În articolul
anterior pe teme culinare m-am rezumat la rețete de deserturi. Astăzi vă voi împărtăși
și câteva rețete de mâncăruri, "culese" de prin revistele dedicate doamnelor publicate prin anii 1908 și 1909. Dacă
articolul precedent era „asezonat” cu modele de rochii prezentate în revistele de modă ale vremii, voi “pigmenta” articolul de azi cu fotografii de epocă în care "personaje principale" sunt pălăriile (din păcate – azi un accesoriu aproape dispărut din arsenalul feminin
cotidian). Pentru început, rețetele - apetisante, dar nu foarte
dietetice - împărtășite cititorilor revistei „Moda Nouă Ilustrată” de la începutul secolului al XX-lea de „BUCĂTARUL” (pentru savoare, am păstrat formulările originale):
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Urmărește pe Twitter:
Urmărește pe Facebook:
Pagini:
Citește și:
-
Claca a fost î ntotdeauna una dintre formele cele mai populare de î ntrajutorare din lumea satului românesc. Î n vremea cositului, a pră...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
Contact:
Politica privind datele cu caracter personal:
Recomandări:
-
Claca a fost î ntotdeauna una dintre formele cele mai populare de î ntrajutorare din lumea satului românesc. Î n vremea cositului, a pră...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
Constantin Dumbravă – 14 luni printre ghețurile polare
O știre publicată de ziarul orădean “Vestitorul”, în numărul din 15 martie – 1 aprilie 1929, menționa: “Un tânăr explorator român, dl. Constantin Dumbravă, a atras asupra sa atențiunea oamenilor de știință din America. Dl. C. Dumbravă a petrecut patrusprezece luni în apropierea Polului Nord studiind curenții anti-ciclonului de nord și explorând împrejurimile Groenlandei.
La 10 martie a ținut în Chicago două conferințe însoțite de rularea filmului luat de explorator în Groenlanda. Iată ce scrie ziarul America despre experiențele meteorologice făcute de acest explorator român: ‹‹Dacă plecarea expediției d-lui Dumbravă n’a fost trâmbițată lumii de presă, nu putem spune că și reîntoarcerea ei a întâmpinat aceiași răceală. Când scriu aceste rânduri am în fața mea mai multe tăieturi din ziarele americane, între care și o pagină întreagă din pretențiosul ziar The Philadelphia Inquirer din 24 feb. În această pagină se povestește pe larg prin câte greutăți și primejdii au trecut cei din expediția d-lui Dumbravă și ce rezultate a avut, după patrusprezece luni această expediție. Datele culese sunt de un neprețuit folos cunoștințelor meteorologice.›› (...).”
Puțini sunt românii care știu că unul dintre cei mai importanți exploratori ai calotei glaciare de nord a fost un român. Constantin Dumbravă s-a născut în 13 aprilie 1898 la Buhuși și a fost fiul unor oameni modești din micul târg moldovean: tatăl era factor poștal iar mama lucrătoare la C.F.R. Viitorul explorator a terminat școala primară la Buhuși, a urmat liceul la Botoșani și a absolvit studiile superioare în Franța și în Belgia. După căsătoria cu americanca Estelle Heigs s-a stabilit la New York. De acolo a organizat și a realizat nu mai puțin de trei incursiuni în zonele polare. Povestea importantelor expediții organizate de marele explorator român era prezentată pe larg în perioada interbelică în presa de pe întreg mapamondul. Revista “Realitatea ilustrată” nu putea să rămână insensibilă, așa că publicat în numărul din 16 noiembrie 1929 un amplu interviu - acordat reporterului M. Doru - de naturalistul, glaceologul și meteorologul român:
Astă sară-i clacă-n sat…
Claca
a fost întotdeauna
una dintre formele cele mai populare de întrajutorare din
lumea satului românesc. În vremea cositului,
a prășitului sau a seceratului, pentru deșfăcatul porumbului sau pentru torsul
lânii, pentru făcutul vălătucilor, când își ridicau sau acopereau
casele, românii apelau la ajutorul consătenilor organizând câte o “claca
plină de veselie și aducătoare de spor cu cheltuială puțină”. Clăcile erau întotdeauna
și un prilej de veselie, fie că cel care chema în clacă tocmea sau nu lăutari:
“La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de desfăcat
(porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era
găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea fetele veneau însoțite
de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină
gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care
năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer.”
