Moda în vremuri de război

Suntem în luna septembrie a anului 1940. România, încă neutră, se pregătea de intrarea în război și românii erau conectați la evenimentele care dădeau peste cap întreg mapamondul. Lumea era în război iar preocupările legate de modă au trecut pe un plan secundar. Cu toate acestea, moda nu a fost un subiect neglijat, nici de doamnele acelor timpuri și nici de autorități. Și tocmai pentru că nevoile frontului erau cele care dictau, raționalizarea consumului de materiale a devenit o prioritate națională în țările implicate în conflict. Articolul “Războiul și moda” – publicat în numărul 24 – 30 septembrie 1940 al revistei “Realitatea Ilustrată” făcea un succint și interesant sumar al măsurilor luate în întreaga lume pentru raționalizarea consumurilor de materiale:

Reducând lărgimea bluzelor cu 60 de cm.
se poate realiza, de la un milion de femei,
o economie de 600 de mii de metri de material

Citește mai mult... »

Începutul cinematografiei în România

Primele proiecții de film – primele studiouri

Spectacole dedicate proiecțiilor de film au fost organizate în România începând din anul 1896, primul eveniment de acest fel fiind cel care a avut loc în saloanele din redacția revistei "L'Independence Roumaine" din București, în 27 mai 1896. S-au proiectat atunci, cu mult succes la public, diverse „vederi, fotografii vii și fotografii animate”: Un dineu, Lecția de biciclete, Grădina Botanică, Dejun pe iarbă, Piața Operei din Paris, Pe lac, Serbarea rusească, Intrarea țarului în Kremlin, Ieșirea lucrătorilor din uzina Lumière, Tâmplarul la lucru, Plecarea în trăsură, O gondolă în Veneția, La băi la mare, Un bufet și celebrul Sosirea unui tren în gara Ciotat (un program foarte apropiat de cel prezentat la Paris, în decembrie 1895, de frații Auguste și Louis Lumière). 

 

Leon Popescu - finanțatorul primului film românesc (stânga)

Paul Menu - autorul primelor filmări din România (dreapta)

 

Începând din anul următor au început să fie produse și primele pelicule documentare românești. Autorul primelor filmări din România a fost fotograful și operatorul de origine franceză Paul Menu. Acesta a filmat în perioada 10 mai - 20 iunie 1987 pelicule precum Inundațiile de la Galați, Bâlciul Moșilor, Terasa cafenelei Capșa, Defilarea ș.a.

 

 

Primul film românesc

Până la turnarea primului film vor mai trece însă 15 ani. Primul film artistic românesc, "Independența României", a fost turnat în 1911 și 1912, iar premiera acestuia a avut loc, "într-o atmosferă vibrantă", la Cinematograful Eforie (Bulevard) din București, în 1 septembrie 1912. Filmul a fost finanțat de Leon Popescu și realizat de Grigore Brezeanu, după un scenariu scris de  actorul Petre Liciu. Distribuția filmului a inclus pe mulți dintre marii maeștrii a scenei românești din acea perioadă: Constantin Nottara, Elvira Popescu, Maria Filotti, Aristide Demetriade, Iancu Brezeanu, George Ciprian ș.a.

 

Cadre din filmul "Independența României" (1912)

Prima "uzină de filme românești"

 

Doi ani mai târziu avea să se inaugureze unul dintre primele studiouri de film din România, eveniment menționat într-un articol publicat de revista “Viața cinematografică”, în numărul din 15 martie 1914:

"D-1 Ludovig Ressel, proprietarul cunoscutului magasin de mașini și automobile din Bucurelti a înființat de la 1914 o fabrică Românească pentru fabricarea de filmuri cinematografice, instalată după toate cerințele technicei moderne, să execute tot soiul de filmuri: după natură, industriale, tot ce se atinge de arta cinematografică. Uzina, înființata cu mari sacrificii de d. Ressel e prevăzută cu toate aparatele cele mai complicate și e în stare să fabrice 2000 metri pe zi. “Filmul Național Român”, așa se intitulează noua întreprindere a d-lui Ressel și sub această firmă a fost înregistrată la Tribunal. Personalul technic administrativ al uzinei se compune din specialiști cari și-au făcut practica și studiul în uzinele mari din Franța, Germania, Italia, Danemarca."

Această știre este importantă pentru că precizează anul înființării unui studio care a produs câteva filme artistice importante pentru începuturile cinematografiei din România, dintre care amintesc producțiile “Din viața lui Păcala” (1915) și “Ecaterina Teodoroiu” (film realizat în aprilie 1921, la Brașov, de către realizatorul Nicolae Barbelian, care a realizat un montaj cu scene filmate de el și cu secvențe de actualități cinematografice realizate de Serviciul Cinematografic al Armatei Române). Din păcate ambele pelicule s-au pierdut.

