Acum ceva mai mult de un veac, când te apropiai de dulcele
târg al Ieșilor, trebuia mai întâi să străbați o mahala destul de întinsă –
Mahalaua Nicolina. Odată trecut de colibele vechi din lemn de la periferie,
intrai pe o uliță care străbătea orașul de toată lungimea lui. Se găseau de-a
lungul ei “cele mai frumoase prăvălii și cea mai multă mișcare” și era
denumită, prin definiție, Ulița Mare. Vă invit să citiți câteva dintre
poveștile Uliței Mari a Iașilor, așa cum au fost ele consemnate în articolul “Iașii de azi – Iașii de odinioară:
Ulița Mare”, semnat de C.
Luca-Iași și publicat în numărul din 5 mai 1937 al revistei “Ilustrațiunea Română”:
Povești, locuri, întâmplări pline de farmec din România de ieri
Caută pe blog:
Postări populare
-
“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de part...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Obiceiul tăiatului moțului și al ruperii turt ei este un ritual adânc înrădăcinat în tradiția poporului nostru. Practică precreștină, ca...
-
Un furnicar de negustori mărunți își ofereau mărfurile înghesuite în coșurile purtate pe umeri pe străzile târgurilor românești de la înc...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Una dintre marile tragedii ale României interbelice a fost fără îndoială incendiul bisericii din Costești (Argeș) din anul 1930 . Au mu...
-
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi " credem în semne ” care ne influențează viața ...
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Ștrandul Kiselef f – cel care a primit mai târziu numele de “ Ștrandul tineretului ” - a fost cel mai mare bazin public și de asemenea...
Pagini:
Contact:
Recomandări:
-
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi " credem în semne ” care ne influențează viața ...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ ne este dat ” de spiritele cele rele. Românii credeau de ase...
-
Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pent...
-
“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de part...
Să ne căsătorim sau nu?
Despre
părerea românilor relativ la căsătorie am mai scris. Articolul “Despre
flirt, iubire, bani şi căsătorie” trecea în revista păreri ale
cititoarelor din anul 1915 ale revistei “Moda șic ilustrată”. Douăzeci de
ani mai târziu – în anul 1933 - părerile românilor în privința căsătoriei erau
deja radical schimbate, noile opinii fiind un semn al schimbării moravurilor
existente în societatea românească. Iată cum sintetizează aceasta evoluție
ziaristul I. Șerban – în articolul său “Gânduri răzlețe în jurul
căsătoriei”:
„Problema
căsătoriei aminteşte în unele privinţe pe cea a alegerii unei profesiuni. Te
căsătoreşti din înclinaţie sau din interes, după cum îți alegi o profesiune
prin vocaţie sau prin calcul. Dilemei între o căsătorie de dragoste şi una de
convenienţă îi corespunde ezitarea între cariera la care ne trage inima şi cea
la care ne conduce reflexiunea practică. Şi cum cei mai mulţi nu au nici
curajul să păşească hotărîţi în linia impulsului sufletesc, nici calitatea de a
se adapta cu eleganţă în direcţia imperativelor practice, avem atâţia
rataţi ai profesiunei si ai căsniciei! Criza
căsniciei nu e un fenomen postbelic. Ea a existat şi înainte de ultimul
război. Adulterul şi prostituţia înfloreau în aceeaşi măsură la vechea
generaţie ca şi la cea actuală, cu deosebire că ceea ce făceau părinţii
noştri în mod discret ipocrit — o facem noi mai sincer — cinic. Perdeaua a
căzut. Omenirea modernă e prea zorită, ca să mai aibe timpul necesar pentru
menajarea formelor.”
La
fel de interesant este și “sondajul de opinie” cu tema: “E bună
însurătoarea – răspunsuri culese în diferite straturi sociale de la persoane de
diferite vârste”, sondaj realizat de o mai veche cunoștință a
noastră, ziaristul Alex.
