Procesul cocardelor tricolore

Sibiu, 27 mai 1894. Un grup de patrioți români condamnați în procesul Memorandumului se întorceau în orașul natal. Sibienii organizează întâmpinarea “osândiților” la gară. Un grup de domnișoare poartă cocarde tricolore. Un gest considerat de bun simț astăzi, nu-i așa? Articolul următor, publicat de revista „Universul literar”, în numărul din 13/25 februarie 1895 o să vă convingă că nu era deloc așa:

"Pe pagina I a numărului nostru de azi, dăm portretul domnișoarelor române de peste munți date în judecata tribunalului din Sibiu. Ele erau acuzate că cu ocazia plecării acuzaților în procesul Memorandului și a întoarcerii lor la Sibiu au purtat cocarde tricolore și au făcut demonstrații politice. Iată numele acelor domnișoare: Jos la dreapta și la stânga sunt d-șoarele Eugenia și Leontina Simonescu; sus la stânga sunt d-șoarele Elena Cunțan, care stă în picioare, lângă dânsa e soră-sa Alexandrina Cunțan; la dreapta e d-șoara Letiția Roșea. Pe pag. 4-5 dăm un tablou reprezintând scena procesului, care a avut loc la începutul lunei Decembrie.

"D-șoarele de peste munți date în judecată"

Pertractarea procesului a început la orele 8 dimineața. Sala judecătoriei era înțesată de public român. Se aflau de față d-nele: Emilia Tilea, Russu, Popescu, Crişan-Moldovan; apoi d-şoarele: Eugenia și Lucreţia Popescu, Sabina Brote, Agnes Cristea, Olimpia Neagoe, Tăbăcaru Jurca, Florica Roşea, Bârzea, Mihaiu etc. Acuzatele erau asistate de d. dr. A. Frâncu, avocat. Procesul a fost condus de d. Graiss, sub-jude. După ce a tălmăcit pe românește actele din dosarul procesului, d-sa citește §86 din procedura de drept, care cuprinde dispozițiunile ce judele poate lua în decursul desbaterii procesului, adică pedeapsa ce dânsul poate da la caz dacă vreunul dintre cei prezenți în sală nu s'ar purta conform regulamentului. Procesul verbal se face în limba ungurească.

Citește mai mult... »

Iașii de odinioară: Ulița Mare

Acum ceva mai mult de un veac, când te apropiai de dulcele târg al Ieșilor, trebuia mai întâi să străbați o mahala destul de întinsă – Mahalaua Nicolina. Odată trecut de colibele vechi din lemn de la periferie, intrai pe o uliță care străbătea orașul de toată lungimea lui. Se găseau de-a lungul ei “cele mai frumoase prăvălii și cea mai multă mișcare” și era denumită, prin definiție, Ulița Mare. Vă invit să citiți câteva dintre poveștile Uliței Mari a Iașilor, așa cum au fost ele consemnate în articolul “Iașii de azi – Iașii de odinioară: Ulița Mare”, semnat de C. Luca-Iași și publicat în numărul din 5 mai 1937 al revistei “Ilustrațiunea Română”:

Ulița Mare de altădată

Citește mai mult... »

Să ne căsătorim sau nu?

Despre părerea românilor relativ la căsătorie am mai scris. Articolul “Despre flirt, iubire, bani şi căsătorie” trecea în revista păreri ale cititoarelor din anul 1915 ale revistei “Moda șic ilustrată”. Douăzeci de ani mai târziu – în anul 1933 - părerile românilor în privința căsătoriei erau deja radical schimbate, noile opinii fiind un semn al schimbării moravurilor existente în societatea românească. Iată cum sintetizează aceasta evoluție ziaristul I. Șerban – în articolul său “Gânduri răzlețe în jurul căsătoriei”: 

Să ne căsătorim sau nu? 

„Problema căsătoriei aminteşte în unele privinţe pe cea a alegerii unei profesiuni. Te căsătoreşti din înclinaţie sau din interes, după cum îți alegi o profesiune prin vocaţie sau prin calcul. Dilemei între o căsătorie de dragoste şi una de convenienţă îi corespunde ezitarea între cariera la care ne trage inima şi cea la care ne conduce reflexiunea practică. Şi cum cei mai mulţi nu au nici curajul să păşească hotărîţi în linia impulsului sufletesc, nici calitatea de a se adapta cu eleganţă în direcţia imperativelor practice, avem atâţia rataţi ai profesiunei si ai căsniciei! Criza căsniciei nu e un fenomen postbelic. Ea a existat şi înainte de ultimul război. Adulterul şi prostituţia înfloreau în aceeaşi măsură la vechea generaţie ca şi la cea actuală, cu deosebire că ceea ce făceau părinţii noştri în mod discret ipocrit — o facem noi mai sincer — cinic. Perdeaua a căzut. Omenirea modernă e prea zorită, ca să mai aibe timpul necesar pentru menajarea formelor.”

