O lume care merge anapoda

Motto:

Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
 

(Mihai Eminescu – Glossă)

Criza economică mondială datorată pandemiei de Covid-19 este urmată  acum de efectele devastatoare ale conflictelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu. De multe decenii nu a mai fost atâta incertitudine pe plan internațional. Inflație, stagnare economică, criză energetică și alimentară sunt cuvintele auzite tot mai des. Experții de azi afirmă că suntem de abia la începutul crizei și că perspectivele sunt dintre cele mai sumbre. 

Deși se spune că “este o greșeală să descrii furtuna din vârtejul ei”, ajutat de un amuzant dialog de ieri “asupra situației mondiale, între un tată înțelept și un fiu naiv”, citit în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 1 iunie 1933), vă propun să încercăm să ne lămurim de ce crizele se succed periodic în “lumea nostră anapoda” (citește și Lista principalele crize economice din ultimul secol adăugată la sfârșitul articolului):

Citește mai mult... »

Invitație la circul de purici!

O atracție aproape nelipsită din bâlciurile de odinioară organizate în orașele occidentale era… circul de purici. O relatare de la un astfel de “spectacol select” am citit în articolul “Allo! Aici circul de purici!” publicat de revista „Realitatea Ilustrată” în numărul din 12 octombrie 1933:

“Când intri în cortul strâmt, găsești totdeauna un număr mare de oameni, stând în jurul unei mese și privind atenți pe o farfurie de ipsos. Unii dintre ei țin în mână lupe măritoare, întrucât cu ochiul liber nu se poate urmări câteodată nimic din instalația originală. 

Spectatori în jurul arenei circului

În timp ce domnul director începe savanta sa conferință și își conduce pensetele în cercuri, aproape magice, deasupra mesei, observi deodată că arena în miniatură învie. Pe această arenă turnată din ghips lucios și care strălucește sub lumina crudă a lămpilor electrice, vezi trăsurele de lux, care de curte, tunuri, pompe de incendiu, alte lucruri asemănătoare, care sosesc la început încet și apoi tot mai repede. Trăsurelele ușoare au doi purici înhămați la ele, tunurile și tancurile, șase purici. Cu o putere uimitoare și cu iuțeală mare, puricii minunat dresați, trag povara lor, cu ajutorul unor firișoare subțiri de aur, care le lasă liberă orice mișcare."

Intrarea "artiștilor" în arenă

„Și la purici ca și la oameni, dintre toți cei cari se produc puțini sunt talente excepționale, majoritatea nu fac decât să tragă tunuri, căruțe, pompe de incendiu etc.”

 

Purici în arenă

După numerele obișnuite cu trăsurele, tunuri și tancuri trase de purici, în scenă intrau adevăratele vedete: “ Printre purici există și soliști cari se produc în numere speciale. Iată bunăoară într’una din fotografiile noastre pe Andrei, un exemplar excepțional al rasei sale, într'un număr foarte periculos de echilibristică pe sârmă. Reprezentația are mare succes.”

 

Andrei - echilibristul pe sârmă

“Ștefan, unul dintre cei mai talentați purici din companie, mișcă cu multă plăcere un carusel.”

Caruselul lui Ștefan

“Dar și când intră în scenă Adela, puricele femelă, care știe să jongleze cu o bucățică de plută, pe vârful unui ac, publicul nu-și precupețește aplauzele.”

 

Adela - echilibrista

Bănuiți cred că dresatul puricilor nu era deloc o treabă ușoară: “Numai cei mai talentați dintre dânșii pot fi utilizați și dresați. Când expertul în purici, după lungi încercări își alege indivizii potriviți, dintre numeroșii candidați, el înfășoară în jurul gâtului micilor animale o sârmă foarte subțire de aur, care-i ține totodată în mod permanent drepți. Încetul cu încetul se obișnuiesc apoi să îndeplinească ceea ce li se cere și pe cât se pare nici nu le vine vreodată gândul să evadeze. Adăpostul de noapte îl au totdeauna într’o cutiuță căptușită bine cu vată. E foarte interesant că puricii nu numai că suportă foarte bine viața de prizonieri, dar trăiesc până la o vârstă mult mai înaintată decât în viața liberă, veșnic amenințată de pericole, a puricelui liber. Hrana lor constă din sânge proaspăt de om, pe care au voie să-l sugă de două ori pe zi, din brațele directorului de circ. În schimbul acestui sacrificiu mic directorul își câștigă  existența.”

 

Manejul puricilor

Spectacolele în care artiștii erau puricii au dispărut. Poate pentru că puricele uman este pe cale de-a dispărea din regnul insectelor… europene!?

Un țânțar în arenă

Sursa: articolul “Allo! Aici circul de purici!” – semnat Keystone - publicat în revista „Realitatea Ilustrată” – numărul din 12 octombrie 1933

Citește mai mult... »

De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu

„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar” – consemna scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938. 

Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică. În doar 7 ani, între 1928 și 1935, Gib Mihăescu a publicat piesa de teatru Pavilionul cu umbre (1928), nuvelele Grandiflora (1928), Vedenia (1929), Visul (1935) și romanele Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934) și Donna Alba (1935). Gib Mihăescu a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. 