Citește mai mult... »

Anuța și farmecele de dragoste (datini, tradiții, superstiții)

În seara de dinaintea jocului

 

Ajunsă la vârsta la care inimioara îi freamătă de dorul unui flăcău, Anuța începe să aștepte cu tot mai multă nerăbdare Duminica și zilele de sărbătoare. Sunt acele zile în care Anuța are prilejul de a-și astâmpăra întrucâtva pojarul adunat în suflet. Anuța nu stă însă cu mâinile în sân în așteptarea horei din sat. În seara de dinaintea jocului “fata desface în două focul din vatră și între focuri pune o oală cu apă neîncepută, un ban alb și busuioc. Oala rămâne acolo până în dimineața următoare, la utrenie. Atunci o ia de acolo și o așează pe o farfurie curată în fereastră. Când trage întâia oară clopotul la liturghie, rostește de trei ori”:

- Bună dimineața, Râu de rouă, Râul lui Iordan! - Mulțumesc Dumitale, Fată frumoasă, Cu cosița groasă. Șezi pe scaun De matasă! - Ba! N’am venit Să șed Pe scaun de mătasă; Numai am venit, Să mă rog De Sfânta Maică      Duminică, De Sfânta Maică      Maria: Să mă spele Pe față, Pe brață, De urâciuni, De făcături, De trămisături, De la străini, De la vecini, De la verișori, De la verișoare, De la neamurile toate. Că mi-or pus: Pe cap Piele de țap, Pe mânușiță Piele de mâță, Pe trup Piele de lup, Pe tălpi Nojâțe de câine.

Când pe drum plecam: Țapii sbierau, Mâții se smiorau, Lupii urlau, Câinii lătrau, Cu smoală mă negreau, Toți de mine fugeau! Io plângeam, Mă văieram, Nime’n lume Nu m’auzea, Numai Sfânta Maică    Duminica, Cu Sfânta Maică    Maria, Din vâna cerului De’asupra soarelui. În toiag d’argint Se rezema, Pe mine’n brațe mă lua, În râul lui Iordan mă arunca, În lapte dulce mă scălda, Cu brâu roșu mă’ncingea, Cu stâlp de busuioc mă freca: Pe cap, Pe după cap, Să cad la toată lumea cu drag, La oamenii cei bătrâni Cu cinste și omenie, Și la juni cu dragoste mare. Și-mi punea în cap Un mac, Pe mânicele Stele mărunțele, Să se uite Toată lumea la ele. (1)

 

 

Citește mai mult... »

La moartea Regelui Ferdinand I

În vara anului 1927 întreaga Românie a fost cuprinsă  de o emoție puternică, pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile publicate în presa vremii:

 

Citește mai mult... »

Cum se sting cărbunii (vechi ritualuri magice)

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ne este dat” de spiritele cele rele. Românii credeau de asemenea că acest rău poate fi îndepărtat cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situații din cele mai diverse (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). 

 

“Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărți” - nota în 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Cu toate acestea, deși a trecut de la data publicării articolului mai mult de un secol, unele dintre vechile practici magice mai sunt prezente în lumea noastră. Stinsul cărbunilor este unul dintre obiceiurile cele mai întâlnite chiar și în vremurile de azi:

Citește mai mult... »

În glumă despre taxarea celibatarilor

Ezit dacă să public sau nu un articol despre o idee legislativă din România anului 1931. Cine știe, poate că vreunul dintre finanțiștii de azi îl citește și… trece la fapte. Mai ales că și astăzi "foamea" bugetului este mare. O să risc totuși! Nu sunt celibatar și introducerea unei eventuale taxe pe celibat nu mă va afecta. Nu pot totuși să nu menționez faptul că vremea comunismului o astfel de taxă s-a aplicat în România sau că impozite de acest gen sunt sau au fost legalizate, din câte știu, în Germania, Franța și Italia. Noi, românii de azi, am scăpat. Deocamdată!?  

 

Citește mai mult... »

Invitație la un “Bal-Musette” interbelic

Vă invit să petrecem câteva ore într-un "club din alte vremuri”. Vom merge împreună la o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” și nici de refrenele la modă cântate de celebrele jazz-banduri ale vremii – se întâlneau și dansau bucureștenii de rând în perioada interbelică. Pentru aceștia “duminica era ziua feerică a libertății, când își puteau întrebuința timpul numai după fantezia lor”. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de un reporter interbelic pe care îl vom numi și noi “Rex”, pentru că așa își semna articolele publicate în paginile revistei “Ilustrațiunea Română”:

 

Povestea unui bal interbelic

“- Dansați, domnișoară?

- Mersi.

Perechea începe să se învârtească în ritmul deochiat al unei armonici stridente, mânată diavolește de Costică Arapu, cel mai celebru armonist din Capitală. Cântă un fox-trot și perechile dansează un vals romantic amestecat cu o bătută autohtonă. Desigur ca aceasta nu se petrece nici la “Valadolid”, nici la „Bombonieră". 

Cum se fac cunoștințele...