La fel de interesant este și “sondajul de opinie” cu tema: “E bună însurătoarea – răspunsuri culese în diferite straturi sociale de la persoane de diferite vârste”, sondaj realizat de o mai veche cunoștință a noastră, ziaristul Alex. F. Mihail. Articolul a fost publicat în numărul din 16 noiembrie 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată” și ne prezintă câteva dintre ideile și tendințele existente în societatea românească a anului 1933:

 PĂREREA UNUI ARTIST:

“ - Cred că un artist nu trebuie să se însoare niciodată. De altfel împotriva însurătorii artiştilor pledează şi Alphonse Daudet în lucrarea lui „Ménages d’artistes”. În toate schiţele sale, din volumul citat, căsătoriile artiştilor sunt arătate nefericite — observă interlocutorul nostru.

- Totusi  Daudet s’a însurat... şi a fost fericit.

- I s’a obiectat și lui aceasta, dar el a răspuns cu galanterie: Cine găseşte o soţie ca M-me Daudet, poate să  se’nsoare... În zilele noastre, în România, maestrul George Enescu pledează împotriva căsătoriei, prin  faptul că a rămas celibatar. Dacă s’ar fi însurat, cine ştie dacă am fi avut un George Enescu. Dar drept răsbunare, a însurat pe alţi artişti. Iubesc căminul, mi-s dragi şi copiii — ne-a mărturisit muzicianul interviewat de noi — dar după cum Hitler a spus: „Nu mă pot căsători, căci sunt însurat cu politica”, tot astfel obiectez şi eu: „Tovarăşa scumpă a vieţei mele este muza Euterpe. Ar însemna să o trădez, dacă o muritoare s’ar face stăpâna gândurilor mele.”

UN FABRICANT DE TUTUN:

„D. ing. Alexandru Pascu, fabricantul tutunului de pipă, pus în consumaţie de R. M. S. şi care este în acelaşi timp autorul unor reţete culinare bazate pe principiile chimiei moderne, ne spune:

- Ar  însemna să fac ceea ce numeşte francezul „enfoncer des portes auvertes” dacă m’aş apuca să dovedesc că fiecare fată trebuie să se mărite şi că fiecare tânăr trebuie să se’nsoare. Moda însurătorii e foarte veche, pe pământ, dar rămâne mereu nouă.

- Ceea ce însă nu ştiu nici fetele, nici băieţii, e că fericirea în căsnicie este întreţinută de o bună şi igienică mâncare. Soţii care mănâncă prost sunt vecinic ursuzi şi supăraţi. După o masă excelentă, orice om e bine dispus. O fată, care se mărită trebuie să ştie să facă o supă, un fel de mâncare, o friptură şi o prăjitură: cel puţin câte-un fel de fiecare! Numai după ce va da acest examen se va putea mărita. Și ne întoarcem puţin la vremea veche, căci timpurile sunt grele: cu puţini bani orice gospodină trebuie să ştie să gătească azi o mâncare sănătoasă şi gustoasă, deci, duduilor, după ce v’aţi spălat bine pe mâini, de dimineaţă şi înainte de a da cu roşu pe buze, de a alerga la tenis, sau la volanul maşinii, ocupaţi-vă puţin şi de bucătărie. Să mai adăugăm că d. ing. Pascu ne-a promis câteva din reţetele d-sale culinare, dedicate duduilor cuminţi.”

PĂREREA UNUI NEGUSTOR:

“ - Eu’ m’am însurat de tânăr, pentru că nu se poate concepe un comerciant celibatar. Negustorul îndeplineşte o serioasă funcţie socială. El trebuie să fie ordonat şi să ducă o viaţă regulată, având anumite ore de masă şi de somn. Petrecerile trebuie să fie cât mai puţine. O astfel de viaţă nu ţi-o poţi rândui, decât dacă eşti însurat...

- Dar dacă soţia vrea să petreacă?

