„Cum ați câștigat primul ban? Și ce întrebuințare i-ați dat?” – Aceasta a fost întrebarea pe care redacția popularei reviste Ilustrațiunea Română a adresat-o, în primăvara anului 1930, celor mai mari nume ale teatrului românesc.
Răspunsurile lor sunt mai mult decât simple amintiri; sunt ferestre deschise către începuturile boeme, uneori dificile, alteori pline de umor, ale unor artiști care au definit epoca de aur a scenei noastre. Iată ce povesteau aceștia în numărul din 20 martie 1930:
Alexandru Mihalescu (Al. Mihalescu, Alexandre Mihalesco, n. 1883, București - d. 1974, Paris), actorul „cu o mie de fețe”, după cum a fost caracterizat de regizorul Ion Cantacuzino, a ales vocația artistică în detrimentul dreptului, absolvind Conservatorul de Muzică și Declamație din București. Debutul său oficial a avut loc în 1905 la Teatrul Național, fiind susținut de mari maeștri ai vremii, precum Constantin I. Nottara și Alexandru Davila. (1)
Ne continuăm călătoria în lumea teatrului românesc interbelic. Articolul de azi e dedicat unei alte mari actrițe din perioada interbelică, Marioara Zimniceanu, despre care ziaristul Nicolae Carandino scria că:
„...avea suficientă culoare în joc ca să marcheze un rol pentru o jumătate de secol. Cine a văzut-o în Femeia și paiața, în Patima Roșie, în Madame Sans-Gêne nu o poate uita și anevoie își mai poate închipui alte actrițe în aceleași personaje.“
Am încercat în articolele anterioare să devoalez pentru voi câteva dintre destinele marilor actori de odinioară (Maria Ciucurescu, Sorana Țopa, Agepsina Macri-Eftimiu, Leny Caler sau Nora Piacentini), de dansatori (Lizica Codreanu) sau ale unor voci celebre din vremurile trecute (Florica Florescu, Gheorghe Ionescu-Gion sau Titi Botez).
Mă întorc în lumea teatrului de la începutul secolului XX ca să vă povestesc despre un mare actor – poate cel mai mare actor român de comedie al secolului trecut: Petre Liciu.
 |
| Alice Cocea |
 |
| Bob Curwood - un actor român la Hollywood |
Lilly Carandino s-a născut la Brăila în 28 februarie 1909. A absolvit în anul 1928 cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din București (unde a studiat în clasa maestrului Nicolae Soreanu).
A debutat pe scena Teatrului Național din București imediat după absolvirea conservatorului, în anul 1928, în piesa Lorenzaccio de Alfred de Musset.
Marioara Voiculescu a fost, fără îndoială, una dintre cele mai importante actrițe din România care au dominat scena teatrului românesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. Personalitate fascinantă și voce de referință în istoria teatrului, artista a impresionat de-a lungul carierei prin roluri dramatice memorabile și o prezență scenică de excepție.
 |
| Maria Voiculescu în trei roluri memorabile |
În lucrarea sa dedicată marilor figuri ale scenei, criticul F. O. Fosian o caracteriza astfel pe celebra tragediană a teatrului românesc:
“Actriță?... Mai puțin decât oricare alta, prin oroarea ei de publicitate, de podoabe, de cancanuri… Dar cu atât mai autentică artistă – prin pasiunea de a-și împlini un cât mai complet destin de femeie, pe scenă ca și în viață. Nu e veți întâlni hoinărind prin baruri, în partide de vagabondaj nocturn. Nu o veți surprinde nici în roluri de personagii anormale, cu pupilele înnoptate de cine știe ce nebulos extaz...
Numele acestei iubite artiste din perioada interbelică este astăzi înscris, pe nedrept, pe lista tristă a valorilor aproape uitate din istoria culturală românească.
Portretul ei vibrant, schițat de criticul F. O. Fosian în volumul de colecție „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, ne demonstrează însă magnetismul extraordinar pe care îl avea asupra epocii:
Puțini dintre iubitorii de filme din perioada interbelică bănuiau că fascinanta Jany Holt, o prezență magnetică pe ecranele și scenele pariziene, purta în vene sânge românesc. Primele rânduri ale unei cronici publicate de ziarul „Cuvântul”, la rubrica „Cinematograf”, în numărul din 27 februarie 1938, consemnau cu surprindere:
„Puțini spectatori știu că Jany Holt e româncă. Nu e nici prima, nici ultima româncă la Paris. După toate indiciile Jany Holt are talent. Mai mult chiar decât Elvira Popescu, Alice Cocea și celelalte compatrioate cu numele scris în caractere groase pe afișele publicitare.”
