Societatea
românească interbelică - asemeni celei de azi - era o lume a contrastelor. O
lume cu lumini dar și cu multe umbre în care conviețuiau elitele culturale și politice
ale vremii cu personajele pitorești ale lumii multicolore a micilor patroni,
meseriași, muncitori și funcționari, și - de asemenea - cu lumea mahalalelor, diversă și
pestriță și ea. Am încercat de-a lungul timpului să vă dezvălui, ajutat de
articole apărute în presa interbelică, figuri tipice ale lumii de atunci. Poate
vă mai amintiți de Vasile-lustragiul,
de Piticul
din Târgul Moșilor, de Baba
Cocoșoaica sau de micuții
lăutari Fănică, Mitică și Lenuța. Astăzi a venit timpul să vă spun povestea unui alt
personaj al vremii. Vă voi povesti – ajutat de Dinu Dumbravă - reporter al revistei “Realitatea Ilustrate” – despre Zoltan - regele cerșetorilor
bucureșteni.
Cerșetoria – una dintre ocupațiile cele mai vechi din lume – a cuprins ca o adevărată molimă societatea de ieri. Nu era colț de stradă, poartă de biserică sau de instituție publică, târg sau alt loc aglomerat în care să nu găsești un cerșetor și să nu auzi mai pașnicul sau mai agresivul “Faceți-vă milă și pomană!”. Nu am scăpat în lumea de azi de aceasta tară a societății. Ba chiar am exportat-o pe întreg cuprinsul continentului – și nu numai…
Cine era cu adevărat Dumitru Zoltan, "faimosul stăpân al cerșetorilor din București, Regele Mizerabililor, după bănuielile unora schiloditor de copii furați pentru a le exploata infirmitatea; omul înnărăvit în ticăloșie, răzvrătit împotriva tuturor, înrăit de alcool și pervertit de prigoana societății”?
Cerșetoria – una dintre ocupațiile cele mai vechi din lume – a cuprins ca o adevărată molimă societatea de ieri. Nu era colț de stradă, poartă de biserică sau de instituție publică, târg sau alt loc aglomerat în care să nu găsești un cerșetor și să nu auzi mai pașnicul sau mai agresivul “Faceți-vă milă și pomană!”. Nu am scăpat în lumea de azi de aceasta tară a societății. Ba chiar am exportat-o pe întreg cuprinsul continentului – și nu numai…
Cine era cu adevărat Dumitru Zoltan, "faimosul stăpân al cerșetorilor din București, Regele Mizerabililor, după bănuielile unora schiloditor de copii furați pentru a le exploata infirmitatea; omul înnărăvit în ticăloșie, răzvrătit împotriva tuturor, înrăit de alcool și pervertit de prigoana societății”?
 |
| Fișa lui Zoltan -"regele vagabonzilor" |
Zoltan
Dumitru era un fost “geambaș de cai de pe la Sibiu, misterios proprietar al
cocioabei cerșetorilor din marginea groapei Floreasca, templul celor fără de
soartă, de unde se împrăștia armata infirmilor și pseudo-infirmilor, copii
cu fluierul piciorului uscat și răsucit, bătrâni cocârjați de povara anilor și
dospiți în murdăria îngrămădită de la naștere, femei pline de bube puroioase”.
Zoltan
era un om care “cutreiera coloniile de muncă așa cum criminalii pierduți în
contabilitatea păcatelor, colindă ocnele în neisprăvita osândă a vieții. Zoltan
Dumitru, posesorul celui mai formidabil cazier al triajului vagabonzilor
din București — omul veșnic înghesuit de cei puși să oprească întinderea
mânei pe stradă. (…) Zoltan, starostele mizeriei, a cărui căutătură piezișe,
îmbrumată de permanenta beție, nu se înduioșa în fața nici unei suferințe
fiindcă tronul lui se înălța pe tentaculele ei...”.
Zoltan, un personaj
de ieri din lumea umbrelor, a crimei și a delicventei, dar un om cu o soție legitimă
și cu șapte copii, care trăia într-o cocioabă dărăpănată și care cerșea
împreună cu toți ceilalți (lumea a evoluat: “regii” de azi trăiesc în palate!).
“A cerși și a pune pe ceilalți să cerșească era rațiunea lui de a fi”.
E de înțeles că Zoltan
– regele vagabonzilor - nu dădea interviuri. Reporterul Dinu
Dumbravă a recurs la o stratagemă pentru a afla mai multe despre el: s-a
deghizat în cerșetor și s-a prefăcut că leșină de foame pe stradă, în
apropierea locului în care cerșea Zoltan. Acesta l-a ridicat pe “reporterul
cerșetor” și l-a dus într-o crâșmă "să-i de-a ceva de mâncare" (o
bucată de pâine, o ceapă și o “jumătate de vin”). Zoltan, “la a patra jumătate”
a devenit vorbăreț și a început să își depene povestea:
 |
| Legiunea nocturnă a vagabonzilor după razie transportați la serviciul de triaj |
„- Vezi tu, mă boule! Eu am fost om gospodar cu rost la mine la Sibiu. Eram
geambaș. Cumpăram și vindeam cai. Într’o zi m’au prins fiindcă’n loc să-i mai
cumpăr, i-am furat. M’au chinuit! Ca pe hoții de cai. După ce-am isprăvit
socoteala, am intrat rândaș la un boier. Un ungur bogat cu o fată frumoasă.
