Povestea „piticului din Tăgul Moșilor”

Nu a fost vreun copil al Bucureștiului de altădată care să nu fi fost măcar o dată dus de mână prin Bâlciul Moșilor. Târgul se ținea în săptămâna de dinaintea Rusaliilor fiind inițial prilejuit de sărbătoarea pomenirii morților. A devenit în timp una din marile ocazii a lumii pestrițe bucureștene de a se distra, de a socializa și de a târgui. 

 

În Târgul de la Moși se adunau mai ales mahalagii și târgoveți - dar și burghezi - pentru a colinda vestitele „țuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită și „zăpăceală”. Aici copiii mâncau floricele și „își sglâmboiau ochi în toate părțile și nu se mai săturau privind la „Vasilache” sau la diferiți comedianți care se arătau la circuri cu „renume mondiale” și în special la panorama lui Braun "care avea toate minunățiile pământului”. Dar câte nu se găseau la Târgul Moșilor: "acadele, bigibigele, pandișpanele, gogoși, turtă dulce, „mizilic” (semințe de floarea soarelui sau de dovleac) și toate celelalte dulciuri de neuitat”.

Târgul Moșilor în anul 1930

Mai erau Călușeii, „acei căișori de lemn pe care încălecam cu ajutorul părinților și care erau „moartea noastră”; ne învârteam până când amețeam și tot nu ne săturam”. Mai erau scrânciobul, bărcile, aeroplanul, pocnitorile unde tinerii își încercau puterile „dând cu barosul de lemn, încercuit într-un fier, într’un fel de popic ce trimetea în sus, pe o șina metalică înaltă de 10-15 metri o verigă de fier care, dacă era isbită suficient de puternic, atingea partea de sus a șinei și producea explozie (pocnitură)”. Și mai erau berăriile care serveau mâncăruri și băuturi din cele mai alese și care își delectau clienții cu programele lor muzicale și cu dansurile cadânelor "ce-și săltau pântecele și sânii în ritmuri orientale". (citate și informații preluate din lucrarea: "Bucureștii de altă dată" publicată de George Potra în anul 1941).

Scrânciob în Bâlciul Moșilor

Citește mai mult... »

SPRÂNCENELE FEMEILE FRUMOASE

Motto:

De n’ar fi ochi şi sprâncene,

N’ar mai fi păcate grele.

Dar ochi și sprâncene sunt,

Și păcate pe pământ.

Ochii și sprâncenele,

Alea fac păcatele!

Datorită faptului că definesc trăsăturile feței, expresia și armonia întregii fizionomii, machiajul sprâncenelor a ocupat mereu un loc important în preocuparea femeilor pentru atingerea standardelor de frumusețe. Vă propun azi câteva episoade care ilustrează modul în care moda vremurilor a influențat forma și machiajul sprâncenelor:

 

Citește mai mult... »

O seară "La Nae" (în vizită la un "varieteu interbelic")

După periplul prin “Hollywood-ul” bucureștean, Ion Tik, ziaristul interbelic al revistei  “Ilustrațiunea Română”, ne invită azi la un spectacol de varieteu. Locația: o cârciumă în care conviețuiau într-o simbioză perfectă varieteul cu mirosul de mititei. Loc de petrecere al chefliilor bucureșteni, restaurantul “Varieteu familiar” era un local deschis și patronat de Nea Nae Florian pe Calea Griviței la nr. 347. Localul, o cârciumă lungă și îngustă, în care fleicile și mititeii perpeliți pe îndelete pe grătarul încins “gâdilau” nările pofticioase ale clienților. Într-o latură a localului era amenajată o scenă pe care se produceau “artistele”:

 

Petrecere cu artiste de varieteu la Simplon (1931)

“Una, cu glasul răgușit, trudindu-se din greu să ne cânte ceva din vocea stridentă de odinioară. Este o cântăreață titulară a localului. Cântă cu acompaniament de jazz "O donna Clara”. Cele două colege "obligate" să o aplaude, bat din palme plictisite. De altfel sunt singurele care aplaudă, pentru ai antrena și pe ceilalți “să încurajeze artista"... Dar clienții își văd de băutură, la mese, înfierbântați de vinul care se suie cu iuțeala fulgerului la cap...”

Citește mai mult... »

Joacă bine Moș Martine...

Motto:

Joacă bine Moș Martine,

Că-ți dau pâine cu măsline!

În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, satele românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care “jucau ursul” și care cutreierau ulițele. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul “București și bucureșteni de ieri și de azi”: 

 

 

“Pe vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De acolo și zicala: “S'a strâns lumea ca la urs''. Jocul consta din câteva mișcări ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.

 

Joacă bine Moș Martine...

Acest biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului, operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte.” (1)

 

Călcătura ursului
 "un remediu pentru durerile de șale"

 

Folcloristul Artur Gorovei relata și el despre modul în care – pe la începutul secolului trecut - sătenii din Ibănești, județul Tutova (județul Vaslui de azi) reacționau atunci când un ursar ajungea cu ursul lui în sat:

“Poporul de aici (Ibănești – Tutova), mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, ea’ți răspunde: ‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu are să ne meargă ghine.” 