(1)
Claca nu era doar însă doar un prilej pentru a petrece. Era
în primul rând o sărbătoare a muncii făcute în comun, într-o atmosferă de voie
bună. Pentru că “lumea
adunată muncește cu mai mult spor și mai repede în gluma spumoasă a flăcăilor
ațâțați de râsetele fetelor, în snoavele povestite cu zâmbet de unchiaș hârșit
ascuns pe sub mustăți stufoase și cărunte de cei vârstnici, în cântecele de dor
și de dragoste ale fetelor, care răscolesc și înfioară pe cei tineri, în glasul
viorilor, când sunt țigani lăutari.” (2)
Vă invit acum să însoțim o mai veche cunoștință, pe Lory Panaitescu-Zătreni – redactor al revistei “Realitatea
Ilustrată”
în
anul 1937 – în curtea Măriei a lui Pătru al Babei, printre grămezile de păpușoi
înalte “de două ori cât omul”, în așteptarea clăcașilor:
“Pe
măsură ce lumina zilei se stinge în pânza înserării, pe latul drumului și pe
cărările înguste, oameni, femei, fete și copii suie dealul pe întrecute. Întâi
vin cei de mai departe, căci au plecat din vreme și s'au pregătit mai dinainte.
Vecinii mai robotesc încă, se spală, mănâncă, strâng vitele și trag cu ochiul
peste uluci din când în când.
-
Ce faci țață Lino, nu vii!?...
-
Viu, viuu!... răspunde femeia dinapoia gardului. Da să astâmpăr vițelu' ăsta,
fir'ar al drăstului!... Ptrru! Ptrru!... Nei! Net!... Cu-ti!... Cuti!...
Cu-tii!... Goian, fir'ai...
Flăcăii
încă nu s'au arătat. Sunt toți jos, la podul de pe Ududoiu, pe unde trece lumea
și nu lasă fetele să-și vadă de cale, până ce nu plătesc vama, cu o glumă, cu o
harță pentru o sărutare, că ajung sus gâfâind și roșii ca măcieșii sălbatici.
-
Din vreme o luarăți, maică, zice o bătrânică.
-
Nu făcurăm nimica, țață Smaranda, se apără una.
Și
toate's cu ochii devale, furnicate de plăcerea așteptării. Când s'a așezat
noaptea bine și bătătura e plină de suflete, s'a rânduit fiecare după pofta
inimii și plăcerea tovărășiei. La mijloc s'a ațâțat un foc zdravăn de crengi,
care pocnește și pârâie și taie negrul nopții, cu o pălălaie cât prunul de
mare, numai limbi roșii, cu vine vineții și sfârcuri galbene, din care se
desprind ochi de lumină ce se închid într'o clipire de viață scurtă. Și e mai
mare minunea să vezi cum s'a făcut așezarea, în așa fel încât focul nu
luminează decât bărbi țepoase ori mustăți dese ca beteala păpușoiului, ori basmale
negre, trase peste frunți încrețite de ani și de griji, dar în nici un fel vreo
față smeadă de flăcău sau vreun bariș albastru, alb ori galben. Tinerețea s'a proptit
în mușchiul nopții, ca bureții în umezeală. Numai gura i se aude. Când începe a
cânta Gena Radului pare că suspină isvorul de la poalele colinii mari…
Foaie verde
matostat
lonică plecași din
sat
Noaptea când ieșise
luna
Și când eu dormeam,
nebuna.
Of!... cum mă
lăsași tu friptă
Amărâtă și învinsă
Singură și
neajutată
Nici nevastă și
nici fată!
Glasul
subțirel care se vaită întins și suspinat, se face odată tare și-i pătrunde în
inimă pe toți:
Pentru ce făcuși
acum
Ionică, să mori pe
drum.
Să te plimbi în
București
Numa'n cântece
popești,
Tămâiat și'nțepenit
Cu inelul meu gătit!...
-
Aoleu, Geno, m'ai dat dracului! - strigă Pătru al Babei mulțumit. Vin la neica
să te pupe.
-
Ci mai stai nene, că nu ți s'o fi făcut foame deacuma...
Din
colțul focului, unde-a tras iar, ca să prăjească porumb, Moș Geantă prinde a
cârâi una de pe vremea lui:
Doamne, fă-mi Tu
mie dar
Niște țoale de
jandar,
Să umblu pe drum
stăpân
Să iau fetele de
sân!...
Din
toate părțile se înfiripă crâmpeie de cântece, strigăte de la vreun flăcău
gureș și iute, lălăite de vre-un moșneag colțos încă și în anii de dăruială, împletite
de una ori mai multe fete. Încep ghicitorile și snoavele.
-
Mă!... Care știe, mă?... Ce e lucru' dracului și stă'n capu'satului?...
-
O fi baba mea, mârâie Moș Geată.
Dar
bătrâna l’a auzit și începe a-l “mitocosi"
de se strică oamenii de râs.
-
Fir-ai al dracului de moșneag, că nu vrei să pui clanța la ticăloasa aia de
gură, pe care ai vărsat o Dunăre de țuică... Nu's eu bețivule, crâșma e... aia
de ți-a mâncat vitele și pământul!... Of, Doamne...