F. Mihail. Articolul a fost publicat în numărul din 16 noiembrie 1933
al revistei “Realitatea
Ilustrată” și ne prezintă câteva dintre ideile și tendințele existente
în societatea românească a anului 1933:
“ - Cred că un artist nu trebuie să se însoare niciodată. De altfel
împotriva însurătorii artiştilor pledează şi Alphonse Daudet în lucrarea lui
„Ménages d’artistes”. În toate schiţele sale, din volumul citat, căsătoriile
artiştilor sunt arătate nefericite — observă interlocutorul nostru.
-
Totusi Daudet s’a însurat... şi a fost fericit.
-
I s’a obiectat și lui aceasta, dar el a răspuns cu galanterie: Cine găseşte o
soţie ca M-me Daudet, poate să se’nsoare... În zilele noastre, în
România, maestrul George Enescu pledează împotriva căsătoriei, prin
faptul că a rămas celibatar. Dacă s’ar fi însurat, cine ştie dacă am fi avut un
George Enescu. Dar drept răsbunare, a însurat pe alţi artişti. Iubesc
căminul, mi-s dragi şi copiii — ne-a mărturisit muzicianul interviewat de noi —
dar după cum Hitler a spus: „Nu mă pot căsători, căci sunt însurat cu
politica”, tot astfel obiectez şi eu: „Tovarăşa scumpă a vieţei mele este
muza Euterpe. Ar însemna să o trădez, dacă o muritoare s’ar face stăpâna
gândurilor mele.”
UN FABRICANT DE TUTUN:
„D.
ing. Alexandru Pascu, fabricantul tutunului de pipă, pus în consumaţie de R. M.
S. şi care este în acelaşi timp autorul unor reţete culinare bazate pe
principiile chimiei moderne, ne spune:
-
Ar însemna să fac ceea ce numeşte francezul „enfoncer des portes
auvertes” dacă m’aş apuca să dovedesc că fiecare fată trebuie să se mărite şi
că fiecare tânăr trebuie să se’nsoare. Moda însurătorii e foarte veche, pe
pământ, dar rămâne mereu nouă.
- Ceea
ce însă nu ştiu nici fetele, nici băieţii, e că fericirea în căsnicie este
întreţinută de o bună şi igienică mâncare. Soţii care mănâncă prost sunt
vecinic ursuzi şi supăraţi. După o masă excelentă, orice om e bine dispus. O
fată, care se mărită trebuie să ştie să facă o supă, un fel de mâncare, o
friptură şi o prăjitură: cel puţin câte-un fel de fiecare! Numai după ce va da
acest examen se va putea mărita. Și ne întoarcem puţin la vremea veche, căci
timpurile sunt grele: cu puţini bani orice gospodină trebuie să ştie să
gătească azi o mâncare sănătoasă şi gustoasă, deci, duduilor, după ce
v’aţi spălat bine pe mâini, de dimineaţă şi înainte de a da cu roşu pe buze, de
a alerga la tenis, sau la volanul maşinii, ocupaţi-vă puţin şi de bucătărie. Să
mai adăugăm că d. ing. Pascu ne-a promis câteva din reţetele d-sale culinare,
dedicate duduilor cuminţi.”
PĂREREA UNUI NEGUSTOR:
“
- Eu’ m’am însurat de tânăr, pentru că nu se poate concepe un comerciant
celibatar. Negustorul îndeplineşte o serioasă funcţie socială. El trebuie să
fie ordonat şi să ducă o viaţă regulată, având anumite ore de masă şi de somn.
Petrecerile trebuie să fie cât mai puţine. O astfel de viaţă nu ţi-o poţi
rândui, decât dacă eşti însurat...
-
Dar dacă soţia vrea să petreacă?