Pentru că “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, vă invit să citiți câteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista “Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938: 

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, când veneam să-i fac galerie la „Pavilionul cu umbre", că peste câțiva ani mă voi strădui să deslușesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cândva, mai târziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieții. Îl știam bun, înțelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia și eram sigur că nu voi bate zadarnic la ușa lui. Dar n'a fost să fie așa. Legi neînțelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soție iubitoare șterge cu mâini tremurânde praful uitării care zadarnic încearcă să se așeze și două fiice duc mai departe mândria numelui lui: Mira Gib Mihăescu și Ionica Gib Mihăescu. 

Cea mai mică, abia de putea rosti câteva cuvinte când sufletul tatălui ei și-a luat zborul spre stelele pe care le urmărea, în fiecare noapte senină, cu telescopul, astăzi părăsit într'un ungher. Poate acum va deslega tainele tăriilor albastre pe care de atâtea ori le-a cercetat, obosit şi îndurerat după ce se pogorâse în scrutare a sufletului omenesc. Adâncimile întunecoase ale oceanului sufletesc și înălțimile luminoase ale cerului l-au pasionat deopotrivă. Întru străbaterea celor dintâi s'a străduit ca scriitor și a reușit să le înfățișeze în cărțile lui de pe acum clasice. Pentru pătrunderea tainelor înaltului visa înfăptuiri noi și multe nopți a stat de veghe făcând calcule misterioase deasupra hărților cerului, cu nesecată râvnă.” 

GIB MIHĂESCU ÎN AMINTIRI 

„Am regăsit chipul blând al lui Gib în ochii îndurerați ai soției lui, în glasul ei reținut, în cele două vlăstare fragede care poartă în suflet tristeți prea timpurii. Și l-am revăzut iarăși la apariția neașteptată a surorii devotate, Theodorina. În părul celei care i-a ținut loc de mamă, multe fire argintii s'au ivit de la moartea fratelui drag. Soția și sora au evocat înainte-mi figura lui Gib și eu am notat tot ce mi-au spus. 

Mira și Ionica - fetele scriitorului (stânga)
Gib Mihăescu (centru)
D-na Elena Gib Mihăescu (dreapta)

Nu sunt lucruri inedite, pentru că Gib. Mihăescu a avut prieteni buni și mulți, dintre aceia care mânuiesc condeiul cu măiestrie. L-au cunoscut și au știut să-l prezinte cititorilor lor în adevărata lumină a marelui său talent și a caracterului său admirabil. Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia au scris despre el cu nestăpânită durere, ca prieteni şi camarazi de redacție. Mai mult decât au spus ei cu greu se poate spune iar mai frumos decât au făcut-o nu îndrăsnesc să cred că aș putea vreodată scrie. Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.” 

Citește mai mult... »

Ravisanta și șarmanta Miţa Biciclista

Mița Biciclista, frumoasa “demimondenă” de la începutul secolului trecut, a fost cu adevărat una dintre vedetele lumii bucureștene. Viața extravagantă și luxoasă pe care o ducea – avea o trăsură elegantă, conducea propriul ei automobil, mânca numai la Athénée Palace – au făcut ca prezența Miței să fie una cu adevărat aparte. 

 

Frumusețea Mariei Mihăescu - faimoasa Mița Biciclista - nu a trecut nicidecum neobservată. Bărbați celebri ai vremii precum Nicolae Grigorescu, Octavian Goga sau Regele Ferdinand au suspinat după grațiile frumoasei duduițe. Se pare că Regele Ferdinand a mers chiar mai departe și că i-a dăruit “adorabilei demimondene” o casă în Piața Amzei. Tocmai de aceea, în epocă, Mița Biciclista era cunoscută și drept "Mița Cotroceanca”, poreclă primită datorită presupusei sale legături cu Regele Ferdinand și a bârfelor care circulau la Curtea Regală din Cotroceni. Se zvonea chiar că Regele Manuel al Portugaliei ar fi cerut-o de soție și că Mița Biciclista l-ar fi refuzat. 

Maria Mihăescu și celebra ei bicicletă (stânga)
Regele Manuel al II-lea al Portugaliei (dreapta)

 

Citește mai mult... »

Românii şi "iarba diavolului"

Tutunul a început să fie cunoscut în Țările Române începând cu secolul al XVII-lea, chiar în epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci și de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit la sfârșitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite și lulele sau ciubuce), începând cu secolul al 19-lea, românii au început să fumeze și țigări de foi sau țigarete.

Citește mai mult... »

Despre noroc (vechi credințe și superstiții)

Dacă n-ai noroc și parte,

Geaba te mai scoli din noapte!