Dar
în timpul acesta mâinile n'au stat. Păpușoiul e jumulit și drugile cu boabe galbene,
ca picăturile de miere, se rostogolesc fără încetare în grămezi: atâtea mâini
ce se frământă fără preget, nu e puțin lucru. Înălțimile de păpușoi necurățat se
mistuie văzând cu ochii. Din când în când se mai oprește lumea, ca cei de-ai
casei să descotorosească locul de foi și de coceni. În răstimpul acesta, tinerețea
bate o săltată zdravănă și sucește niște roți de horă îndesată și aprigă. De se
află lăutari să cânte e bine de tot; de sunt lipsă însă, se găsește cine să
cânte. Și-apoi voie bună să fie...
-
Lasă-mă Doamne să joc/ Până oi muri pe foc! - strigă un flăcău.
-
Joacă tu în bătătură/ Eu joc cu muierea'n șură! - răspunde altul.
-
Măi, claca fără de jucat/ E ca mortul nespălat/ Pe la noi nu s'a aflat!... - încheie
al treilea.
O
fată sprințară și “duhoasă" strigă și ea
odată, în hohotele de râs ale tuturor:
-
Păi!... Flăcăi!... Gura vă merge/ Da' picerele's betege./ Decât să'nvârtiți
betegii/ Fetelor jucați moșnegii...
După
joc, Pătru al Babei trece cu o oală de țuică din om în om. Apoi cu alta și iar
cu alta, că e lume multă. Pe răcoarea nopții după joc, țuica încălzește și
răcorește și iar încălzește. Curățatul începe cu mai multă iuțeală și glumele
sar de pretutindeni, ca scânteile din foc. Se aud numai hohote de râs și
țipetele fetelor, îmboldite de vreun flăcău, strunit de gura de țuică și plin
de curaj pe întuneric.
Înainte
ca ziua să fi făcut ochi, porumbul a fost curățat și lumea începe să plece în
pâlcuri vesele și inimoase. Satul și-a făcut datoria și e sigur că cel ajutat și-o
va face la rândul lui. Pătru al Babei rămâne să-și orânduiască fișicurile
aurii. A cheltuit o vadră de țuică pentru obraz. Dar banul, banul lui puțin, nu
l-a scos din nodul făcut la cămașa muierii...” (2)
Surse:
(1) Tudor Pamfile – „Agricultura
la români – studiu etnografic” – Editura Librăriile Socec&Comp –
1913
(2) Lory Panaitescu-Zătreni – articolul “Vorbe de clacă”
– publicat în
revista “Realitatea
Ilustrată”
– numărul
din 28 iulie 1937
Din Bucureștii dispăruți: Palatul Sturdza
În
perioada interbelică, cele mai importante clădiri din Piața Victoriei, “socotită
mai mult început de Șosea decât sfârșit de Calea Victoriei”, erau Palatul
Funcționarilor Publici, Palatul Ministerul de Externe (găzduit de fosta
casă-palat a prințului Grigore Sturdza, cunoscut mai mult datorită poreclei
sale: “Beizadea-Vițel”) și Muzeul Zoologic (astăzi „Muzeul Național de Istorie
Naturală Grigore Antipa”).
Palatul Ministerului de Externe – cunoscut de
bucureșteni și sub numele de “Palatul Sturdza de la Capul podului”- a
fost construit de prințul Grigore M. Sturdza
între anii 1897 și 1901 și a stârnit încă de la început senzație “atât prin
dimensiunile lui cât și prin exteriorul ce-i drept cam încărcat, dar care
resfrângea ceva din originalitatea proprietarului”. (1)
Furturi celebre: „Cloșca cu puii de aur”
Tezaurul
de la Pietroasa - cunoscut și sub numele de „Cloșca cu puii de aur” – este
considerat ca fiind una dintre cele mai prețioase comori pe care antichitatea a
lăsat-o moștenire omenirii. Istoria tezaurului a fost una însoțită de mistere
neelucidate complet nici până azi: morți suspecte, furturi, incendii, înstrăinări.
Frumusețile Trascăului (de ieri și azi)
Mărturisesc
că, până acum, cuvântul trascău nu mă ducea cu gândul decât la Munții
Trascăului - o importantă grupă montană a Munților Apuseni - sau la celebrul
rachiu de fructe. Am aflat însă că Trascău (azi Rimetea) este și numele unui vechi sat din
Transilvania, din județul Alba, considerat de reporterii de la mondonews.ro ca fiind unul dintre
cele mai frumoase sate din România. Interesant este că în anul 1933 un
reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” - L. u. Molnar – era și el
impresionat de frumusețea localității situate în nordul Depresiunii Trascăului.