.jpg "Jany Holt") |
| Jany Holt - pe marile ecrane |
Analiza jurnalistului de atunci s-a dovedit a fi profetică. Dincolo de strălucirea succesului parizian, simpla adăugare a consoanei „H” la numele de familie „Olt” nu a reușit să estompeze originile actriței. În spatele pseudonimului Jany Holt se ascundea, de fapt, Ecaterina Ruxandra Vlădescu Olt, o artistă care a păstrat o legătură discretă, dar indisolubilă, cu țara sa natală.
“Era copil încă în momentul în care părinții au dus-o într-o zi la marele Constantin Tănase, rugându-l să le spună dacă fata lor are sau nu talent... Actorul s-a uitat adânc în ochii copilei speriate. Fără prea multe ocolișuri, le-a spus: „Se vede cât de colo că are talent! E mai bine însă să învețe o meserie serioasă, de pildă avocatura, ca d-ta!...” (cf. articolului “Mari actori: Jany Holt” – semnat de George Cuibuș – publicat în revista “Ateneu” – numărul din 20 aprilie 1967)
Articolul “Jany Holt – Telle qu'elle est”, publicat în numărul din 21 octombrie 1947 al ziarului francez “La Presse”, rezuma cariera actriței până în acel moment:
“EKATERINA ALEXANDRA VLADESCO-OLT, mai cunoscută acum ca Jany Holt, este, după cum sugerează și numele, de origine română. Născută la București în 1912 (?), ea și-a trăit totuși cea mai mare parte a copilăriei la Nisa. Provenind dintr-o familie de diplomați, a călătorit frecvent. La șapte ani, când a fost prezentată la Tribunal, s-a înclinat atât de jos în fața Reginei Maria a României, încât aproape că și-a pierdut echilibrul.
Viitoarea Jany Holt a ajuns la Paris, pe strada Notre-Dame-des-Champs, la mănăstirea Notre-Dame-des-Sion - unde, puțin mai târziu, urma să intre și Micheline Presle. După ce și-a promovat cu succes bacalaureatul, Jany a intrat la L'École des hautes études commerciales. Acolo a studiat fără prea multă tragere de inimă și numai pentru a satisface dorința familiei sale. Un singur lucru o interesa cu adevărat: teatrul. Jany cu siguranță nu avea prea multă experiență pe scenă. Nu luase nicio lecție de artă dramatică și jucase până atunci pur și simplu doar în câteva scene nesemnificative precum cele reprezentate în școlile internat... A devenit, totuși, suficient de îndrăzneață încât să meargă la o audiție la Théâtre de la Porte-Saint-Martin și să se angajeze ca „doublure” a unuia dintre actori.
 |
| Jany Holt pe afișele interbelice |
Dar asta nu a dus-o prea departe... Aflându-se la Viena în 1935, Jany l-a vizitat pe binecunoscutul Brückner, aflat și el acolo. Pur și simplu a declarat acestuia că este gata să se sinucidă dacă nu o pune să facă teatru... Brückner trebuie să o fi luat în serios, pentru că i-a recomandat-o regizorului Georges Pitoëff, care a acceptat să joace în rolul unei micuțe cleptomane într-una dintre piesele sale, “La Créature” (1935). În anul următor, Jany a jucat în „Les Innocentes” (1936), apoi, la Théâtre de l'Œuvre în „Les Indifférents” (1937). Ce-i drept, știa foarte bine că îi lipsea pregătirea clasică a actriței, dar pe de altă parte a înțeles avantajul de a fi pe scenă, în fața publicului real.
Curând, Jany a trebuit să înceapă o nouă ucenicie: cea dintr-un studio de film, pentru că, remarcată pe scenă de Abel Gance, acesta a angajat-o pentru un rol important în “Un grand amour de Beethoven” (1936), rol pe care l-a jucat avându-l alături pe Harry Baur în rolul celebrului muzician. Au urmat “Le Golem” (1936), la Praga, sub conducerea lui Julien Duvivier; “Le Domino vert” (1935), la Berlin, cu Henri Decoin ca regizor; “Les Bas-fonds” (1936), la Paris, cu Loius Jouvet și Jean Gabin ca parteneri, un film de Jean Renoir. Ar fi fost greu să își înceapă cariera pe marele ecran sub auspicii mai bune."