Într’o noapte am dat peste fată. Se plimba singură’n grădină. Ne-am drăgostit. Adic’am
drăgostit-o eu că șerpoaica era logodită c’un văr al ei și vrea să-i fie
credincioasă. Când a scăpat și-a început să strige, au sărit câinii. Am
fugit. Vreo două zile am umblat hoinar. A patra noapte - om păcătos, boule
! - eram la gardul boierului. Și ea - era și ea tot în grădină. Am auzit:
Zoltan! Ce să-ți mai spun! Tu ești un bou care i-e foame! Ce înțelegi tu ce-i
asta? Șerpoaica mă dorea! Am sărit gardul... Nu l’aș mai fi sărit! Gardul
ăsta a fost nenorocirea mea. De abia mi se lăsase’n brațe șerpoaica, când vreo
cinci vlăjgani au ieșit din tufiș cu pistoalele.
Dintre ei se desprinse unul
tânăr. Era vărul șerpoaicei - logodnicul ei. Pe mine m’au trântit la pământ,
m’au pisat cu picioarele, mi-au umplut gura cu țărână, m’au legat și m’au
aruncat peste gard. În urmă am auzit un țipăt, un țipăt de moarte, țipăt de
înjunghiată... A doua zi m’au prins, m’au închis și m’au cercetat. Ce m’au
bătut, ce m’au chinuit ca să le spun c’am înjunghiat șerpoaica. Dacă n’o
înjunghiasem! Că doar mi se făcuse dragă bat’o vina!
 |
| O catacombă - cerșetori interbelici |
- Ce
stai așa boule! Mănâncă!
Zoltan
dădu pe gât încă o jumătate. Ochii bolmoceau împăinjeniți în orbite.
-
Pe urmă, boule, am plecat! A venit războiul. Am trecut dincoace. S’au șters
toate! Dar oamenii s’au făcut răi. Mi-am luat femeie și am făcut copii...
- Șapte!
-
De unde știi? - și Zoltan mă privi bănuitor - Da șapte. Am început să cerșesc.
Munca nu-mi ajungea. Mi-am luat o cocioabă pe groapă la Floreasca. Am
cerșit și am învățat și pe alții să cerșească ca să-mi facă și mie parte. Eu am
grijă de toți. D’aia’ți dau să mănânci. O să te învăț și pe tine. Trebuie
să știi să cerșești. Par’că asta nu-i o meserie!
-
La o vreme au pus mâna pe mine. Au legea aia a vagabondajului. M’au
dus pe la triaj, m’au judecat. Am fost la Bălăceana, la Răducăneni, la
Plevna. Am stat cât am stat și-am fugit. Ce dracu vor să fac! M’am deprins
cu asta. Poate că dacă nu era șerpoaica aveam altă viață…”
 |
| Exploatatoare de copii |
Spre
final interviul se complică:
"- E adevărat că schilodești copii furați ca să-i faci să
cerșească?
- Cine ți-a spus ție asta? Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! M’au mai întrebat
asta! Pentru ce mă întrebi? Cine ești tu?
Zoltan
se ridică brusc. Ochii aruncau scântei de furie.
- Nae! Nae! Adă lampa’ncoace să mă uit la ăsta!
Am
înțeles că „interview-ul” se sfârșise și că tabloul final se apropia:
- Mâinile sus, Zoltan!
Și
scosei din buzunarul zdrențelor revolverul (pentru portul căruia nu aveam
autorizație).
- A! Câine! - făcu Zoltan apucând un scaun pe care-l ridică deasupra
capului, îl învârti în aer și-l repezi din greșală peste lampa care se stinse
spărgându-se.
Să
vă mai spun că n’am așteptat să aducă Nae altă lampă? Că m’am pomenit în stradă
în brațele gardistului? Că a fost nevoie de multă tevatură la circumscripția
respectivă până când mi s’a recunoscut identitatea? Că domnul comisar m’a
compătimit:
- Ce ți-e și cu gazetarii ăștia! Nu pot să stea și ei liniștiți ca
omul? Dac’o pățeai? Aud?"
Reporterul
nu știa însă să stea liniștit. Boală a meseriei. A revenit peste câteva nopți
la coliba lui Zoltan: “Umbra dispărea înghițită. Zoltan se întoarse acasă.
Iar supușii, schilozii și pseudoschilozii veneau să i se închine. Prin geamul
colibei l’am văzut pe Zoltan. Urcat pe un divan fuma luleaua. Clondirul cu țuică
trecea din gură în gură. Deodată din cămăruța de-alături țâșni un pâlc de femei
în zdrențe. Frumusețea nu avea însemnătate. Erau femei - femeile
Sabatului. Și Sabatul începu tăcut, amestecat, carnea scoșilor din
societate se frământa. Cineva acoperi ochiul de geam. Câmpia rămase mărturia pe
care n’o înțelege nimeni. Era bal la curtea Suveranului fără demnitari.
Pentru asta pierdeam încă o seară agreabilă.”
Sursa: suplimentul gratuit “Reportaj” din data de 9
aprilie 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”- articolul “Zoltan
– regele vagabonzilor” semnat Dinu Dumbravă
Postări
