O scurtă istorie a batistei

Lupta oamenilor cu guturaiul se duce de la începutul veacurilor. Cu toate acestea, istoria batistei – acest aliat prețios al omului – începe “puțin” mai recent. Articolul “Guturaiul, batista și strănutul de-a lungul secolelor” publicat de revista ”Realitatea Ilustrată” în numărul din 29 septembrie 1937 ne dă câteva informații interesante pe această temă:

 

Cavalerii de pe mormântul lui  Filip Îndrăznețul din Dijon:
 unul își suflă  nasul în mantie  iar celălalt cu degetele

Citește mai mult... »

Știrile de la ora 5

Era o lume fascinantă societatea românească de la începutul secolului al XX-lea. O lume în care oamenii trăiau, iubeau, munceau, sufereau accidente, săvârșeau crime și... citeau presa. Numai în perioada 1900-1916 au apărut în România peste 2.000 de publicații cotidiene și periodice. Cele mai importante dintre ele - Dimineața și Universul - ajunseseră la tiraje record de câte 100.000 exemplare/ediție. Lupta pentru audiență era acerbă iar una dintre armele folosite pentru cucerirea cititorilor erau articolele pe care azi le încadrăm în categoria “Știrilor de la ora 5”: O dramă emoționantă la Câmpu-Lung, Crimă pentru o sărutare, Zguduitoarea dramă din str. Covaci, Groaznica nenorocire din Rucăr, Crima din şoseaua Piscului, Groaznic omor prin imprudență:

O dramă emoționantă la Câmpu-Lung

Săptămâna trecută s’a petrecut în frumoasa noastră stațiune climaterica C-Lung, o dramă nespus de tragică, în împrejurările următoare: O tânără croitoreasă, Vasilica Georgescu, - care nu se prea bucura – după cum se spune, de bună reputație, - a atras, sub un pretext obicinuit pe tânărul asistent de la farmacia d-lui Dimitriu, Nicu Botez, fiul avocatului Botez din Focșani  într’o cameră din dosul farmaciei, și ajungând acolo, fără nici o explicație – de orice natură – a descărcat asupra nefericitului asistent, un glonte de revolver, lovindu’l în tâmpla dreaptă, și rănindu’l mortal. La detunătura armei, alergând persoanele cari se aflau în farmacie, asasina s’a refugiat într’o casă vecină, unde a fost arestată însă, după câtva timp. Sărmana victimă – în vârstă de 24 de ani – a încetat din viață după 2 ceasuri de agonie. Nicu Botez era o figură simpatică și o fire foarte blajină; absolvise cursurile facultăței de farmacie și – ca orice tânăr, era plin de visuri de viitor…

Citește mai mult... »

Descântecele stelelor

Creștini fiind, românii cred că cerul și podoabele lui au fost create de Dumnezeu, asemeni tuturor celor care există. Ei cred de asemenea că “cerul, fiind locașul lui Dumnezeu, al Domnului  Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinților și al cetelor îngerești, stelele sunt făcliile ce se aprind noaptea spre a lumina sfânta lume a celor fără sfârșit.” Alte legende spun că stelele nu ar fi altceva decât niște candele sau felinare agățate de torțile cerului “ca să ne arate și noaptea locașul înfricoșatului județ al lui Dumnezeu.”  

 

 

Prin unele locuri din Moldova se spune că la începutul lumii nu erau stele pe cer și că ele au început să răsară abia după ce primii oameni au început să se nască. De aici și credința că stelele care împodobesc cerul noaptea nu ar fi altceva decât “lumânări aprinse ale sufletelor celor care se nasc; fiecare om are în cer o stea care lucește foarte frumos când omul se silește a face fapte bune și care nu mai licărește când omul face rău.” Credința populară înzestrează aștrii cerului cu puteri supranaturale. Tocmai de aceea, către stele “se îndreaptă unele rostiri de vrajă ale celor care doresc feluritele lucruri ale acestei lumi”.

Citește mai mult... »

Foaie verde de pelin (leacul minune de altădată)

Pelinul, asemeni usturoiului, busuiocului sau mătrăgunei, era una dintre plantele des folosite de români pentru a alunga spiritele malefice, pentru a descânta sau pentru a vindeca diferite boli.

Citește mai mult... »

Pe culoarele Parlamentului (de ieri și de azi)

Vă propun acum un alt articol publicat în presa interbelică. Un subtitlu pe care l-am repetat de mai multe ori îmi vine în minte: Nimic nou sub soarele României. De data asta este un articol care surprinde imagini din culisele Camerei Deputaților – așa cum erau surprinse de un reporter al anului 1932. Aș fi curios să știu cât de diferită e imaginea surprinsă atunci de aceea pe care un reporter de azi o vede pe culoarele Parlamentului. Probabil că cele două imagini s-ar suprapune perfect. Alte chipuri azi, dar aceleași metehne. Poate că găsim azi mai puțină distincție și mult mai puțină știinţă a oratoriei. Dar de ce mă mir? Marele Eminescu ne-a spus aceste lucruri încă prin anul 1883:

„Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.”