Un negustor adept al căsătoriei "de conveniență" |
-
Negustorul trebuie să-şi aleagă o tovarăşă de viață cu spirit comercial, care
sa-i fie colaboratoare. Sunt multe asemenea femei, mai „masculine” decât
bărbaţii; unele conduc singure afacerea în lipsa bărbatului... şi de multe
ori o conduc chiar mai bine decât dansul! Nevasta-mea cunoaşte multe limbi
şi-mi este de mare ajutor în corespondență. În afară de asta, mi-a adus şi ceva
zestre, astfel că mi-a fost posibil să dau avânt afacerii mele. În rezumat sunt
de părere că negustorul să se’nsoare de tânăr cu o soție inteligentă, cunoscând
mai multe limbi și care are o oarecare zestre.”
O ACTRIŢĂ:
“- E
mai bine ca actriţa să nu-şi lege viaţa de nimeni... În orice caz să nu se
mărite niciodată cu un actor, care devine de două ori gelos: odată ca soţ şi
apoi în calitate de concurent... - îmi spune una dintre distinsele
colaboratoare ale scenelor bucureştene.”
E mai bine ca actriţa să nu-şi lege viaţa de nimeni... |
“- Un artist are nevoie de o soţie iubitoare, care să-l înţeleagă şi să-l
administreze. Artiştii sunt de obicei un fel de copii mari... Cei cari nu
se’nsoară duc o viaţă pustie şi plină de necazuri.”
„VREAU SĂ MĂ MĂRIT DIN DRAGOSTE!”
“-
Vreau să mă mărit numai din dragoste! - îmi spune o fată de 18 ani. Orice
căsătorie contractată din alte considerente, orice combinaţii şi socoteli
practice în asemenea împrejurări, sunt un târg ruşinos, care scoboară
demnitatea omenească. Prefer să nu mă mărit deloc, decât să iau pe omul pe
care nu l-aș iubi. O căsătorie din interes desonorează pe cel ce o
contractează.”
O DOAMNĂ DE TREIZECI DE ANI:
“-
O doamnă de treizeci de ani e de părere că numai căsătoriile de convenienţă
sunt într’adevăr fericite: Căsătoriile din dragoste dau mai totdeauna
greş! Stendhal a scris undeva, că dragostea s’ar putea asemui uneori cu natura
care pe o ramură uscată de pom desfrunzit, ar îngrămădi iarna cristale
sclipitoare de flori de ghiaţă. Dar diamantele fragile şi efemere se topesc la
prima rază a soarelui, rămânand priveliştea unei ramuri negre lipsită de orice
poezie. Deziluzia e de multe ori urmarea unei căsătorii întemeiată numai
pe iubire. O căsătorie, care ar avea la temelie interese personale reciproce şi
ar fi clădită pe temeiul unor concesii și servicii de colaborare, o asemenea
căsătorie e într’adevăr trainică. Doi oameni care au interese comune, sunt
prieteni din momentul în care se vădesc aceste interese comune, iar bărbatul
şi femeia ajung să se stimeze şi chiar să se iubească... Înstrăinarea
soţilor se observă mai des la căsătoriile așa zise din dragoste, decât la cele
din conveniență.”
DOMNUL DOCTOR NE SPUNE:
“- Nu trebuie să se însoare decât oamenii sănătoşi. E o mare nenorocire când
avem de o face cu o tară ereditară fatală. Atât bărbatul, care vrea să
se’nsoare, cât şi fata care se mărită, trebuie să consulte medicul, înainte de
a face acest pas. Aici e și rolul părinților, să intervie cu tact și judecată. Căsătoria
e fericită numai dacă ambii soți sunt sănătoși și dacă – sunt capabili să aibă
copii sănătoși. Fac o mare greșală acei care se însoară fără să se
gândească la urmări.”
