindu-se cu niște mici tamburine, veneau servii cu veșmintele și o îmbrăcau.

 

Fardul era aplicat cu atâta îngrijire încât se inventase pentru această operație un vocabular special în care un singur cuvânt servea la indicarea unui complicat  procedeu. Îngrijirea frumuseței femeiești era de domeniul practicilor religioase și zeița Xochiquetzal, patroana dragostei și a frumuseței primea confesiunile amorurilor nefericite și făgăduia succese viitoare.

Elementul de capitală importanță în îngrijirea frumuseței era oglinda pe care aztecii o făceau dintr'o pirită lustruită, și era perfectă.

 

Femeile vechilor Mexicani făceau băi de aburi și masseuse pricepute le frecau corpul cu ierburi ce aveau darul să le învioreze pielea. Femeile aztece par a fi fost nudiste și invitau adesea pe tinerii care le plăceau să se scalde cu ele în bazine mari în care intrau complet nude. Nu e exclus să fi existat și pe atunci predicatori care criticau aceste excese ale tinerei generații.

Aztecele par a fi cunoscut binefacerile săpunului. Unul dintre secretele frumuseței lor era întrebuințare a unei buruieni numită etzapanxiutl care avea o sămânță amară și dădea o admirabilă loțiune emolientă. Făceau de asemeni uz de parfumuri a căror preparare pare a fi atins culmea perfecției. Frumoasele aztece își întrețineau dinții mestecând tzictli, baza chewing-gum-ului de astăzi.

 

Zeiță aztecă îmbrăcată... la modă

 

Părul, nu rămânea niciodată la culoarea lui naturală. O vopsea extrasă dintr'un rar mineral transforma părul negru într'un strălucitor albastru-închis, iar celui castaniu îi dau un luciu cald. Pieptănăturile lor arborau bucle, ondulațiuni și chiar cârlionții pe care i-am văzut pe vremea Directoratului. Multe dintre femeile aztece purtau părul scurt tăiat dar mai multe erau acelea care-și  lăsau cosițele să le ajungă până la talie.

Cu toate ciudățeniile mai sus descrise, femeile aztece par a fi fost fermecătoare, așa reiese cel puțin din scrierile spaniolilor. Însuși marele cuceritor Hernan Cortez s'a îndrăgostit nebunește de fecioară aztecă Malinche. Trebuie să observăm însă că atunci când a văzut-o, fața nu-i era vopsită nici în galben și nici în albastru și nu purta decât un vesmânt extrem de simplu, de sclavă. Ea cunoștea totuși vechile secrete aztece pentru înviorarea și înfrumusețarea epidermei cu ajutorul săpunurilor și a ierburilor parfumate. “

Sursa: articolul “Rețete pentru îngrijirea frumuseții la femeile aztece de acum 700 de ani” - publicat în numărul din 26 iunie 1935 al revistei “Realitatea ilustrată” - disponibilă în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” din Cluj Napoca

Citește mai mult... »

Drame pe Dunăre

Ne-am început mai demult, însoțiți de publicistul N. Papatanasiu, vizita prin lumea de altădată a Brăilei, oraș în care “viața portului s’a risipit, s'a stins” și în care se depăna pe atunci “un film, cu încetinitorul, obositor și enervant.” 

 

 

În lumea aceasta amorțită, vestea că două vapoare își vor începe din nou peregrinările pe Dunăre părea că va readuce la viață portul și pe oamenii lui. Cu toate acestea: “În fața unei cafenele, la colțul străzii, grupuri de hamali, abătuți de ședere, de lipsuri. Au fețe pământii. Murmur de vorbă vine dinspre ei. Svon slab. Acasă nu e mâncare, copiii plâng, casa se dărăpănă, fetele se prostituează pentru pâine. Unii din ei au murit. S'au asvârlit în fața trenului ori s'au spânzurat."

 

     Citește aici prima parte a reportajului: Oameni din porturi

* * *

"- Patera! - E glasul lui Dimitrachi.

- Ce este? - întreabă Barba Costa, trezit din gânduri, privind spre Dimitraki, care avenit pentru întâia oară la cafenea.

Vestea e cu adevărat extraordinară: Ernestinaşi și Ariadni pornesc mâine spre Silistra. Casa lor de cereale a hotărât să aducă o încărcătură de orz. Orzul are prețul în urcare. Vecinii de la mesele dimprejur au ridicat capetele. Știrea face într'o clipă înconjurul cafenelei. Dimitraki a vorbit prea tare.

Bărci în portul Brăilei

 

În trupul lui Barba Costa sângele svâcnește! Începe iarăși călătoria în susul fluviului, de-a-lungul porturilor, de-a-lungul malurilor înverzite de sălcii! Gândul lui reface călătoriile (atâtea!), revede chipuri de cunoscuți și prieteni.

- Mergem, Spiro! Pleci și tu! - rostește el.

Spiro sfârșește de silabisit o frază, apoi pune degetul drept zăloagă, dă din cap și pornește după Barba Costa.