O diferență majoră ar putea fi  și faptul că azi lupta pentru imagine a politicienilor se dă de cele mai multe ori pe ecranele televiziunilor sau în spațiul virtual și nu în paginile gazetelor. Nu-mi rămâne acum altceva de făcut decât să transcriu pentru voi articolul „Culoarele camerei – din carnetul unui cronicar parlamentar”, scris de Tudor Teodorescu-Braniște, publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în numărul din 11 februarie 1932:

 

 

Citește mai mult... »

Războiul pălăriilor

Moda anului 1897 impunea elegantelor doamne și domnițe purtarea unor coafuri sofisticate și voluminoase. Acoperămintele capetelor erau la fel de opulente: pălării imense, decorate cu pene lungi, exotice, flori și dantelă din belșug. E drept că se renunțase deja la împodobirea pălăriilor cu păsări împăiate – dar creațiile purtate de reprezentantele sexului grațios erau încă niște adevărate grădini suspendate.

 

Ca un semn al decenței și al bunei creșteri, dar și al eleganței și al prosperității – pălăriile erau purtate peste tot. Chiar și la teatru – din păcate. Spun din păcate pentru că elegantele dar și impozantele creații vestimentare limitau accesul neîngrădit al onoratului public la cultură: spectatorii care aveau norocul de a nimeri în sălile de teatru pe locurile din spatele unor doamne care purtau pălării la moda asistau la o reprezentație  care ar putea fi asemuită azi cu “teatrul radiofonic”: ei nu puteau să vadă sub nici o formă scena.

Citește mai mult... »

Silly Vasiliu - vedeta Alhambrei de altădată

Silly Vasiliu - o răsfățată a publicului de revistă

 

„Superlativele nu sunt deloc exagerate în cazul de față: Silly Vasiliu este pe drept răsfățata publicului de revistă, este și rămâne marea lui vedetă, populară și iubită deopotrivă de spectatorii din primele rânduri de fotolii, ca și de cei din ultimele rânduri de balcoane...

- Bravo Silly !... Bis!...

... este exclamația obișnuită, de proporții delirante, care răsplătește fiecare „șlagăr” al lui Silly Vasiliu, fie că e vorba de o arie națională, pe care o „zice” de foc și de inimă albastră, electrizând sala, fie că e vorba de o romanță sentimentală sau de tangoul insinuant. Pe soclul revuistic, Silly Vasiliu – frumoasa Silly Vasiliu – și-a câștigat un loc de frunte pe care multe l-au disputat dar fără succes.”

 

Acesta este portretul făcut „răsfățatei publicului de revistă” bucureștean de altădată - Silly Vasiliu - de către F. O. Fosian în volumul „87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”. Aș adăuga doar constatarea că numele acestei iubite artiste din perioada interbelică este și el unul pe nedrept înscris în lista tristă a artiștilor de aproape uitați astăzi.  Asta deși numele ei este legat de cel al unui celebru tenor al Operei Române, Nicolae Leonard – a cărei parteneră de scenă a fost - dar și de numele unei celebre scene românești, Teatrul Alhambra, a cărei vedetă incontestabilă a fost alături de alte nume mari ale revistei românești (amintesc doar câteva dintre aceste nume: Marilena Bodescu, Virginica Popescu, Mia Apostolescu, Lulu Nicolau, Lisette Verea, Titi Botez, I. Talianu, H. Nicolaide. Scena Ahambrei a fost împărțită de Silly Vasiliu și cu artista care a „sfințit scândurile scenei de la Alhambra”, inegalabila Maria Tănase.

 

 

Silly Vasiliu pe scena Teatrului Alhambra:
în "Bonsoir Alhambra" -1931 (stânga)
și în "Sinaia petrece" - 1931 (dreapta)

Același nume - Silly Vasiliu – e unul strâns legat de istoria muzicii ușoare românești. Foarte multe dintre melodiile lui Ion Vasilescu – amintesc doar „Suflet candriu de papugiu”, "Te-am înșelat și-mi pare rău" și „Nu-ți pare rău să vezi că plâng” - au fost lansate de Silly Vasiliu. 

 

Silly Vasiliu

 

Numele actriței este legat de asemenea de începutul cinematografiei românești: a jucat în primul film sonor românesc - „Bing-Bang” – produs de marii actori Vasile Vasilache și Nicolae Stroe – film proiectat pentru prima dată la Cinema Arpa din cadrul Cercului Militar Național în 7 februarie 1935. A jucat, câteva decenii mai târziu - în anul 1957 – într-o altă producție de referință a cinematografiei românești: filmul-spectacol turnat după piesa "Bădăranii" de Carlo Goldoni pusă în scenă la Teatrul Național din București, în regia lui Sică Alexandrescu.

Citește mai mult... »