Mai mult, imaginile care însoțeau articolul publicat
în numărul din 7 decembrie 1933 al revistei interbelice îmi permit să fac un
colaj – “de ieri și de azi” – fotografic.
Trascăul de altădată
Să îl însoțim așadar pe reporterul
interbelic în vizita sa prin Trascău (denumire utilizată până în anii '60;
localitatea poartă azi numele de Rimetea):
“Un
drum greu, pe o șosea plină de
gropi, într’un autobuz care face cursa de la Cluj la Turda; și
totuși un drum pe care niciodată nu-l poți regreta; dacă n'ar fi decât minunata
vale a Arieșului și încă plimbarea nu ar fi fost făcută de prisos; ajungând
însă apoi la Trascău, simți adevărata plăcere: melodiile vesele ale poporului
care locuiește acolo se prelungesc din munte în munte, contribuind la
pitorescul fermecător al tabloului.
Este
Duminecă. Clopotele bisericilor sună toate, în vreme ce poporul merge gătit la
rugăciune. Căruța de țărani, care înlocuiește în momentul de față autobuzul, merge
lin, de astă dată pe un drum admirabil. Cerul este albastru, fiind pictat
ici-colo de un norișor alb.
La fiecare cotitură ai o surpriză nouă; totuși la
un moment dat, atenția se concentrează asupra unei stânci de o formă bizară,
care-ți face în primul moment impresia unui monstru marin. Stânca datează din
timpuri străvechi, fiind utilizată chiar de Romani ca punct de observație. La fiecare
pas, forma pietrei se schimbă. Despicăturile încep să iasă la iveală și
întregul complex se deslușește abia acum.
Biserica din Trascău - în 1933 și azi |
Primele
case apar alături de plopii tremurători. Un stil de clădiri cu totul aparte,
dând impresia peste tot de mulțumire și de înțelegere generală. În mijlocul
satului se găsește biserica al cărei turn uriaș în patru colțuri are săpat în
el anul 1829. Poporul iese tocmai din biserici. Se remarcă la tot locul o
veselie exuberantă. Are oare curcubeul atâtea culori?
Bărbații poartă, aruncată
numai pe un umăr, o haină scurtă numită “Karzagany", călcând
mândrii și siguri de ei. Femeile, fetele și copiii râd mereu, fiind înveșmântați cu porturi de toate culorile. Cu toții dispar apoi în casele albe și frumoase.
Acesta
este poporul din Trascău. Originea lui trebuie căutată prin anii 1141-1161,
când Geysa II s'a stabilit acolo cu poporul lui; de asemenea minerii bavarezi
s'au stabilit în acele regiuni sub
contele de Stiria. Din această amestecătură de Bavarezi și Stirieni a chemat
regele maghiarilor Geysa II minerii la Trascău, dându-le privilegii speciale. Satul
și documentele au fost arse cu prilejul invaziilor, pentru a fi apoi pus la loc
sub domnia lui Endre III în anul 1291 cu aceleași privilegii. Ei nu plăteau
impozite și nu erau obligați la serviciul militar. Trascăul era considerat “Libera
villa".
Partea
germanică a strămoșilor a lăsat încă și astăzi nume de familie
ca Ekhardt, Gendel, Anger, Faber, Griwald și Gabel. Locuitorii Trascăului nu se
mai ocupă azi cu lucrul minelor de fier. În case domnește totuși belșugul.
La picioarele
stâncii “Szekelyko" ei exploatează pământul
și acest lucru le rentează foarte bine. Nimeni nu vorbește nemțește aci. Cu
toate că întâlnești de multe ori figuri blonde - adevărate tipuri germane - nu
auzi vorbindu-se decât românește și ungurește. Ei țin totuși la portul lor
vechi din mătase grea și colorată, cu toate că acestea costă foarte scump.”
Surse:
-
articolul “Poporul din Trascău” - text și fotografii
de L. u. MOLNAR – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 decembrie 1933
-
articolul “Rimetea,
un loc unic în lume, cu case
albe, ferestre verzi și o istorie
impresionantă” – semnat Maria Enache – publicat pe mondonews.ro
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Caută pe blog:
Cele mai citite articole:
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Barbu Lăutaru (pe numele adevărat Vasile Barbu, n.~1780 - d. 18 august 1858) a fost un celebru cântăreț și cobzar din Moldova și star...
-
" Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decăder...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Un loc aparte în istoria Bucureștiului îl au casele și grădinile de pe Podul Mogoșoaiei – Calea Victoriei de azi - care au aparținut lu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Revista “ Realitatea Ilustrat ă ” lansa în numărul său din 15 iunie 1933 o invitație cititorilor săi : aceea de a participa la alcătuirea...