 

Suntem în unul din cele mai renumite localuri populare, la “completul” unde dansează oltenii, găzarii, precupeții, servitoarele și fetele din cartierele învecinate. E o vastă baracă de scânduri, împodobită cu brad și foiță tricoloră. Lămpi electrice voalate de fumul gros al țigărilor luminează o mulțime de indivizi cari se sucesc pe loc, în timp ce, de pe un scaun din mijlocul localului, Costică Arapu nu obosește până dimineața cântând când din armonică, când din gură, când din ghitară. În jurul lui, fiecare dansează ce vrea și ce știe. Dintr'o singură privire, cuprinzi 20 de perechi cari dau din picioare, fiecare după fantezia sau știința ei în ale dansului. Se întâmplă uneori ca domnișoara să danseze într'un fel și cavalerul într'altul. Dar asta nu are nici o importanță în înghesuiala cea mare, unde niciodată nu știe cine te-a călcat pe bătătură.

Ca să intri în sala de dans trebuie să plătești 5 lei la intrare. Altă taxă nu se ia, nici consumații nu există. Când dansatorilor li se usucă gâtul din pricina prafului ridicat din podele, se reped până la cârciuma de peste drum, unde-și ung laringele cu o dușcă zdravănă de rachiu de izmă. Apoi, cu inima căptușită, vin să danseze mai cu foc. Cu cât crește numărul paharelor, cu atât crește și pasiunea dansului. Așa că, la o anumită ora, dansatorii se dedau la cele mai fantastice fantezii: umblă de-a bușilea, sar peste armonist, rămân prostiți în fața zidurilor de scândură sau se încaieră frumos, ca și cum ar dansa. Fără nici un gând rău, proaspeții veniți dansează între ei, bărbați cu bărbați, fete cu fete.

- Numai așa de “boală”, să se vadă cum știm noi să ne folosim picioarele.

După vreo oră, când oboseala picioarelor se ridică la cap ca o căldură binefăcătoare, relațiile dintre dansatori devin prietenești. Se petrece ca într’o  mare familie, în care sunt atât de multe rude, încât nu le poți cunoaște pe toate. Din “domnișoară” raporturile trec imediat la “Ileano”, ca să urmeze apoi un “Fă!” bărbătesc și o ciupitură măiestrită.

 

"Faimosul" Costică Arapu
încinge atmosfera

 

O fată timidă și chioară, deși a plătit intrarea, stă stingheră, rezemată de perete, ca să nu împiedice dansatorii. Ce-i drept, pe lângă că are un ochi cu albeață, mai are și gura strâmbă. Dar sub foița cu care și-a înroșit obrazul și buzele nu se cunoaște cât e de urâtă. Un taxator de la S.T.B. (notă: Societatea de Transport București), la fel de timid și el și fără pereche, o privește cu jind: cel puțin picioarele îi sunt întregi și are un bust cum nu au toate frumoasele de-aici. Cu toată timiditatea, S.T.B.-istul se apropie de fata proastă și chioară:

- Sunteți din București, domnișoară?

În contactul cu lumea din tramvaie, tânărul a învățat să vorbească așa cum se cuvine cu o domnișoară pe care nu o cunoști. De câte ori nu a fost el martor în tramvai la asemenea începuturi de idile, când domnul care a plătit biletul până la Obor coboară împreuna cu partenera întâmplător întâlnită, la Grădina Icoanei. Fata chioară, mândră că un tânăr cu uniforma atât de frumoasă îi adresase cuvântul, răspunse rușinată, privind cu ochiul sănătos spre picioarele ei strânse în pantofi cu șireturi:

- Nu, din Moldova!

- Aa! - se miră bucuros băiatul, deși știe că spune un neadevăr - Eu tot din Moldova sunt!

 

O idilă la bal

Idila se încheagă ușor. După câteva minute, chioara și setebistul dansează strâns, iar fata  își lasă romantic capul pe pieptul lui, pe care strălucește, pe o placă de metal, un număr impresionant. După dans, când rachiul devine un stimulent pentru țopăiala viitoare, perechea se întoarce exuberantă la “bal”, unde și ceilalți dansatori își ridicaseră entuziasmele la același diapazon.

 

În ringul de dans

 

Armonica lui Costică Arapu zicea acum o bătută autentică și năstrușnică, care furnica picioarele. Se ridicase praful ca un nor galben și dansatorii nu mai osteneau. Fiecare cânta ce-i trecea prin cap, de la “o mamă, dulce mamă”, până la “am un lemn și patru bețe". Petrecerea la “balul” din Calea Moșilor e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într'o învălmășeală cumplită. Femeile vor țipa ca la baie, pumnii se vor repezi în aer ca proiectilele, capetele vor suna lovite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală, ca muzica, ca rachiul, ca dansul.

 

În zori, un bătrân filosof mătură sala de dans de praf și de sânge. Clientela abia așteaptă seara, ca să reînceapă balul cotidian.”

Citește și: Carnaval: Excentricitățile Salomeei

Sursa: articolul “Bal-Musette bucureștean" - semnat “Rex” – publicat în  revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 22 ianuarie 1936

Citește mai mult... »