Articolul continuă menționând mai multe amănunte interesante din biografia acrtiței:
"Personalitatea atât de marcată și atât de drăguță a lui Jane Holt s-a dezvoltat puțin câte puțin și este acum în deplina posesie a facultăților ei, astfel că o vedem apoi în mai multe filme, comerciale fără îndoială, dar nu la fel de reușite. Acestea au fost: “Courrier Sud” (1937), „Troïka sur la piste blanche” (1937), „L’Alibi” (1937), „La Tragédie imperial” (1938), „La Piste du sud” (1938) și „La Maison du Maltais” (1938).
 |
| Jany Holt în presa franceză ("Le Populaire" - numărul din 24 aprilie 1936 - stânga; "Les Ondes" - numărul din 20 septembrie 1942 - centru; "Comœdia" - numărul din 22 aprilie 1936 - dreapta) (sursa: gallica.fr) |
În timpul ocupației, Jany Holt s-a reîntors la marea s-a dragoste, scena, și a jucat în “Marché noir” (1941), piesă de Steve Passeur. Am văzut-o cu interes și în curioasa “Sainte Jeanne” (1940), de G. Bernard Shaw, precum și în rolul Cathy din “Les Hauts de Hurlevent”, pe care își propusese de mult să îl interpreteze. În cinema, nu am uitat de „Les Anges du péché” (1943), ultimele sale creații fiind cele fiind “Le Baron fantôme” (1943), “La Fiancée des ténèbres” (1945) și “Le Pays sans étoiles” (1946), o lucrare curioasă dar care, din păcate, a fost disprețuită...
Un foarte mare “succes de public" a fost “Mission spéciale” (1946), film care i-a adus o creștere foarte importantă a popularității, menținută de “Rumeurs” (1947), “Contre-enquête” (1947) (în care a jucat un rol bun, rol destinat inițial lui Aixetty) și în final “Non coupable” (1947).Jany Holt le admiră pe Greta Garbo, Margaret Sullavan, Bette Davis, Sylvia Sidney, Vivian Leigh și pe Marlene Dietrich. Ea ar dori să vadă studiile psihologice, viața interioară, dezvoltate pe ecran. Speră ca într-o zi să înceapă să regizeze și intenționează să facă acest lucru prin adaptarea unei opere a lui Marcel Proust... chiar comică. În sfârșit, trebuie menționat că în 18 iunie 1945, Jany Holt a fost decorată în Place de la Concorde de către generalul de Gaulle pentru serviciile excepționale aduse Rezistenței.”
Mai multe amănunte despre acest aspect important din viața actriței este dezvăluit în articolul articolului “Mari actori: Jany Holt” – semnat de George Cuibuș – publicat în revista “Ateneu” – numărul din 20 aprilie 1967:
“O altă activitate, tot atât de pasionantă, dar mult mai spectaculoasă și periculoasă, despre care se știe însă mai puțin, este aceea pe care românca Jany Holt a desfășurat-o în rândurile maquis-ului. Dispariția ei de pe scenele și din studiourile pariziene, în timpul ocupației naziste a fost, de fapt... Rezistența, participarea ca simplu soldat anonim în maquis. Ca o înaltă recompensă a patriotismului de care dă dovadă, la 18 iunie 1945 Jany Holt este chemată la Elysee, unde primește, din mâinile președintelui provizoriu al Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, crucea de război cu distincție, ce se acordă, de obicei, numai celor care au luptat cu arma în mână și numai pentru acte de eroism unice prin amploarea și însemnătatea lor. Întrebată de ziariști care au fost faptele de arme pentru care a fost decorată, Jany Holt, le-a răspuns în câteva cuvinte: „Mi-am făcut, pur și simplu, datoria. Ceea ce am realizat e pasionant, dar am vrut să se știe că și femeile au avut un cuvânt de spus în acest război...” Să adăugăm că actrița româncă a fost singura care a primit, în 1945, această decorație.”