Conform credințelor românilor, norocul este determinant în viața unui om și îi definește destinul. Norocul se naște în același timp cu omul și îl însoțește până la moarte: „Norocul e ca un Înger; el umblă peste tot cu omul, dacă știe cum să-l poarte: să nu facă vreo greșeală, să nu fure, să nu blesteme pe altul, să nu huească; căci Norocul fuge de omul care strigă și blastămă, care ocărăște pe altul. Căci omul acela se cheamă că-i cu Dușmanul, - Necuratul.” (1)

                                

Norocul fiecărui om este hotărât de soartă, de Ursitoare sau de Dumnezeu. Cei născuți fără de noroc cu greu pot să își schimbe destinul:

„Cine n’are noroc, n’are,

De când naște până moare!”

Norocul cu care a fost dăruit fiecare om nu este însă știut de acesta și de aceea, pentru deslușirea acestei taine, el trebuie să știe „să citească anumite semne”: “Mai norocoși ca alții vor fi cei care se nasc pe vreme bună, dimineața, Duminica, Lunea și cei care postesc această zi; de asemeni cei care postesc Vinerile – pentru fete – sau în Ajunul Crăciunului.”

De găsești vreun trifoi cu patru foi vei avea noroc...

Conform credințelor populare este norocos:

- cel care vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;

- cel căruia îi plouă la nuntă;

- cel care are mai multe cuiburi de rândunele, lăstuni sau cuiburi de cocostârci la casă;

- cel căruia îi iese păr alb de timpuriu;

- cel care are doi colaci în creștetul capului, adică părul răsucit în două părți, în chip de cruce;

- cel care află un trifoi cu patru foi;

- cel care se trezește dimineața cu fața în sus sau care doarme cu mâinile peste cap. (1)

Ți-a ieșit coșaru-n drum
Și-o să ai ce vrei de acum
Griji, nevoi, necaz. durere
Se vor duce ca un fum!

Cu toate că există credința că norocul face parte din “scrisa omului“, românii cred că își pot influența norocul și soarta. Dintre numeroasele credințe legate de modul în care îți poți păstra sau mări norocul cu care ai fost dăruit vă voi spune câteva:

- când te speli pe picioare să nu te ștergi, că-ți ștergi norocul;

- dacă vrei să ai noroc, în ziua dinaintea zilei în care o să te împărtășeşti, să nu mănânci nimic; numai apă poți să bei;

- când cineva îți cere un ac, să nu îl arunci ci să îl dai în mână, pentru că altfel îți fuge norocul;

- când un naș ține în brațe copilul la botez să nu îl sâsâie dacă plânge, pentru că îi sâsâie norocul;

- să nu te duci mâncând la apă pentru că îți mănânci norocul;

- să nu mănânci din genunchi sau din poală pe pragul casei, că-și fuge norocul;

- să nu te uiți în oglindă atunci când mănânci ca să nu îți alungi norocul;

- când dai gunoiul afară pe la asfințitul soarelui, îți dai norocul afară. (1)

E norocos cel care are cuiburi de rândunele  la casă 

De asemenea:

- paralele luate mai întâi de la cineva, safteaua cum am zice, să le dai prin păr și prin barbă ca să ai noroc;

- primăvara, când auzi pentru prima dată brotacii cântând, să te dai de trei ori peste cap, pentru că vei avea noroc;

- cine sare de trei ori peste un butuc de lemn, înainte și înapoi, v-a avea noroc;

- să nu poarte cineva cămașa pe dos, că i se întoarce norocul spre rău;

- când îmbraci o cămașă nouă, să treci prin ea bani ca să fii norocos;

- când ți se aprinde cutia de chibrituri în mână e semn de mare noroc;

- să nu ții oalele cu gura în jos, că nu vei mai avea noroc;

- să nu ții un inel pe degetul din mijloc pentru că nu vei avea noroc în dragoste;

- dacă o fată ia de la alta vreo floare pusă în cap îi ia cinstea și norocul;

- cere lunea un împrumut ca să ai noroc la căpătuială;

- când îți scârțâie ușa dimineața, îți intră norocul în casă;

- când îți iese cineva în cale cu plin îți aduce noroc;

- când rândunica cântă înainte de revărsarea zorilor în fața casei e semn de mare noroc;

- dacă i se bate cuiva fruntea între gene, e semn că acela va avea noroc la avere;

- dacă visezi pește mărunțel e semn de noroc; de asemenea e semn de noroc dacă visezi un urs. (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura Librăriile SOCEC – 1916

(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – 1915

Citește mai mult... »

Printre aromânii din Cadrilater

“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).

Marea problemă a fost însă aceea că, în perioada de ocupație, Bulgaria schimbase raportul demografic din Dobrogea de Sud. Tocmai de aceea, România a hotărât să înfăptuiască colonizarea noilor județe românești cu aromâni și cu valahi megleniți. Primul transport de coloniști s-a realizat cu vaporul “Iași” și a ajuns în Constanța la 26 octombrie 1925. Începând cu această dată au început să sosească în țară macedo-români strămutați din Grecia, Albania, Bulgaria și din Serbia. În scurt timp, Cadrilaterul a devenit o adevărată nouă patrie pentru aromânii din Peninsula Balcanică.  

 

Vă propun să facem o scurtă vizită în lumea aromânilor, “frații noștri de sânge presărați altădată prin văile Pindului”, dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică. Ghid ne va fi Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1932:

Citește mai mult... »