Un negustor adept al
căsătoriei "de conveniență"

- Negustorul trebuie să-şi aleagă o tovarăşă de viață cu spirit comercial, care sa-i fie colaboratoare. Sunt multe asemenea femei, mai „masculine” decât bărbaţii; unele conduc singure afacerea în lipsa bărbatului... şi de multe ori o conduc chiar mai bine decât dansul! Nevasta-mea cunoaşte multe limbi şi-mi este de mare ajutor în corespondență. În afară de asta, mi-a adus şi ceva zestre, astfel că mi-a fost posibil să dau avânt afacerii mele. În rezumat sunt de părere că negustorul să se’nsoare de tânăr cu o soție inteligentă, cunoscând mai multe limbi și care are o oarecare zestre.”

O ACTRIŢĂ:

“- E mai bine ca actriţa să nu-şi lege viaţa de nimeni... În orice caz să nu se mărite niciodată cu un actor, care devine de două ori gelos: odată ca soţ şi apoi în calitate de concurent... - îmi spune una dintre distinsele colaboratoare ale scenelor bucureştene.”

E mai bine ca actriţa să nu-şi lege viaţa de nimeni...

CE SPUNE O MENAGERĂ:

“- Un artist are nevoie de o soţie iubitoare, care să-l înţeleagă şi să-l administreze. Artiştii sunt de obicei un fel de copii mari... Cei cari nu se’nsoară duc o viaţă pustie şi plină de necazuri.”

„VREAU SĂ MĂ MĂRIT DIN DRAGOSTE!”

“- Vreau să mă mărit numai din dragoste! - îmi spune o fată de 18 ani. Orice căsătorie contractată din alte considerente, orice combinaţii şi socoteli practice în asemenea împrejurări, sunt un târg ruşinos, care scoboară demnitatea omenească. Prefer să nu mă mărit deloc, decât să iau pe omul pe care nu l-aș iubi. O căsătorie din interes desonorează pe cel ce o contractează.”

O DOAMNĂ DE TREIZECI DE ANI:

“- O doamnă de treizeci de ani e de părere că numai căsătoriile de convenienţă sunt într’adevăr fericite: Căsătoriile din dragoste dau mai totdeauna greş! Stendhal a scris undeva, că dragostea s’ar putea asemui uneori cu natura care pe o ramură uscată de pom desfrunzit, ar îngrămădi iarna cristale sclipitoare de flori de ghiaţă. Dar diamantele fragile şi efemere se topesc la prima rază a soarelui, rămânand priveliştea unei ramuri negre lipsită de orice poezie. Deziluzia e de multe ori urmarea unei căsătorii întemeiată numai pe iubire. O căsătorie, care ar avea la temelie interese personale reciproce şi ar fi clădită pe temeiul unor concesii și servicii de colaborare, o asemenea căsătorie e într’adevăr trainică. Doi oameni care au interese comune, sunt prieteni din momentul în care se vădesc aceste interese comune, iar bărbatul şi femeia ajung să se stimeze şi chiar să se iubească... Înstrăinarea soţilor se observă mai des la căsătoriile așa zise din dragoste, decât la cele din conveniență.”

DOMNUL DOCTOR  NE SPUNE:

“- Nu trebuie să se însoare decât oamenii sănătoşi. E o mare nenorocire când avem de o face cu o tară ereditară fatală. Atât bărbatul, care vrea să se’nsoare, cât şi fata care se mărită, trebuie să consulte medicul, înainte de a face acest pas. Aici e și rolul părinților, să intervie cu tact și judecată. Căsătoria e fericită numai dacă ambii soți sunt sănătoși și dacă – sunt capabili să aibă copii sănătoși. Fac o mare greșală acei care se însoară fără  să se gândească la urmări.”

Domnul doctor  ne spune...

O SCRIITOARE:

“O cunoscută scriitoare ne-a făcut cinstea să-și spuie şi ea părerea. Distinsa literată crede că înainte de a se vorbi de căsătorie, trebuie legiferat avortul. Numai o asemenea lege poate aduce liniștea în căsnicii. Emile Zola în  << Fécondité >> a făcut apologia familiilor cu mulți copii, cartea lui fiind scrisă în momentul când se constatase depopularea Franței. Astăzi însă, când tronează sărăcia, cred — ne spune interlocutoarea noastră — că cea mai mare dreptate o are doamna Ackerman, scriitoare citată de Anatole France, care spune că nu este o crimă avortul, ci este o crimă aducerea pe lume, fără nici un rost, a copiilor meniţi să fie nefericiţi în anumite căsnicii şi în anumite împrejurări grele din viaţă.”