- E, na pari o diàvolos! - (La naiba!) izbucnește el pe sub mustăți. Nu poate să vadă cum are să aranjeze cu Evridiki, în privința Aretiei. Asta îl îngrijorează, peste poate, pe capetan Spiro."

* * *

"Și călătoria în lungul fluviului începe așa cum a depănat-o Barba Costa în priviri. Mai întâi, hârtiile la agenție, la vamă, la căpitănie. De asta au avut grijă oamenii d-lui Panopulos. Seara, totul era gata. Remorcherul Alice s'a apropiat de Ernestina și a acostat alături, duduind din motoare. Până a nu se lăsa pe deplin întunericul deasupra portului, a început o manevră puțin complicată. Ariadni trebuia scos dintre Clitemnestra și Ifigenia și lipit de Ernestina, care avea să-i fie tovarăș de drum. Parâmele au fost slăbite. Ariadni a fost legată la pupă, de Alice, care s'a pornit să întindă parâma de sârmă. Apoi, lăsat în cursul apei (șlepurile se leagă cu prora în susul fluviului) șlepul diriguit doar de cârmă, pe care o rotea grijuliu Spiro, s'a a lipit de Ernestina.

 

În zori, plecarea. Manevra retragerii legăturilor o face Dumitraki. Parâmele care unesc cele două șlepuri cu remorcherul au fost legate de cu seară. Barba Costa stă în cabina înălțată a cârmei, (sto timòni). Remorcherul șuieră prelung, cu glas răgușit și se'ndepărtează încet. Parâmele se întind. O mică sguduitură. Vaporașule oprit o clipă pe loc. Pe coș se'nvolbură lințolii de fum. Helicele frământă apa Dunării, care oglindește zorii albăstrii. Un șuier scurt. Șlepurile înaintează. S.R.D. 326 și celelalte rămân în urmă. Decorul portului, împodobit cu lumini palide, se trage îndărăt, cu siluetele turnurilor de la fabrici, cu vaporașele și șlepurile priponite în ancore.

Cargobot încărcând cereale în portul Brăilei - 1937

 

Apoi, malurile se apropie, cu priveliștea mereu neschimbată a sălciilor verzi. Uneori, un sat. Mai târziu, în amiezi, Piua-Petri - un port mărunt. Pe înserat, popas în fața Hârșovei, un orășel împlinit între două dealuri albe, de calcar. Între două canarale, cum li se spune. Aici, Barba Costa a rămas în mai multe rânduri, pentru ca să încarce grâne. Are prieteni buni. După ce ancora e coborâtă, Barba Costa pornește cu barca spre port, ca să întâlnească pe Kirio Dimitri. Întâlnirea cu Kirio Dimitri e afectuoasă, ca între cunoscuți de demult. Seara se încheie, cu alți prieteni, la un restaurant, lângă pahare cu vin.

 

În zori, furtună. Dunărea e cu totul alta. Valurile se năpustesc în toate părțile, ca o învârtejire prin nămoluri. Dintr'un braț de apă, se ivește un remorcher negru cu brazdă roșie. Îl cunoaște Barba Costa. Stăpân e căpitan Ali, un cunoscut de demult. Roata cârmei se smucește în mâinile lui Barba Costa, dar el o ține bine. Remorcherul lui căpitan Ali s'a pierdut, în urmă, dimpreună cu aducerile aminte."

* * *

"În clipa aceasta, pe șlepul de-alături, se aud glasuri care biruesc vântoasa și strigăte de ajutor. Barba Costa poate să vadă de-aci, de sus, pe Areti alergând cu părul învâlvorat pe punte, urmărită de Spiro, înfuriat, ca o gorilă. Scena se desfășoară cu o repeziciune de fulger. Nici cât ar pune cârma la babord, Aretia a și ajuns la prora șlepului, încalecă peste balustradă şi se asvârle în apă, între cele două șlepuri. Capetan Costa își întipărește expresia chipului Aretiei, de spaimă și amărăciune, ca pe-un clișeu. Închide ochii o clipă și imaginea nu se șterge. Îndată, se smulge din inerție și deschide ușa cabinei:

- Dimitraki! Dimitraki!

 

Dar Dimitraki e gata. A văzut și el pe fereastră împrejurarea. Aleargă pe Ariadni, scutură de umeri pe Spiro care pare un hăbăuc, se repede în casă, reapare și privește în urma șlepului. Barba Costa face și el la fel. Dâra de spumă de la pupa șlepului se pierde în valurile nămoloase. Trupul fetei nu reapare. Numai valuri, valuri, în culoarea lutului galben, dobrogean. Dimitraki ar voi parcă să deslege lotca șlepului și să se avânte prin valuri, în căutarea Aretiei. Ezită, însă. Ar fi o nebunie! - gândește Barba Costa. Așa vede și Dimitraki care revine pe Ernestina și urcă la cârmă:

- Ideş? (Ai văzut?) - întreabă fiul.