“O
cunoscută scriitoare ne-a făcut cinstea să-și spuie şi ea părerea. Distinsa
literată crede că înainte de a se vorbi de căsătorie, trebuie legiferat
avortul. Numai o asemenea lege poate aduce liniștea în căsnicii. Emile
Zola în << Fécondité >> a făcut apologia
familiilor cu mulți copii, cartea lui fiind scrisă în momentul când se
constatase depopularea Franței. Astăzi însă, când tronează sărăcia, cred — ne
spune interlocutoarea noastră — că cea mai mare dreptate o are doamna Ackerman,
scriitoare citată de Anatole France, care spune că nu este o crimă
avortul, ci este o crimă aducerea pe lume, fără nici un rost, a copiilor meniţi
să fie nefericiţi în anumite căsnicii şi în anumite împrejurări grele din
viaţă.”
ÎNTRE LUCRĂTOARE:
“O
lucrătoare, oratoare cunoscută care s-a agitat în ultimul timp, cu prilejul propagandei
pentru menţinerea neştirbită a repaosului duminical, ne spune:
-
Lucrătorii şi lucrătoarele sunt aceia, care contractează căsătoriile normale,
fireşti, dictate de legile naturii şi care contribuie la afirmarea şi
propăşirea unui popor. Examinaţi istoria tuturor ţărilor şi veţi vedea că clasa
muncitoare este aceia care în vremuri de grea cumpănă a păzit vatra
strămoşească şi a stabilit o continuitate între prezent, trecut şi viitor. Sunt
măritată şi în ajun de a deveni mamă. Dar lupt împotriva acelor
patroni ce voiesc să ne ia singura zi din săptămână, Duminica, în care am putea
să ne dedicăm căminului. Sunt multe lucrătoare soţii şi mame. Acei cari
intenţionează să răpească Duminica lucrătorilor, sunt duşmanii familiei. Ei
uneltesc la surparea temeliei naţiunii şi lucrează împotriva intereselor
superioare ale neamului nostru.”
Ca
să închei într-un ton “vesel-optimist”, voi cita cuvintele reporterului I.
Șerban: “După un vechi proverb „omul însurat trăieşte ca un câine,
dar moare ca un prinţ, iar cel neînsurat trăiește ca un prinţ, dar moare ca un
câine”… A doua alternativă e desigur mai ispititoare. E doar mai agreabil
să trăiești bine, decât să mori... frumos.“
Surse:
articolele “Gânduri răzlețe în jurul căsătoriei” semnat I.
Șerban și “E bună însurătoarea – răspunsuri culese în difertite
straturi sociale de la persoane de diferite vârste” semnat Alex. F. Mihail -
publicate în numărul din 16 noiembrie 1933 ale revistei „Realitatea ilustrată“ –
răsfoită din colecția Bibliotecii
Centrale Universitare "Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Fire-ai plop afurisit…
Dacă busuiocul
este una dintre plantele cele mai iubite de români (citeşte şi: “Busuiocul şi farmecele de dragoste”), plopul este probabil cel mai
“afurisit” dintre copaci, fiind considerat un simbol al nehotărârii şi al fricii.
În popor se spune chiar că nu trebuie “să ţii în ogradă plopi pentru că sunt copaci de
pagubă”. Despre plopul
înalt – cel care “creşte cu crengile şi cu frunzele drept în sus” - se spune că
ar fi fost blestemat chiar de Sf. Maria: “Maica Domnului
umblând odată trudită şi supărată pentru că nu putea afla pe Isus Chr. în
timpul patimei sale, a voit să se odihnescă sub un plop. Acesta însă de bucurie
mare şi-a tras crengile în sus. Maica Domnului se supără văzând arborele aşa de
voios pe când dânsa era sfâşiată de durere şi pentru că plopul, în loc s'o umbrească
de soare şi prin acesta să-i aline necazul, îşi trăsese crengile în sus, dânsa
îl blestemă zicând:
Fire-ai plop afurisit,
Totdeauna nerodit,
Nerodit şi fără floare,
Că nu mi-ai lăsat răcoare,
Că tu'n sus crengile-ai tras
Şi umbră nu mi-a rămas
Şi de soare eu m'am ars.