ÎNTRE LUCRĂTOARE:

“O lucrătoare, oratoare cunoscută care s-a agitat în ultimul timp, cu prilejul propagandei pentru menţinerea neştirbită a repaosului duminical, ne spune:

- Lucrătorii şi lucrătoarele sunt aceia, care contractează căsătoriile normale, fireşti, dictate de legile naturii şi care contribuie la afirmarea şi propăşirea unui popor. Examinaţi istoria tuturor ţărilor şi veţi vedea că clasa muncitoare este aceia care în vremuri de grea cumpănă a păzit vatra strămoşească şi a stabilit o continuitate între prezent, trecut şi viitor. Sunt măritată şi în ajun de a deveni mamă. Dar lupt împotriva acelor patroni ce voiesc să ne ia singura zi din săptămână, Duminica, în care am putea să ne dedicăm căminului. Sunt multe lucrătoare soţii şi mame. Acei cari intenţionează să răpească Duminica lucrătorilor, sunt duşmanii familiei. Ei uneltesc la surparea temeliei naţiunii şi lucrează împotriva intereselor superioare ale neamului nostru.”

Ca să închei într-un ton “vesel-optimist”, voi cita cuvintele reporterului I. Șerban: “După un vechi proverb „omul însurat trăieşte ca un câine, dar moare ca un prinţ, iar cel neînsurat trăiește ca un prinţ, dar moare ca un câine”… A doua alternativă e desigur mai ispititoare. E doar mai agreabil să trăiești bine, decât să mori... frumos.“

  

Surse: articolele “Gânduri răzlețe în jurul căsătoriei” semnat I. Șerban și “E bună însurătoarea – răspunsuri culese în difertite straturi sociale de la persoane de diferite vârste” semnat Alex. F. Mihail - publicate în numărul din 16 noiembrie 1933 ale revistei „Realitatea ilustrată“ – răsfoită din colecția Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Citește mai mult... »

Fire-ai plop afurisit…

Dacă busuiocul este una dintre plantele cele mai iubite de români (citeşte şi: “Busuiocul şi farmecele de dragoste”), plopul este probabil cel mai “afurisit” dintre copaci, fiind considerat un simbol al nehotărârii şi al fricii. În popor se spune chiar că nu trebuie “să ţii în ogradă plopi pentru că sunt copaci de pagubă”. Despre plopul înalt – cel care “creşte cu crengile şi cu frunzele drept în sus” - se spune că ar fi fost blestemat chiar de Sf. Maria: “Maica Domnului umblând odată trudită şi supărată pentru că nu putea afla pe Isus Chr. în timpul patimei sale, a voit să se odihnescă sub un plop. Acesta însă de bucurie mare şi-a tras crengile în sus. Maica Domnului se supără văzând arborele aşa de voios pe când dânsa era sfâşiată de durere şi pentru că plopul, în loc s'o umbrească de soare şi prin acesta să-i aline necazul, îşi trăsese crengile în sus, dânsa îl blestemă zicând:

Fire-ai plop afurisit, Totdeauna nerodit, Nerodit şi fără floare, Că nu mi-ai lăsat răcoare, Că tu'n sus crengile-ai tras Şi umbră nu mi-a rămas Şi de soare eu m'am ars.

Eu sunt foarte supărată, Supărată şi'ntristată, Iară tu eşti prea voios Şi te-arăţi prea curajos, De-aceea să nu'nfloreşti Nici în veci să nu rodeşti!

O altă variantă a acestei legende o găsim povestită într-o veche colindă populară: “Mergând Sfânta Maria cu losif din Ierusalim spre Viflaim şi fiind foarte ostenită de drum, a zis către Iosif:

Iosife! mi-i greu

De drumul cel rău,

Vin să ne-odihnim

Şi să ne umbrim!

După aceste cuvinte mai merseră o bucată de drum, până ce:

De un plop dădură

Şi aici stătură

De-a se răcori…

În zadar i-a fost însă toată aşteptarea şi bucuria pentru că:

Plopul se clăti,

Umbra şi-o trăgea,

Soarele-i ardea.

Sfânta Maria se mânie pe arbore şi-l blăstemă zicându-i:

Plop afurisit,

 Să creşti tu în sus,

Să nu fii rodit!

 Că umbra mi-ai dus!”