- Ne! (Da!) - spune Barba Costa și lasă în mâna lui Dimitraki roata de fier. Coboară și pătrunde în casa lui Spiro. Spiro a rămas, de piatră, pe un hambar. De pe vapor n'a observat nimic. Vântul șuieră și izbucnește mai tare. Dac'o să iasă fata la suprafață, au s'o pescuiască lipovenii! În odăița bătrânilor plânge, fără putere,coana Evridiki.

Șlepuri pe Dunăre - 1937

 

- To caimèno to coritzaki-mu! (Sărmana fetiță!) - repeta mama.

Plecarea din Brăila, neașteptată, deslănțuise drama. Cu voia mamei, Areti avea să rămână la niște prieteni. Dar Spiro se opusese. Areti trebuia să vină cu ei, la Silistra. Coana Evridiki nu înțelegea schimbarea în firea lui Spiro. Când aflase însă de la Spiro întâmplarea cu fata lui capetan Manoli, voința ei se anihilase. Trecuse de partea soțului. Areti, desnădăjduită, (lăsa în urmă un început frumos de dragoste) se revoltase. Dar bătrânii, de acord, o încuiaseră încabina ei. Socotind că în larg nu mai e nicio primejdie, o eliberaseră. Cearta izbucnise din nou. Și pe urmă, sfîrșitul îngrozitor...

— Areti! Areti! Coritzaki-mu! Coritzaki-mu! (Areti! Areti! Fetița mea! Fetița mea!)"

* * *

"La amiază, furtuna s'a potolit. Soarele s'a ivit, pe ceruri și pe ape. Malurile: înverzite de aceleași sălcii. Cerna-Vodă a rămas departe, cu podul alb. Popas, la Oltina, pe noapte. A doua zi, sfârșitul călătoriei, la Silistra. 

 

  "...ca'ntr'un tablou de Ștefan Dimitrescu"

 

Decor ca'ntr'un tablou de Dimitrescu. Încep lucrările pentru construirea schelei. Cât mai repede, fiindcă remorcherul trebuie să plece, spre Brăila: numaidecât! În toiul alergăturii, Dimitraki îi aduce lui Barba Costa vestea că Spiro s'a spânzurat, într'un hambar. L-au găsit, adineauri. Bătrânul nu-și poate stăpâni o înjurătură, de necaz. Semn rău!

- Ton Keratà!...... și se'ndreaptă spre Ariadni.”

 

Sursa: reportajul “Oameni din porturi” – semnat N. Papatanasiu (prozator, critic literar și publicist român) – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 13 ianuarie 1937

Citește mai mult... »

Povestea reînhumării lui Constantin Vodă Brâncoveanu

“Facă Dumnezeu ce-a vrea!

Chiar pe toți de ne-ți tăia,

Nu mă las de legea mea!”

“Vreme de douăzeci și cinci de ani cârmuise Țara Românească Domnul Constantin Brâncoveanu, și se arătase vrednic de domnie: drept, pios și bun cunoscător al trebilor țării, atât a celor dinăuntru cât și a celor din afară. Vreme de douăzeci și cinci de ani știuse el prin buna înțelegere a timpului său și prin marea lui înțelepciune să strecoare țara prin primejdiile de tot felul care o pândeau, și mai ales prin primejdia aceea de a fi înghițită. Dar tocmai această purtare a sa, căreia putem să-i zicem mântuitoare de țară, credem noi că l-a făcut să ajungă la sfârșitul lungii sale domnii pradă a iataganului turcesc.” (1) 

Povestea martiriului domnitorului – omorât de turci împreună cu toți fii lui – este una dintre cele mai emoționante din întreaga noastră istorie. Tocmai de aceea, concluziile cercetările arheologice desfășurate în luna decembrie a anului 1932, care atestau în mod cert că osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost înmormântate în taină într-un colț al Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, au provocat o vie emoție printre români. Până atunci exista convingerea că osemintele Domnitorului ar fi fost aruncate după execuția de la Constatinopol în apele mării Marmara: “E încă doar în amintirea tuturor frământarea ce a cuprins toate straturile societății prin descoperirea osemintelor marelui martir Constantin Brâncoveanu, în cripta bisericii Sf. Gheorghe. Cu ocazia unor săpături ce se făceau, s'a dat peste o lespede veche, care ascundea un mormânt. Procedându-se la ridicarea pietrei, s’a dat peste un coșciug ce conținea înfășurate într’o stofă de preț, din care mai rămăseseră bucăți. Controversele iscate de această descoperire erau din ce în ce mai interesante. Cu cât se înainta în examinarea osemintelor și a postavului găsit, cu atât se preciza mai evident că cel care odihnea în cripta bisericii Sf. Gheorghe era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ucis mișelește de către turci.” (2)

Un an mai târziu, în 21 mai 1934, Biserica Ortodoxă Română a ținut să reînhumeze cu mare cinste rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu.

Citește mai mult... »