Primul mariaj - care a durat doar trei ani - al actriței Jany Holt a fost cu actorul Marcel Dalio. În 1940 frumoasă româncă s-a recăsătorit cu Jacques Porel, fiul celebrei actrițe Gabrielle Réjane.
Considerată deja o valoare autentică a ecranului și a teatrului francez, compatrioata noastră Jany Holt (născută Ecaterina-Ruxandra Vlădescu-Olt) a vizitat România în 1969, după o absență de peste 40 de ani. Cu acel prilej a acordat un interviu criticului de fim Alice Mănoiu (interviu publicat cu titlul “Jany Holt: Caut încă rolul ideal…”, în revista “Cinema”, numărul din 1 octombrie 1969):
“Nu știu de unde să încep discuția cu actrița pe care critica franceză de film o comparase cu Bette Davis și Katharine Hepburn, iar cea de teatru cu Duse, cu Elisabeth Bergner. Jany Holt îmi înțelege stânjeneala. Mă întreabă ea prima:
- Ce părere ai despre obsesia tinerilor regizori: erotismul? Mie îmi face lehamite. Dar, ce simț al montajului au! Ai văzut ≪Z≫-ul lui Costa Gavras? Senzațional! Cinematograful e înainte de toate foarfecă. De asta m-am decis să-mi remontez filmul pentru televiziune, ≪Chioșcul cu muzică≫ după Sagan, pe care-l ratasem.
- Regizați numai? Nu jucați?
- Rar. Anul trecut am turnat în Brazilia ≪Le grabuge≫ cu Edward Luntz, un foarte interesant regizor de 37 de ani. La teatru am renunțat. Trebuie să înveți să renunți. Personalitatea noastră are 40 de eu-ri, sunt de acord cu Proust. De ce ne-am încăpățâna într-una, ca Napoleon care, obsedat de India, trecea prin foc și sabie Europa? Eu am nevoie de certitudini, de absolut. Când nu-l găsesc într-un loc, îl caut în altă parte. Acum fac regie pentru micul ecran. Și am căpătat certitudini. Am început cu ce era mai greu: Cehov - ≪Farmacista≫. Mi-am zis: dacă îmi frâng gâtul, mă potolesc. Spre surpriza mea, am reușit. Trei premii internaționale și comenzi pentru o întreagă serie de adaptări pentru televiziunea franceză și germană. Mi-ar place să colaborez și cu televiziunea din țara mea. De asta sunt aici."
 |
| Jany Holt în presa din România ("Flacăra" - numărul din 4 octombrie 1969 - stânga; "Cinema" - numărul din 1 octombrie 1969 - dreapta) (disponibile în Digiteca Arcanum) |
- Ați plecat demult din România?
- De 40 de ani. Mi-e dor de câmpia Dunării în care am copilărit. Era o haltă, Negoiul... Oare o mai fi existând? Mi-e teamă însă de confruntarea cu trecutul. Aș vrea să-mi păstrez nostalgia.
Oare de asta o fi renunțat la teatru? Nu îndrăznesc s-o întreb. Mă trezesc spunând:
- Se spune că ați fost eleva lui Dullin.
- Da de unde!... Am asistat doar la câteva cursuri de-ale lui. Când m-a întrebat ceva, n-am știut o iotă. M-a dat afară. De ce-o fi trebuind să ne romantizăm biografiile?
- V-ați impus totuși cu roluri stranii, romantice. Succesul cu Kathy din ≪La răscruce de vânturi≫, cu Sybil din ≪Omul nopții≫.
- Nu tocmai. Am debutat pe scenă în rolul unei fetițe cleptomane din ≪Creaturile≫ lui Bruckner. Am jucat apoi ≪Inocenții≫ - o mitomană perversă. A fost un mare succes: 14 lăsări de cortină. Nu știam că sunt pentru mine; un prieten mi-a spus: ≪Citește ce scrie critica≫. Asta a fost greșeala: m-au supraestimat. Aveam un fizic care corespundea rolurilor. În teatru e foarte important. În film, asta-i totul. Vezi strălucita carieră a Brigittei Bardot și a Elizabethei Taylor, pe deplin meritate. În cinema, pornești de la exterior spre interior ca să-ți câștigi personalitatea.
- Ați imprimat personalitatea Dvs. unor eroine din teatrul lui Pirandello sau din piesa ≪Indiferenții≫ a lui Moravia, despre care Colette scria: ≪Mâine tot Parisul o va aplauda pe Jany Holt pentru marea ei scenă cu Raymond Rouleau. Iar despre ≪Sfânta Ioana≫...