|
Eu sunt foarte supărată,
Supărată şi'ntristată,
Iară tu eşti prea voios
Şi te-arăţi prea curajos,
De-aceea să nu'nfloreşti
Nici în veci să nu rodeşti!
|
O altă variantă
a acestei legende o găsim povestită într-o veche colindă populară: “Mergând Sfânta
Maria cu losif din Ierusalim spre Viflaim şi fiind foarte ostenită de drum, a
zis către Iosif:
Iosife! mi-i greu
De drumul cel rău,
Vin să ne-odihnim
Şi să ne umbrim!
După aceste
cuvinte mai merseră o bucată de drum, până ce:
De un plop dădură
Şi aici stătură
De-a se răcori…
În zadar i-a
fost însă toată aşteptarea
şi bucuria pentru că:
Plopul se clăti,
Umbra şi-o trăgea,
Soarele-i ardea.
Sfânta Maria se
mânie pe arbore şi-l blăstemă
zicându-i:
Plop afurisit,
Să creşti tu în sus,
Să nu fii rodit!
Că umbra mi-ai dus!”
Legenda
plopului tremurător o are în prim plan tot de Sf. Maria: “Stând odată Maica
Domnului sub un astfel de plop, frunzele
acestuia murmurau necontenit şi nu-i dădeau pace să se odihnească.
Sântă-Măria văzând aceasta, îl „înveleci" şi-i zise că'n veci să-i tot
tremure frumzele. Blestemul s'a împlinit şi frunzele acestui arbore tremură
necontenit chiar şi când nu suflă vântul de loc.” O altă legendă spune
că frunzele plopului tremurător sunt în veşnică mişcare pentru că ştie că din
lemnul lui a fost făcută crucea pe care a fost răstignit Isus. Cu toate
acestea, frunzele plopului tremurător erau folosite de tinerele fete pentru a
face farmece de dragoste:
“Fata care voieşte
să fie iubită de feciorul preferat de dânsa şi pe care voieşte să-l facă să tremure după dânsa
cum tremură frunza acestui plop, fură o viţă de păr din capul alesului său sau
chiotoarea de la cămaşa acestuia şi se duce să o lege de un plop tremurător.
Apoi zice:
- Cum nu stă frunza plopului, aşa să nu stea nici N. (spune numele
alesului) ci să umble ne'ncetat după mine!
Astfel, crede fata că a fărmecat pe alesul ei, care sigur o va iubi numai
pe dânsa iar la altă fată n'are să se mai uite.”
Un alt descântec de dragoste se practica folosind frunzele ascuţite ale
plopului alb:
“Într'o sâmbătă, dar mai ales
în Sâmbăta Duminicii Mari, fata care voieşte să-şi facă de dragoste, se scoală
de dimineaţă şi luând cu sine pâine şi sare se duce unde ştie că să se află
acest soi de plop. Aici pune pâinea şi sarea la tulpina lui şi zice:
Cum se bate frunza'n plop,
Fără vânt şi fără ploaie,
Aşa să cate norodul
Şi toţi tinerii la mine!
Apoi rupe o creangă de plop cu frunze cu tot, o duce acasă şi o pune
într'un cui, înfipt de-asupra uşii din lăuntrul casei. În Sâmbăta următoare,
aceiaşi fată face lăutoare din aceasta creangă şi se spală cu dânsa; acum crede
ea că va fi îndrăgită şi iubită de toţi oamenii, însă mai ales de feciori. Dacă
pe timpul când aduce această creangă de plop fata întâlneşte vreun fecior care
o întreabă ce aduce, atunci ea crede că cu greu va scăpa de acel fecior şi că sigur
îi va fi nevastă. Lăutoarea de plop cu care se spală fata o aruncă apoi între
vite, pentru ca vitele să fie la fel de curate ca şi capul.”