Nu rare erau prilejurile în care prin târgurile sau prin satele românești puteai să vezi “spectacole” precum cel consemnat  de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 13 octombrie 1928: „O femeie cu basma s-a lungit pe trotuar, cu fața în jos. Ursarul îmboldește animalul, care se urcă pe spinarea femeii și începe să țopăie pe ea. Ce să fie acest spectacol inedit și care pare fără rost? Ei bine, o calcă ursul, „ca să-i treacă durerile de șale”; bizară superstiție, - sau poate că masajul pe care-l face ursul țopăind pe trupul bolnav își face efectul. Iar dacă te-ai speriat, obiceiul îți impune să cumperi „păr de urs”; țiganul va smulge din crupa ursului câteva fire de păr, „pentru sperietură”, și ți le va vinde cu un leu firul...”

Tot Artur Gorovei consemna și câteva dintre vechile credințe ale românilor referitoare la urs:  

Satul adunat la jocul ursului

 - “ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”.

- „când visezi urs înseamnă noroc”.

- “se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și apoi îi va trece durerea”. 

- “cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te afumi cu păr de urs”.(2)

Citește și: Europa văzută prin ochii unui ursar

Perioada interbelică a adus cu ea modernizarea societății românești. Odată cu această schimbare ursarii au devenit tot mai rari în peisajul satelor și al mahalalelor noastre. Scriitorul Felix Aderca surprindea această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

“Pe drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de parcă ar umbla numai pe covoare. 

Ursul joacă "prin zvonuri de tobe"

Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate, invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului, se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria lor, ursul ține la țiganul care-l bate și țiganul dă de mâncare ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.

Ursarul și ursul lui

Nu s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului: Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!... Căci poate nu e departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem, de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia”. (3)

Cu toate acestea rămânea nostalgia vremurilor trecute, pe care Radu Gyr o transpunea în versuri:

Tot mai rar prin mahalale desfundate

Primăvara, trec țigani ursari,

Cu obrajii arși de zări înveninate

Cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri

Urșii mohorâți și pădureți.

Parcă duc pădurile în lanțuri,

Parcă duc mormane de tristeți…”(4)

Surse:

(1) Victor Bilciurescu – “București și bucureșteni de ieri și de azi” – Editura “Universul” – 1945

(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” – 1915

(3) Felix Aderca – articolul “Ursul și prietenii lui” – publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”

(4) Radu Gyr – “Țiganii ursari” – publicată în numărul din 17 iunie 1939 al revistei “Universul Literar”

Citește mai mult... »

Superstiţii şi prejudecăţi (de ieri și de azi)

Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi "credem în semne” care ne influențează viața sau care ne prevestesc viitorul. Suntem superstițioși – dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiții, culese de eminentul folclorist Artur Gorovei la începutul secolului trecut și publicate în volumul “Credințe și superstiții ale poporului român” – apărut în anul 1915 (răsfoit din colecția digitală a Bibliotecii Digitale a Bucureștilor):

Dacă găsești un ac, e semn de ceartă.

Dacă găsești un ac cu urechi, îți va naște femeia o fată; dacă acul găsit e fără urechi, nevasta îți va naște un băiat.

Exista credința că dacă visează un om tânăr albine zburând îi va merge foarte bine; dar dacă un om bătrân visează albine zburând, îi va arde casa.

Alunițele sunt semn de mare noroc și de aceea, dacă tai părul de pe ele, îți pierzi norocul.

Copilul mic să nu se pupe pe șezut, pentru că atunci când se va face mare va întoarce dosul celui care l-a pupat.

Fetelor care se spală cu apă în care s’a spălat limba unui clopot le va merge vestea departe cum merge sunetul clopotului și vor fi la fel de curate ca și clopotul.

Copiii să nu se scalde cu apă rămasă din ziua cealaltă, fiindcă nu vor mai crește.

Apa de la întâlnitură (de la confluența pâraielor) e bună de scăldat, ca să nu se lipească de cel scăldat boli și farmece.

Ce ghinion Nene Iancule, felinarul e ocupat!
("Furnica" - 1 septembrie 1911)

Dacă visează cineva că se scaldă într-o apă curată, atunci va fi sănătos și cu voie bună; dacă însă visează apă tulbure, se va îmbolnăvi.

Să nu vinzi lucruri care le-ai căpătat de pomană căci îți va merge rău.

Femeia însărcinată să nu mănânce aripi de păsări căci copilul care se va naște nu va sta înfășat (va da mereu din mâini și din picioare).

Dacă îți iese în cale un preot e semn rău; dacă nu vrei să îți meargă rău, azvârle după el cu paie sau cu fân.

Dacă te întâlnești dimineața cu o babă, toată ziua îți va merge rău.

Pe cine-l apucă soarele în prima zi dintr-o lună în pat, nu va face avere.

Dacă te mănâncă palma stângă, o sa primești bani; dacă te mănâncă palma dreaptă, dai bani.

Lunea nu e bine să dai bani, fiindcă vei da bani toată săptămâna. Dacă primești bani luni e semn bun.