- Am jucat adaptarea după Shaw în timpul ocupației, la ≪Theatre de I'Avenue≫. Nemții urmăreau spectacolul cu textul în mână. Se scosese orice referire la englezi, dar și așa ne-au interzis după 30 de reprezentații.
- Ați activat în Rezistența franceză și ați obținut Crucea de război.
- Mi-am ajutat prietenii: norocul făcea să am o casă fără portar. Asta-i tot!
Mă impresionează modestia doamnei Holt; discreția, care e poate dorința de a-și studia conlocutorul, curajul cu care vorbește despre înfrângeri.
- După ≪Heloise și Abelard≫ au urmat trei căderi, una după alta. Am înțeles că nu trebuia să insist. Dar teatrul e un catharsis. Nu mai poți trăi fără el. Am jucat în filme. Peste 25. Nu m-au mulțumit.
- Dar ați lucrat cu mari regizorii Abel Gance, Renoir, Duvivier, Bresson. i-ați avut ca parteneri pe Harry Baur, Jouvet, Stroheim, Gabin, ați realizat roluri importante în ≪Baronul fantomă≫, în ≪Alibi≫, în ≪Țara fără stele≫ sau ≪Îngerii păcatului≫.
- ≪Îngerii păcatului≫ puteau deveni ușor o melodramă. Binele și Răul se înfruntau patetic, eu eram fata pierdută pe care călugărițele căutau s-o salveze. Dar inteligența dialogurilor lui Giraudoux și rigoarea pe atunci a tânărului regizor Bresson au evitat concesiile comerciale. Rezultatul? Filmul se prezintă și azi în numeroase țări. Bresson e omul cel mai onest pe care-l cunosc. Ar putea fi bogat, dar nu face decât ceea ce crede. E greu de lucrat cu el, nu știe ce vrea, dar știe perfect ce nu vrea. E greu de lucrat, dar e magnific. Are o calitate rară: omenia. E ceea ce apreciez cel mai mult la un artist.
- Declarați cândva că așteptați rolul important care să însemne recompensa și orgoliul unei cariere. L-ați găsit în teatru sau în film?
- N-am încetat să-l caut. Am crezut multă vreme că e Lady Macbeth, această stranie personalitate care-și stăpânește bărbatul prin magie și viciu. Astăzi îmi pare bine că nu l-am jucat. Poate mă înșelam asupra lui. Pirandello avea dreptate: arta e o chestiune de optică.”
Povestea lui Jean Yonnel nu este un caz singular, ci parte a unei tradiții remarcabile. De-a lungul deceniilor, vocația artistică a românilor a lăsat o amprentă profundă asupra teatrului și cinematografiei mondiale, demonstrând că talentul nostru a reușit să depășească barierele geografice. Vă invit să descoperiți și alte destine fascinante, de la atmosfera vibrantă a marilor scene pariziene până la strălucirea legendară a Hollywood-ului:
“Cine n’a admirat în filmele proiectate la noi, pe Genica Missirio, pe celebrul artist de cinematograf, care a stârnit admiraţia lumii întregi prin silueta lui fină, prin mimica lui neîntrecută de prim-amorez, prin supleţea lui de sportsman select? Genica Missirio - care nu-i decât compatriotul nostru, Eugeniu Mitirliu - s’a înapoiat în țară, după 12 ani de şedere în Franţa, înapoiere de scurtă durată, de câteva săptămâni numai, pentru a-şi revedea familia şi patria.”
“Dar destinul viitorului avocat a urmat un alt curs; evoluția cursurilor de schimb, care au devenit rapid dezastruoase pentru punga tânărului, l-au determinat în curând să-și întrerupă studiile pentru a-și începe cariera în cinematograf, așa cum i s-a făcut propunerea.” (cf. articolului dedicat actorului de origine română Genica Missirio, publicat în revista pariziană “Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926)
 |
| Genica Missirio în "Realitatea Ilustrată" (stânga și dreapta) În centru - prima parte a articolului publicat în revista pariziană Cinéa” – numărul din 15 aprilie 1926 |
„Am vorbit cu Missirio despre transformarea extraordinară a Bucureștilor, despre viața care devine din ce în ce mai occidentală, de bucureștencele frumoase, de teatru și de... cinematograf. Ultimul capitol al conversației noastre, transportă dintr’o dată pe Genica, într’o lume de visuri.- Cinematograf! Ce sbucium! Ce viață! Astăzi este „en vogue" cel vorbitor, dar am convingerea că se va reveni la frumoasele filme mute, în care cuvântul ți-l dau mimica, gesturile, silueta, cadrul, natura. Pentru cânt și vorbă avem teatrul, avem opera, concertele.”