Sursa: Simion Florea Marian – “Botanica poporală română - Plopul” – “Albina Carpaţilor” din 15 noiembrie
1879)
Carol și Elena – Dragoste în exil
În
articolul anterior - ‹‹Carol
și Elena – Idila›› - am citat primele
dezvăluiri ale Elenei Lupescu din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – dezvăluiri
date publicității cu ajutorul trustului de presă american „Hearst” în luna
septembrie 1927. Astăzi urmează un al doilea articol din această serie, publicat
pentru publicul din România în aceiași “Ediție specială: "Memoriile complete ale
d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927:
Carol și Elena - Idila
În jurul relației dintre regele Carol II-lea
și Elena Lupescu s-au țesut multe legende. Societatea românească a fost - și
este încă – foarte categorică în a judeca povestea de dragoste dintre cei doi. Majoritatea
românilor au fost profund indignați de legătura extraconjugală a viitorului
rege, care își părăsise familia și renunțase la tron în decembrie 1925 și care
trăia în Franța, sub numele de Carol Caraiman, alături de iubita lui.
Cum va fi vremea (meteorologie populară)
Viața
țăranului român – fiind legată de peticul de pământ pe care îl lucra și care îi
aducea cele necesare traiului - a depins mereu de starea vremii. „Umbletul
vremii” putea să-i aducă belșug sau să
îi nimicească munca. Tocmai de aceea locuitorii satelor au fost mereu atenți la
semnele care îl puteau ajuta să prevadă „cum va fi vremea”. În timp, s-a alcătuit
un adevărat “tratat de meteorologie populară”, care s-a
transmis oral – îmbogățit - din generație în generație:
“Generații întregi,
veacuri de-a rândul, au observat tot ce le înconjură, ca apoi din schimbări,
adeseori cu totul neînsemnate, să-și fixeze anumite semne, de multe ori uimitor
de precise, care să-i prevestească vremea. Începând de la dobitoacele de casă,
tovarășii lui de lucru, până la dobitoacele din creierii munților, și de la
uneltele lui de lucru până la stelele cerului, toate i-au legat atenția, ca
apoi la rândul lor, toate să-i fie câte-un îndreptar, câte-un sfetnic”. (Traian German – articolul “Meteorologie populară“ – publicat în “Comoara
satelor” – ianuarie 1923).
Etnograful
Artur Gorovei
a cules la sfârșitul secolului trecut câteva dintre semnele care prevestesc
starea vremii și le-a inclus în studiul său “Credinți și superstiții ale poporului român”
(editura “Gerold & Comp.” - Viena – 1915):
Răzmeriță stârnită de instalarea primei băi publice la București
Băile publice au dispărut aproape cu desăvârșire în zilele noastre.
Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. A fost însă o
vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporală
și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și,
de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui.
Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile
construite după 1918.
Până la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de
tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu
fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și
le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin
fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile
acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia
se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap
trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei.
De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori
chiar unii dintre vecinii, ce nu erau
pliroforisiți cu așa... confort". (“Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Urmărește pe Facebook:
Urmărește pe Twitter:
Cele mai citite articole:
-
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820 – d. 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești...
-
Poate că vă amuză credința românilor în farmece, descântece și blesteme . Ea era prezentă însă în conștiința populară la începutul secolulu...
-
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire...
-
Cocoșii - ceasornicelele de altădată În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenil...
-
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstițios. Foarte mulți dintre noi " credem în semne ” care ne influențează viața ...
-
Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat și Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pent...
-
În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ ne este dat ” de spiritele cele rele. Românii credeau de ase...
-
Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina este locul din România care ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste părintească. ...
-
Una dintre marile vedete ale teatrului românesc din perioada interbelică a fost - fără îndoială - actrița Nora Piacentini (n. 1905 – d....
-
Motto: colo-n deal la mandravela a pierdut-o jean pe stela toți s-au dus cum-necum pe jos sau călare cu ulcică-ntre picioare hai noroc și u...