Legenda plopului tremurător o are în prim plan tot de Sf. Maria: “Stând odată Maica Domnului sub un astfel de plop, frunzele acestuia murmurau necontenit şi nu-i dădeau pace să se odihnească. Sântă-Măria văzând aceasta, îl „înveleci" şi-i zise că'n veci să-i tot tremure frumzele. Blestemul s'a împlinit şi frunzele acestui arbore tremură necontenit chiar şi când nu suflă vântul de loc.” O altă legendă spune că frunzele plopului tremurător sunt în veşnică mişcare pentru că ştie că din lemnul lui a fost făcută crucea pe care a fost răstignit Isus. Cu toate acestea, frunzele plopului tremurător erau folosite de tinerele fete pentru a face farmece de dragoste:

“Fata care voieşte să fie iubită de feciorul preferat de dânsa şi pe care voieşte să-l facă să tremure după dânsa cum tremură frunza acestui plop, fură o viţă de păr din capul alesului său sau chiotoarea de la cămaşa acestuia şi se duce să o lege de un plop tremurător. Apoi zice:

- Cum nu stă frunza plopului, aşa să nu stea nici N. (spune numele alesului) ci să umble ne'ncetat după mine!

Astfel, crede fata că a fărmecat pe alesul ei, care sigur o va iubi numai pe dânsa iar la altă fată n'are să se mai uite.”

Un alt descântec de dragoste se practica folosind frunzele ascuţite ale plopului alb:

 

“Într'o sâmbătă, dar mai ales în Sâmbăta Duminicii Mari, fata care voieşte să-şi facă de dragoste, se scoală de dimineaţă şi luând cu sine pâine şi sare se duce unde ştie că să se află acest soi de plop. Aici pune pâinea şi sarea la tulpina lui şi zice:

Cum se bate frunza'n plop,

Fără vânt şi fără ploaie,

Aşa să cate norodul

Şi toţi tinerii la mine!

Apoi rupe o creangă de plop cu frunze cu tot, o duce acasă şi o pune într'un cui, înfipt de-asupra uşii din lăuntrul casei. În Sâmbăta următoare, aceiaşi fată face lăutoare din aceasta creangă şi se spală cu dânsa; acum crede ea că va fi îndrăgită şi iubită de toţi oamenii, însă mai ales de feciori. Dacă pe timpul când aduce această creangă de plop fata întâlneşte vreun fecior care o întreabă ce aduce, atunci ea crede că cu greu va scăpa de acel fecior şi că sigur îi va fi nevastă. Lăutoarea de plop cu care se spală fata o aruncă apoi între vite, pentru ca vitele să fie la fel de curate ca şi capul.”

Sursa: Simion Florea Marian – “Botanica poporală română - Plopul” – “Albina Carpaţilor” din 15 noiembrie 1879)

Citește mai mult... »

Carol și Elena – Dragoste în exil

În articolul anterior -  ‹‹Carol și Elena – Idila››  - am citat primele dezvăluiri ale Elenei Lupescu din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – dezvăluiri date publicității cu ajutorul trustului de presă american „Hearst” în luna septembrie 1927. Astăzi urmează un al doilea articol din această serie, publicat pentru publicul din România în aceiași “Ediție specială: "Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927:

 

 

Citește mai mult... »

Carol și Elena - Idila

În jurul relației dintre regele Carol II-lea și Elena Lupescu s-au țesut multe legende. Societatea românească a fost - și este încă – foarte categorică în a judeca povestea de dragoste dintre cei doi. Majoritatea românilor au fost profund indignați de legătura extraconjugală a viitorului rege, care își părăsise familia și renunțase la tron în decembrie 1925 și care trăia în Franța, sub numele de Carol Caraiman, alături de iubita lui. 

 

Citește mai mult... »

Răzmeriță stârnită de instalarea primei băi publice la București

Băile publice au dispărut aproape cu desăvârșire în zilele noastre. Să mergi azi la un asemenea stabiliment este desigur ceva desuet. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporală și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze, în aburii fierbinți dintr-o baie publică. Mai ales că în acele vremuri apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după 1918. 

Reclamă pentru o baie publică
publicată în ziarul "Epoca" - numărul din 16 ianuarie 1898

Până la apariția primelor băi publice, mai toată lumea făcea baie acasă la ea „fie în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie scunde și largi cu doage de lemn încercuite cu fier, fie în albiile de lemn, de plută sau de plop pe care le scobeau anume și le vindeau țiganii rudari. Vara, mulți se mulțumeau numai cu un duș, instalație proprie, făcuta prin fundul curților sau pe după casă și prin magaziile de scânduri ale gospodăriei. Dușurile acestea erau alcătuite dintr-o îngrăditură strâmtă de rogojini, deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă, pe care și-o deșertau pe cap trăgând de o sfoară legată de pârghiuța ce ridica un căpăcel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemeni instalațiuni ingenioase se  foloseau pe rând toți ai casei, ba uneori chiar unii dintre vecinii, ce nu erau pliroforisiți cu așa... confort". (“Bucureștii vechiului regat” – George Costescu – 1944)

Citește mai mult... »