 |
| Genica Missirio în presa franceză interbelică: Comœdia (29 martie 1926), Le Petit Parisien (18 februarie 1927) Oran spectacles (29 martie 1930) și Cinéa (15 iulie 1923) |
„Debuturile în cinematograf au fost grele și mai ales triste. Zile întregi am pășit pragul marilor case de cinematograf franceze și în fața acelorași figuri amabile, în fața saltarelor tixite de fotografii, în fața eventualilor concurenți, primeam invariabil același răspuns:- Foarte bine - ne vom gândi la d-ta. Îți vom scrie!Și... așa au trecut luni de zile, plecând totdeauna cu speranța...Îmi voi aminti totdeauna de primul fior, de marea mea bucurie, când am fost angajat pentru primul film, la Casa “Gaumont”. De această zi este legată întreaga mea carieră. Prima mea figurație trebuia să cristalizeze întregul meu viitor în cinematograf. Am apărut sub regia lui Poirier (notă: Léon Poirier - regizor, scenarist și producător de film francez), în filmul “Le penseur” (notă: film realizat în anul 1920), care trebuia să-l consacre - atât pe el cât și pe André Nox (notă: Abraham-Andre Nonnez Lopes - comedian francez din perioada filmului mut, cunoscut sub pseudonimul André Nox). Într’o scenă de ansamblu, între zeci de figuranți, mă străduiam, pe cât era posibil, să par cât mai în largul meu într’un studio – unde intram pentru prima oară. Cei care cunosc cinematograful vor înțelege bucuria mea când mi s’a spus că am fost ales pentru a face un “prim plan”... Și succesele au urmat...
Am luat parte la turnarea filmului “Atlantida” (notă: „L'Atlantide”, film franco-belgian mut regizat de Jacques Feyder, turnat în anul 1921), unde am avut un mic rol de debutant. Aci, sub regia lui Feyder și alături de artiști consacrați, am pătruns o mare parte din secretele acestei arte. După doi ani, am interpretat două roluri importante în filme în care am fost mult remarcat. Curând după aceasta mi s’a încredințat rolul principal din filmul “Margot” după nuvela lui Alfred de Musset. Am jucat alături de Gina de Palerme. Mi s’a spus că am redat cea mai reușită siluetă de adevărat husar, din timpurile napoleoniene...De atunci succesele mele s’au tot urmat unele după altele și câteva din filmele unde am “turnat” știu că au venit și în România. Ultimele două filme în care am jucat sunt “Madame Recamier”, unde am redat pe impetuosul Lucien Bonaparte, alături de Marie Bell și “Figaro”, după trilogia lui Beaumarchais - unde am avut rolul sinistrului intrigant. Păcat că aceste două filme, n’au venit în România.”
 |
| Genica Missirio în pelicula "Margot" pe prima pagină din "Comœdia" (8 mai 1922) |
“- Îmi aduc aminte de prima scrisoare pe care mi-a trimis-o, din necunoscut, o admiratoare... Mă impresionau de asemenea mult afișele colorate cu clișeul meu lipite pe zidurile Parisului și mai ales am fost impresionat, când mi-am văzut numele pe ecranul operei din Paris. Cea mai mare satisfacție o aveam însă - spune Genica Missirio - atunci când mă gândeam că departe, în țara mea scumpă, înconjurată de lume și necunoscuți, doi ochi - ochii mamei mele – puteau să mă privească.”
 |
| Le Petit journal (16 septembrie 1925) - sus Le Populaire (7 martie 1929) - jos |
 |
| Stânga: articol din "Le Figaro" - 6 februarie 1937 Dreapta: Ion Iancovescu în "Realitatea Ilustrată"- 1931 |
“Nesecat isvor de vervă și fantezie, trăiește intens fiecare rol creat – personagiu real în lumina rampei, actor în viața cea de toate zilele ”.