Ca să ai întotdeauna bani în casă e bine să bați un cui în pragul casei.

Ca să fii bănos, spală-te cu apă de pe bani la cele trei sărbători mari: Crăciun, Paște și Rusalii.

Când e lună plină, să îi arăți bani dacă vrei să ai bani toată luna.

Ți-a ieșit coșaru-n drum
Și-o să ai ce vrei de acum
Griji, nevoi, necaz. durere
Se vor duce ca un fum!

Cine visează bani mărunți, va fi bârfit de cineva.

Dacă te visezi cu barbă și cu mustăți, vei primi oaspeți.

Dacă îți transpiră palmele, vei lua bătaie.

Dacă bei alcool cu mâna stângă – te îmbeți.

Copii care nu sunt botezați și plâng mult se cer botezați; copii care plâng mult în timpul săvârșirii tainei botezului, vor trăi mult.

Dacă îți intră o broască în casă e semn că cineva ți-a trimis farmece sau ți-a făcut vrăji.

Pruncii alăptați de mame despletite fac bube la gură.

Când varsă cineva cafea din greșeală, în ziua aceea va câștiga ceva.

Când pleacă cineva la drum lung, presară-i înainte făină pe prag ca să-i meargă bine.

Să nu te îmbraci cu cămașa pe dos ca să nu te urască nevasta. Să nu porți cămașa pe dos fiindcă ți se întoarce norocul în rău.

Dacă din întâmplare iei cămașa pe dos, se va înrăutății vremea.

Mamele să nu întoarcă cămășile copiilor pe dos, pentru că se vor speria rău noaptea.

Femeia să poarte cămașa pe dos dacă vrea să înțarce copiii.

Fata care spală cămăși și se udă pe veșminte se va mărita cu un bărbat bețiv.

 

Coșar - 1930

Dacă visezi câini ai dușmani mulți.

Dacă te mușcă un câine să nu-l omori fiindcă nu se va vindeca rana.

Dacă va plesni capacul de pe oală, să știi că vei primi o veste mare.

Nu mânca având cartea deschisă ca să nu uiți ce ai învățat.

Când tai castravetele, să tai vârful din partea în care a fost floarea și să-l pui pe fruntea unui copil: nu îl va durea niciodată capul.

Când tai ceva cu foarfecele și le uiți deschise – e semn de ceartă în casă.

Dacă femeile poartă cercei schimbați (unul de la o pereche și unul de la altă pereche) își va schimba și bărbatul.

Dacă strănuți de trei ori la rând e semn de mare chef…

 

Citește aici: Românii și ceasul cel rău

Citește mai mult... »

Instantanee ale unui carnaval interbelic

Cea mai așteptată perioadă a anului din viața românilor de ieri era, probabil, perioada Carnavalului. Carnavalul românesc începea „odată cu Crăciunul dar nu se încheia decât în seara celei de-a doua Duminici a Lăsatului-de-sec, când se punea capăt nunților, balurilor și oricăror petreceri ce erau oprite în timpul Postului mare” (cf. lucrării „Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944).

 

 

În perioada Carnavalului se organizau numeroase baluri și serate, la curtea regală sau în casele „high-life-ului” bucureștean. La aceste evenimente, renumite pentru belșugul, luxul și eleganța afișată, se intra numai pe baza unei invitații speciale. Tot în această perioadă se organizau, pentru oamenii de rând, numeroase baluri publice (în sala Bossel, sala Orfeu, sala lui Schlatter (din grădina de la poarta dinspre miazănoapte a Cișmigiului) sau la Slătineanu.

Mască de carnaval

Vă invit să dăm împreună o raită nocturnă pe la câteva dintre balurile “mascate și costumate” organizate în perioada Carnavalului în anul 1932. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de vechiul nostru prieten, reporterul Ion Tik al revistei “Ilustrațiunea Română”. Ne vom strecura așadar printre conții, marchizele, toreadorii sau țigăncile de la intrare, bucureșteni mascați care se înghesuiau să intre la balul organizat de o societate de binefacere. Garderobierul atoateștiutor ne va zâmbi complice. În sala supraîncălzită tinerii dansează cu patimă. Măști curioase se amuză încercând să ghicească cine se ascunde în spatele vreunui “Pierrot” sau al “Doamnei de Pompadour”. Ne scoatem aparatul de fotografiat și carnețelul de notițe și începem să culegem primele instantanee:

Citește mai mult... »

Ion Iancovescu – regele de altă dată al comediei

Ion Iancovescu (n. 1889 – d. 1966) a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai străluciți actori ai scenei românești din prima jumătate a secolului trecut. De-a lungul unei cariere artistice care s-a desfășurat pe parcursul a cinci decenii, Ion Iancovescu a strâns mai mult de 18.000 de apariții pe scenă. Iată cum îl caracteriza F. O. Fosian pe marele actor în volumul de memorialistică “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”: “Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele”.

Stânga: articol din "Le Figaro" - 6 februarie 1937
Dreapta: Ion Iancovescu în "Realitatea Ilustrată"- 1931

 

Citește mai mult... »